Negocieri (1)

Domnul Bogdan Ghiu ne provoacă din nou, la rubrica sa liternetistică: textul d-sale despre arhitectul negociator aduce la lumină întrebări cu care suntem obişnuiţi, în sensul că ni le punem şi noi, arhitecţii. Dar în gând, de teamă să nu ni le audă şi alţii. Iată, scriitorul ne întreabă direct, de data aceasta. Şi tot direct îi răspund, deşi nu pe mine personal m-a întrebat, cel puţin de data asta.

Arhitectura, da, este negociere. De când mi-am făcut firmă (1994) şi până astăzi, am negociat mult mai mult decât am proiectat. Şi când am proiectat, am carosat negocierile deja încheiate, sau în curs. Arhitectura e negociere mai dihai decât diplomaţia, căci este situată între (Ur)grund şi cer; între trecutul experienţei şi viitorul experimentului, între client şi scenariile sale de viaţă viitoare, pe care acesta nu şi le cunoaşte / conştientizează, daca nu-l provoci; în fine, între el şi proiectanţii tehnici, între proiectanţi şi constructori, între toţi şi autorităţi. Ea este o interfaţă, un limbaj / maşină, o piele, a doua (second skin) a pământului.

Arhitectura, da, este negociere. Vor fi de acord cu asta şi cei ce negociază între teoriile complexităţii şi geometriile non-standard, pe de o parte, şi foarte rezistenta tradiţie a acestei profesiuni, care nu doreşte să renunţe la miile, dacă nu zecile de mii de ani de modelare a lumii ca proiect închis, care poate fi reprodus la scară. Dimpotrivă, primul termen al negocierii, cel contemporan, îi propune desfiinţarea modelării, desfiinţarea esteticii bazate pe obiecte (cu final) închis(e), desfiinţarea oricărui fel de proiectare de obiect, pentru a-l înlocui cu proiectarea de procese de emergenţă şi de devenire.

Arhitectura, da, este negociere. Ce a negociat cu puterea primitivă, a lui Ceauşescu, doamna Anca Petrescu? Dar, în realitate, Speer? În această negociere, arhitectul nu este neutru, el este de partea puterii întotdeauna, pentru că implantarea de obiecte edificate este o funcţie a puterii, este un gest de putere, un jet de putere împietrită (sau cimentată, acum). Ştiindu-i pe colegii mei, ştiu că mulţi sunt fascinaţi de proximitatea puterii (financiare sau administrativ / politice), de posibilitatea de a da fiinţă obsesiei lor demiurgice. Nu mă refer doar la colegii români. Îmi amintesc doar de nostalgia pe care arhitecţii francezi i-o mai poartă, încă, preşedintelui Mitterand şi gesturilor sale grandilocvente de urbanism şi arhitectură (grands projets). Este şi motivul pentru care Leon Krier putea să creadă despre Speer că a fost cel mai important arhitect al secolului XX. Ce înseamnă, aici, importanţă, Bogdan Ghiu, când este rostit de un arhitect postmodern, aparţinând grupului care a fost ţinta Holocaustului? Cum trebuie citită o asemenea sentinţă devastatoare, de nenegociat?