N-am cum să ţin în mine chestia asta, mă sâcâie şi n-o pot tolera. Am plâns aseară. Am plâns de nervi, am plâns de oftică, am plâns din neputinţă. M-am simţit slab şi fraier, în faţa cursului vieţii.
Încă din market unde încercam să găsim un iaurt uşor de băut, de desfăcut, de păstrat, de cum vreţi voi, am simţit că n-o să se termine cu bine. Să faci cumpărături pentru un pacient de spital e cred penultima formă de shopping înainte de magazinul de pompe funebre, adică, ce-ar fi trebuit să fac, să cumpăr două chifle cu susan şi să mă întreb, "care o să-i placă mai mult?" sau care iaurt e mai uşor de păstrat în salonul ăla infect pe care nici acum, la 12 ore după nu-l pot scoate din minte? În niciun caz. Am preferat să n-am nimic de-a face şi doar am ţinut coşul.
Spitalul judeţean Neamţ e în vârful unui deal de 150-200 m, pe care i-am parcurs pe jos, pe un trotuar spart flancat în stânga de cei mai trişti castani, iar în dreapta de o biserică în care probabil n-a fost niciodată o nuntă. De cum am deschis uşa aceea dublă de care se izbesc paturile de metal, m-a izbit mirosul. Înălbitor, spirt, rivanol, bătrâneţe, nu mă interesează şi n-o să vreau niciodată să aflu a ce miroase într-un spital. Am urcat 3 etaje până la cardiologie, unde, deschizând uşa, am primit 10-15 priviri de bătrâni neputincioşi care sperau să vadă un chip cunoscut, pe cineva care să li se aşeze la marginea patului şi să le explice ce-au greşit de trebuie să aştepte sfârşitul în halul ăla.
Bunica mea s-a internat pentru nişte analize şi pentru o supraveghere 24 din 24, nimic deosebit. S-a bucurat bineînţeles să ne vadă, i-am adus ceva reviste şi ceva de mâncare şi am început să stăm de vorbă. Asistentele nu intrau în salon decât ca să arunce o privire sau să facă o glumă proastă.
N-am putut să nu le observ pe cele două colege de salon, ale căror aspect şi condiţie o făceau pe mamaia mea Geta să pară o tinerică. Una dintre ele nu putea deschide ochii la cât era de slăbită, stătea nemişcată în fund cu bărbia în piept, avea un fes galben împletit, un păr lung alb şi încâlcit, în perfuzii şi un tub subţire băgat în nas care nu ştiu cum se numeşte. Astea sunt singurele particularităţi care se deosebeau la acea doamnă. Fiul ei, pe un scaun lângă pat, o ţinea de mână şi citea rugăciuni dintr-o cărţulie neagră, groasă, cu scris mare auriu:"acatiste".
Cealaltă, poate chiar mai slăbită, imobilizată pe spate, învelită până la brâu, cu un prosop întins pe piept, câteva şerveţele folosite în mâneca pijamalei, aceleaşi perfuzii şi tuburi... nevăzătoare din câte aveam să aflu imediat.
După 15-20 de minute în care am stat cu bunica, mama face un zgomot mai puternic, iar acea bătrână aude şi cu o voce mai mult şoptită şi lipsită de vlagă îndrăzneşte:
"- Sunteţi cumva asistentă, sunteţi aici?" (îşi freca degetele ca un copil care a făcut ceva greşit şi căruia îi e frică şi ruşine să spună)
"- Nu, doamnă, sunt în vizită la mama mea, în patul de lângă dumneavoastră," Între timp bunica îmi şoptea la ureche că bătrâna nu vede."... dar spuneţi, aveţi nevoie de ceva?"
"- Ah... lăsaţi, nu". Avea o voce plânsă, mi-e greu s-o descriu, dar nu cred c-am s-o uit curând.
"- Spuneţi, doamnă, nu e niciun deranj, vă rog!"
"- Aş vrea nişte macaroane din acelea..." Neştiind despre ce e vorba şi eu şi mama ne-am uitat la bunica care ne-a spus că bătrâna are în dulăpior o caserolă cu macaroane cu brânză."... mi-e foame". În momentul ăla au început să-mi tremure mâinile, ştiind că masa pe care o da spitalul fusese cu o oră înainte. Cred că nimănui nu i se pare normal să se întâmple aşa ceva, adică, cu toţii ştim că mâncarea din spital e proastă, da' nici chiar aşa.
Am ajutat-o pe femeie să stea în fund cât să nu se înece cu mâncare şi mama o hrănea. Mânca cu atâta poftă de parcă-i era ultima masă, nu îmi venea să cred, nu vă puteţi imagina cât de nedreaptă am văzut eu viaţa în momentul ăla. Mai aveam un pic şi o imploram să se liniştească şi să mănânce uşor că nu o grăbeşte nimeni. Nu respira între guri, nu vroia să asculte, îi era frică că bunăvoinţa mamei mele o să se termine şi ea o să rămână flămândă.
"- Doamnă, vă rog, staţi liniştită, mâncaţi uşor că nu e nicio grabă, încet."
"- Ce bune sunt... cu brânză... mirodenii".
"- Nu vă grăbiţi, încet, vă ajutăm noi." Dădea din cap şi aproape că înghiţea dintr-un foc o lingură de macaroane. Pe noptieră avea o sticlă de apă şi o cană pe jumătate plină cu ceai. Am întrebat-o dacă vrea să bea ceva, apă, ceai. A dat din cap din nou fără să se oprească din mestecat că da. În timp ce îi ţineam cana aproape, a pus o mână pe pai, iar cu cealaltă mă strângea cât putea ea de tare de braţ ca să nu îi iau cana de la gură. Deja simţeam că nu mai rezist şi mă întrebam ce o fi greşit femeia asta de a ajuns aşa de rău şi de ce se chinuie aşa. S-a oprit din băut doar să-mi zică că mai vrea două guri şi gata.
Am făcut tot ce-am putut, i-am schimbat şerveţelele, i-am umplut cana, am spălat tacâmul, am aşezat-o înapoi pe pernă, dar totuşi n-am putut să mă liniştesc, să simt c-am ajutat-o cu ceva. Ea în schimb îi mulţumea mamei şi vroia să-i pupe mâna.
Am revenit lângă bunica mea pe pat, care-mi zicea să am grijă, să nu mai pierd nopţile şi să las cola că nu face bine. Deja eram transpirat şi îmi venea să urlu în locul bătrânei care n-avea cui să-i zică ofurile. Dacă mama n-ar fi auzit-o probabil că ar fi stat flămândă câteva ore, dacă nu chiar peste noapte, întâmplarea fiind pe la 7-8 seara.
Băi şi n-am vrut, îmi tot ziceam că nu mă priveşte, că bunica mea e bine, că avem grijă de ea cum trebuie, că ştie c-o iubim şi că n-o s-o lăsăm singură, că femeia aia are rudele ei şi că a fost un caz unic, o întâmplare. Chiar n-am vrut, tot respiram adânc şi îi zâmbeam bunicii. Am simţit că mi se udă ochii, am pupat-o, mi-am luat la revedere şi-am ieşit din salon şi-am început să plâng. Ca un copil, şi pe scări până înapoi la parter, şi afară pe aleea cu castanii uscaţi, şi pe stradă, până acasă. De nervi, de oftică, din neputinţă.