6 martie 2010
Mic dejun cu UNDP: e numai 8.30 dimineaţa. Luăm micul dejun cu două reprezentante UNDP (United Nation Development Program). Printre omlete, cafea, cereale, ananas şi pepene verde, cu toţii avem ochii ţintiţi la prezentarea powerpoint, cu prea multe grafice pentru o aşa oră matinală. Linda, coordonatoarea programului, ne prezintă situaţia din Guatemala pe plan financiar, educaţional, dezvoltare a resurselor umane etc. Guatemala este una dintre cele mai sărace ţări din America Centrală. Mare parte din guatemalezi lucrează în afara sistemului legal sau "la negru", sunt plătiţi prost, sistemul de învăţământ este deficitar, mai ales în zonele rurale. Guatemala depinde de ajutoare externe precum USAID. Mulţi guatemalezi lucrează în SUA şi trimit constant bani familiilor rămase acasă. Linda ne întreabă dacă ştim care este considerat al doilea mare oraş al Guatemalei.
Una dintre colege răspunde Los Angeles. Este una dintre glumele preferate ale celor care lucrează pe migraţie. Mă întreb cum de o ţară aşa frumoasă poate să aibă atât de multe probleme. Mi-e greu să-mi imaginez copii care suferă de malnutriţie sau care trebuie să meargă o oră prin soare până la cea mai apropiată şcoală. Datele UNDP mă ajută să-mi fac o părere despre situaţia din Guatemala, însă am senzaţia că sunt informaţii care lipsesc din ecuaţie. Când sunt atât de mulţi bani care rulează "la negru", când sunt mai mulţi de 50% din angajaţi care lucrează fără contracte sau vreun fel de asigurare, e greu de ştiut cu exactitate care este situaţia economică reală a Guatemalei.
Centru medical: ne oprim la un centru medical din Zona 1 a oraşului. Este o clădire cumpărată de Shalom Foundation şi acum este în renovare; în câteva luni va fi un centru chirurgical pentru copii; studenţii de la Vanderbilt vor veni să facă practică aici. Maria Jose, reprezentantă Shalom în Guatemala, ne arată fiecare etaj, sala de operaţii, sala de aşteptare, locul unde va fi bucătăria, camerele pacienţilor, biroul doctorilor etc. Camerele mi se par mici şi întunecoase; tavanele sunt joase, aprope că poţi să le atingi cu capul; holurile sunt strâmte şi scările lungi şi înguste. Este cel mai mic spital pe care îl vizitez. Ies pe terasă să mă încălzesc la soare. Paul, un alt coleg din proiectul pe Microfinance, mă urmează. Este fascinat de cât de mare este spitalul, de câte facilităţi are. Face poze să i le arate tatălui lui, care este doctor şi care lucrează frecvent în ţări mai puţin privilegiate. Este sigur că tatăl lui va considera spitalul un "paradis". Poftim?!?!?! Am senzaţia că joacă teatru. Însă el chiar vorbeşte serios. Îmi povesteşte de spitale din alte ţări sărace mai puţin dezvoltate şi de condiţiile precare în care lucrează tatăl lui. Subit, mă simt mai norocoasă cu spitalele pe care le avem în România; e incredibil cât de relative sunt lucrurile şi cât de mult contează la ce anume ne raportăm când facem o comparaţie.
Antigua: este aproape ora 3 când ajungem în Antigua. Străzile sunt pavate şi strâmte, casele joase şi lipite una de cealaltă. Localnici vând fructe pe stradă. Îmi car bagajul pe o bordură îngustă. Ce bine că hotelul nu este prea departe! Camerele sunt diferite faţă de Guatemala City. Abia încap două paturi. Baia este mică. În aer se simte umezeală. Stau din nou cu Alison în cameră; cu toate că amândouă simţim diferenţa de confort, avem cele mai bune intenţii să nu facem mofturi şi să fim mulţumite cu ce avem. Camera noastră este chiar la parter, iar geamul este lipit de patul meu. De unde suntem noi putem să auzim şi să vedem mai tot ce se întâmplă în hotel, dar mai ales putem să fim văzute şi auzite. Cu toate că aş vrea să mă odihnesc, lipsa de intimitate mă determină să ies la o plimbare împreună cu ceilalţi colegi. Antigua este un oraş turistic. Este foarte uşor să te pierzi în el şi la fel de uşor să găseşti drumul înapoi spre hotel.
Turist involuntar: Rătăcesc pe străzile din Antigua. Lumina este caldă, oamenii prietenoşi, culori dintre cele mai diverse şi magazine câte vrei. Mă trezesc colindând din magazin în magazin cu ochii după vederi şi suveniruri, cu toate că nu aveam nici o intenţie să fac pe turistul azi. Îmi târăsc picioarele obosite şi nemulţumite de strâmtoarea bocancilor. Rămân în urmă şi mă pierd de restul colegilor. Mă reîntâlnesc cu unul dintre ei, Eli, de la Divinity School. Ne plimbăm alene prin oraş. Ne oprim şi ne uităm la un Arlechino, care dă baloane copiilor şi face poante. Continuăm să facem poze, să privim vulcanii fumegând şi să explorăm magazinele.
Pantofi noi: Găsesc o tarabă cu tot felul de pantofi şi sandale. Îmi strălucesc ochii, dar încerc să nu-mi arăt foarte tare entuziasmul. Eliza m-a instruit să fiu atentă cu vânzătorii şi să negociez preţurile, că până şi pe ea încearcă să o păcălească. Întreb cât costă şi mi se răspunde că 95 de quetzales. Am o vagă idee ce înseamnă în dolari, însă imediat spun că este mult prea mult, este imposibil ca o pereche de sandale să coste atât. Vânzătoarea lasă preţul la 85. Mă uit la ea îngrijorată şi îi spun că nu pot să dau atât de mulţi bani pe o pereche de sandale. Coboară la 75. Îmi joc ultima carte şi-i spun, pe un ton foarte serios, că sandalele se vor rupe la câteva încălţări, prin urmare nu pot să-i dau mai mult de 50. În mod predictibil, îmi răspunde că e prea puţin. Fac totuşi o concesie şi-i ofer 60. Sunt neclintită în decizia mea şi... victorie... îmi vinde sandalele la 60 de quetzales (echivalentul a 6$). Revigorată de procesul de negociere, mândră de noua mea achiziţie, îmi continuu plimbarea pe străzile colorate şi aglomerate, în lumina caldă a soarelui la apus.
Narghilea: Oraşele turistice au locuri fără nici o legătură cu tradiţia locală, dar care sunt binevenite oricând şi oriunde. Un astfel de loc este un restaurant turcesc de pe strada principală. Sunt cu Eli, Alison şi Paul (un al doilea Paul). Ne decidem să rămânem acolo şi să fumăm hookah. Lângă noi este un grup de tineri din El Salvador. Nu pot să mă abţin şi încep să dansez pe muzică arăbească. Îmi amintesc când am reprezentat Indonezia la Global Village, organizat de AIESEC în Bucureşti, când vizitatorii se opreau să facă poze cu "fata din Indonezia". Un alt moment asemănător a fost în Timişoara, la festivalul Mişto, când am participat la o prezentare de modă... momente cu flashuri multiple şi atenţia trecătorilor. Mă opresc după câteva minute şi mă aşez pe multitudinea de perne, aşa cum am citit eu în poveşti că procedează prinţesele :). Savurăm narghileaua cu gust de cireşe şi, printre fumuri şi mirosuri de beţişoare parfumate, ne povestim fragmente din vieţile tumultoase de studenţi care hoinăresc prin lume.
Liz: Mă reîntorc la hotel în jur de 8, hotărâtă să lucrez şi să adorm devreme; colegii mei se întorc cu mine, hotărâţi să se schimbe şi să iasă din nou. Una dintre gazde, care stă pe canapeaua de la intrare (un fel de recepţie într-un "real" hotel), îmi spune că m-a căutat cineva şi că mi-a lăsat un mesaj. "Pe mine? Sunteţi sigură că despre mine este vorba?" Gazda deja făcuse toate cercetările necesare, a aflat cum arăt, la ce cameră stau şi cum mă cheamă... deci nici un dubiu. Îmi dă un caiet pe care este notat un nume şi un număr de telefon. Acum îmi amintesc că am schimbat nişte mail-uri cu cineva care lucrează în Guatemala, pe nume Liz. I-am dat adresa din Antigua, însă nu am fost sigură că o sa mă viziteze. Colegii mei încep să mă necăjească: "A, da, Cristiana, care cunoaşte oameni pe avion şi este vizitată la hotel de o persoană necunoscută". Mă simt tare recunoascătore faţă de Liz că a făcut efortul să mă viziteze la hotel; sunt curioasă să o cunosc, aşa că o sun.
Voluntar în Guatemala: Liz se bucură de telefon; şi eu mă bucur să vorbesc cu ea, cu toate că nu ştim prea multe una despre cealaltă. Pentru că a doua zi plecăm devreme din Antigua, singura posibilitate este să mă întâlnesc cu ea e în seara aceasta. Sunt impresionată de gestul ei aşa că îi propun să ne vedem. Planurile mele să rămân în hotel sunt date peste cap, spre bucuria lui Alison, Paul şi Eli, entuziasmaţi la rândul lor de întâlnirea misterioasă, din centrul oraşului, cu "fata necunoscută". Întâlnirea se dovedeşte a fi una caldă şi prietenoasă. Liz abia a terminat facultatea, locuieşte în NY şi s-a hotărât să fie voluntar în Guatemala pentru minim 6 luni. Lucrează la un centru pentru copii, în Zona 18, una dintre cele mai rău famate zone din Guatemala City. Ne povesteşte despre activităţile pe care le au (centrul lucrează cu aproximativ 600 de copii), despre condiţiile în care copii trăiesc, aproape la limita supravieţuirii, căutând în gunoi mâncare şi obiecte pentru reciclat. Din nou, cu toate că raţional înţeleg, îmi este greu să-mi imaginez că aşa ceva într-adevăr există. O prezint pe Liz şi celorlalţi colegi. "Lipeala" dintre ei a fost aproape instantanee: toţi americani, toţi aproximativ de aceeaşi vârstă. Ei se pregătesc să comande bere, eu mă pregătesc să mă întorc la hotel. Mult mai târziu decât aveam în plan, mult mai devreme decât ceilalţi.