Negocieri (2) KSA:K

Chişinău - oraşul tuturor negocierilor eşuate...

Mă leg de acest titlu pentru a povesti pe scurt cum a fost la Artă şi Cercetare în Sfera Publică, seminarul organizat de Centrul de Artă Contemporană din Chişinău (cu sigla KSA:K, de unde şi subtitlul), seminar gândit de Ştefan Rusu şi pilotat logistic din umbră de Lidia Dragneva (ambii impecabili).

Nu mai fusesem din 1991 în capitala Moldovei transprutene, aşa că a fost în acelaşi timp vorba despre rememorare şi descoperire. Bizară experienţă: pentru amatorii de senzaţii tari, din 1967, vorba reclamei, o vizită acolo poate domoli orice posibilă nostalgie. Oricum, e suficientă... estalgia locală. Aruncaţi în piscină, spre a învăţa să înoate, mulţi dintre moldovenii întâlniţi se refugiază în construcţii paradiziace, fetale, despre trecutul colectivist, pe care îl apără, cumva, de la orice posibilă critică, deşi este o astfel de apărare de nesusţinut.

Las la o parte că seminarul, cu excepţia unor pasagere vizite de la televiziuni locale, care numai de arta vizuală contemporană nu erau interesate, nu s-a bucurat de niciun fel de audienţă: am fost doar invitaţii, cu toţii persoane onorabile şi agreabile şi câţiva prieteni ai organizatorilor. Arta contemporană este străină în oraş. Acesta este scufundat în kitsch-ul asiatic, care a luat locul producţiei de bunuri sovietice şi care, acum, îi dezghioacă tinerele femei, îi împopoţonează vitrinele şi îi populează cu măgăoaie spaţiile urbane lăsate, anţărţ, mai libere de urbanismul comunist. Chinezisme, (bela)rusisme şi turcisme sunt peste tot, invazia gunoaielor care alcătuiesc infra-capitalismul local.

Evident că oamenii locului sunt nostalgici şi nevrotici, în proporţii categoric mai ample decât cei de pe la noi. Nu înţeleg capitalismul şi, prin urmare, îl urăsc, mai înainte de a-l corija. Nu acceptă opinia alternativă şi devin nervoşi dacă îndrăzneşti să o formulezi. O vedetă locală Publika TV s-a răstit la mine că doar nu cumva am venit acolo să-l învăţ ce este capitalismul. Motivul ţâfnei: se ducea să protesteze contra capitalismului: o decizie a statului de a evacua uniunile de creaţie dintr-o clădire pe care o închiriase unei firme (de unde am dedus că o deţinea în proprietate). Păi, zic eu ca să nu tac din gură, ăsta nu e capitalism, când statul e proprietar de orice şi uniunile de creaţie (instituţii înfiinţate de Stalin în anii '30) cer pomană, în loc să se organizeze şi, eventual, să îşi facă sedii, dacă le trebuie. Auzi tupeu, la mine, de invadator rumân, am venit să dau lecţii moldovenilor! Ş-apoi ăsta era dintre cei emininke: angajat anticapitalist al d-lui Vântu ot Bucureşti!

Unele prezentări au fost interesante (cel puţin pentru mine), în ciuda naivităţii şi/sau desuetudinii lor metodologice: am aflat ce şi cum cu istoria urbană a Chişinăului, în special a Pieţei Adunării Naţionale, ţinta simbolică a tuturor facerilor şi desfacerilor, din 1814 încoace (şi de-aici înainte, de bună seamă: un bolovan cu tricolor ne anunţă că urmează să fie, în centrul pieţei, un memorial anti-totalitar). Alte prezentări erau doar naive, cum mi s-a părut cazul multora dintre cele făcute de artiştii vizuali locali. În orice caz, erau cel puţin contemporane în intenţii, ceea ce este mai mult decât se poate spune despre orice obiect de artă publică din oraş. Reporterul unei televiziuni locale, care vorbea o moldovenească aproape indescifrabilă, mi-a cerut să le dau nişte sfaturi autorităţilor locale. Ce sfaturi, păcatele mele! - că de-abia reuşesc să articulez câte ceva despre Bucureşti, cu aceeaşi autistă eficienţă zero. În fine, apare şi întrebarea care frământă urbea: ce trebuie făcut cu monumentele comuniste? Zilnic treceam pe lângă unul, cu soldatul sovietic flancând o muiere aproape decolând (sau pregătindu-se de bungee-jumping?): era Moldova eliberată de sub invazia germano-fascistă. Adică. Germanii ştim cine-au fost şi cine sunt, dar cine erau fasciştii? Românii, se-nţelege! Păi, ce să vă zic? Probabil că nu ar trebui distruse, ci mutate, cum au făcut la Budapesta (şi, am aflat, în ţările baltice), în vreun parc devenit astfel destinaţie turistică şi nostalgică. Se deteritorializează astfel aceste monumente care ocupă, toate, poziţii privilegiate în oraş (şi, prin această mutare, se anulează potenţialul lor intoxicant) şi, în plus, se şi decongestionează oraşul de pensionari, veterani şi turişti, care nu au nimic altceva de văzut...

Sunt, evident, mai rău decât o merită Chişinăul. Atâta doar că oamenii din post-comunism - în România ca şi în RM - au nevoie, din partea vizitatorului, de timp spre a fi înţeleşi, înţelegere pe care ei înşişi şi-o refuză. De fiecare dată când par să fi priceput ceva, colapsează: dacă nu cei ce îşi regretă tinereţile (şi cred că, de fapt, regretă comunismul care tocmai că s-a întreţesut, insidios, în ele), atunci urmaşii lor, care cred că sunt cool când pozează în narodnici...