Playlist (pentru sfârşitul lumii)

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Nu-i adevărat, vă spun, nu-i adevărat că oamenii nu mai simt. Nu-i adevărat că avem bombe, că ucidem, că minţim, că fugim după plăceri imediate şi după lucruri nefolositoare. Nu-i adevărat că nu ştim că nu-i adevărat...

Mi-e atât de rău azi. Toată lumea a plecat. Mi-e frică să nu mor aici, singur, într-un loc pe care nu-l pot numi "al meu". Ea e departe, nu într-un sens fizic, ci în sensul că nu mai există deloc: s-a evaporat, s-a topit în goana trenului, în aşteptări şi în tăceri lungi, lungi, cât toate firele de nisip... E sfârşitul lumii şi eu n-am pregătit nici un cântec pentru asta, deşi s-a anunţat de vreo lună şi ceva. A început exact ca în filmul cu Bruce Willis: americanii au descoperit că un asteroid de mărimea statului Texas (puteau spune: de două ori cât Ungaria, însă trebuie să se dea importanţi...) se îndreaptă spre Pământ. Şi tot ca în film, dă-i cu misiuni spaţiale, dă-i cu împăcarea mondială, dă-i cu religia şi profeţii... degeaba; acum o lună şi ceva s-a anunţat oficial: am pus-o cu toţii. Şi tocmai atunci ne-am găsit noi doi să ne despărţim şi eu să mă refugiez aici, între prieteni cărora le e greu să mă vadă tăcând atât de mult, eu, optimistul şi vorbăreţul-şef...

Aseară a înviat Iisus. În direct. Pe plajă la Mamaia. A fost emoţionant, pentru că a înviat pentru ultima dată. După asta, totul va fi pulbere cosmică - şi s-au dus naibii toată credinţa, şi religia, şi lumânările, şi viaţa, în general. Iar eu stau aici, singur cuc, fără un cântec de rămas-bun, fără ea, fără nimeni. N-aş putea spune că sunt trist sau deprimat. Probabil că greaţa mă împiedică să simt. Probabil că sunt atât de egoist, încât nici la sentimentele mele nu mă gândesc. Stau gol, îmi privesc trupul şi mă gândesc că va fi, în curând, praf. Mă uit la pişatul meu şi mă gândesc că mă piş pentru ultima dată. Că mănânc pentru ultima dată. Că scriu pentru ultima dată. Mă tai să-mi văd sângele pentru ultima dată. Şi ea nu e aici, să facem dragoste pentru ultima dată - ce final perfect ar fi! Mi-e ciudă pe ea, un moment mai prost de despărţire n-a găsit...

Afară e anarhie. Lumea a aflat că nu-i adevărat: că simţim, că iubim, că suntem toleranţi, că folosim energia nucleară în scopuri nobile, că ne cumpărăm doar lucruri trebuincioase, că suntem cumpătaţi şi buni. De o lună şi ceva, de când a primit vestea, umanitatea e cu susul în jos: economiile naţionale s-au prăbuşit pentru că toată lumea dăruieşte, grupările teroriste s-au autodesfiinţat, Israelul le-a dat palestinienilor pământul înapoi, ruşii s-au cărat din Cecenia, americanii din Irak, la noi, politicienii corupţi s-au autodenunţat şi şi-au dat demisia în bloc - în consecinţă, nu mai avem guvern, nici parlament. Nu mai avem televiziuni, pentru că nici un program nu mai are sens - marele film, marea Emisiune au loc în timp real, în noi, printre noi, cu noi. Bunătatea, cinstea, iubirea, toleranţa plutesc prin aer, atât de dense şi intense, încât ţi se face rău - e ca un aer încărcat de miliarde de arome şi parfumuri. Lumea se încovoaie sub greutatea lor, mai mult cu fiecare oră care trece, cu cât suntem mai aproape de momentul impactului. Degeaba. Nu mai există cale de întoarcere. Pe stadioane s-au organizat orgii sexuale, murmurul ajunge până sub fereastra camerei în care stau singur şi scriu. Ea nu e pe Messenger, ea nu răspunde la telefon. Eu nu pot să cânt nimic, pentru că nu sunt hotărât dacă ar trebui să fie un cântec despre sfârşitul lumii sau despre sfârşitul relaţiei noastre. Nu pot să cânt, pentru că ar fi ultimul cântec. Nu pot să cânt, pentru că ar fi ultima dată când vocea mea se va auzi. Cred, sincer, că dacă ea ar răspunde la telefon sau ar intra pe mess, am putea să ne împăcăm. Chiar dacă nu ar mai fi timp pentru ca unul dintre noi să ajungă la celălalt, măcar sfârşitul lumii ne-ar prinde împreună: în moarte. Şi, dacă aş avea certitudinea asta, aş putea scrie ultimul cântec, despre cum vom muri împreună, cu telefonul la ureche sau cu mâinile înţepenite pe tastatură; aş trece peste frica asta, de a-mi auzi vocea one last time...

A înviat Iisus. În tăcere. Milioane de oameni îl privesc cum se ridică. A fost ultimul miracol. Miroase a milă şi a spectacol. Toţi mieii din lume o duc regeşte - sfârşitul ăsta de lume îi va prinde ghiftuiţi şi alintaţi. Nimeni nu cântă. Încet, încet, toţi oamenii paralizează: nimeni nu vrea să facă nimic pentru ultima oară. Umanitatea a încremenit. Ne dorim cu toţii ca Iisus să fie, de fapt, Superman, să aibă lasere în priviri cu care să distrugă asteroidul ce se îndreaptă spre noi. Însă ştim că nu va fi aşa: Iisus e un tip modest şi preventiv când vine vorba de minuni. Am deschis fereastra şi ascult tăcerea pământului acordându-se la tăcerea universală. Pe cer apare o lumină. E din ce în ce mai mare. În urechi, liniştea e spartă de un zgomot înfundat care creşte, creşte. Asta e. Ne-am copt. Inclusiv Iisus. Inclusiv ea. Zgomotul a devenit infernal, ecranul telefonului s-a aprins, văd numărul ei şi urlu: You motherfuckers, sing something!


Eram o gaşcă de copii îmbătrâniţi prematur. Sau de maturi care se poartă copilăreşte, luaţi-o cum vreţi. Cu fiecare zi deveneam mai cinici, mai reci şi mai dependenţi de drogurile de orice fel. Înţepeneam în faţa biroului, cu monitorul în faţă, sau ne dizolvam în aerul irespirabil al cluburilor, tot aia. Ne mândream cu greaţa noastră şi cu felul de a desfiinţa orice umanism picat, din întâmplare, în raza privirii noastre. Eram cruzi şi perfecţi, pentru că nu mai simţeam nimic.

Ne aflam toţi cinci în Bucureşti când s-a anunţat. Stăteam tolăniţi pe pernele mari din CopyCat, clubul în care gagica unuia dintre noi lucra şi vindea, în timpul liber, skunk de cea mai bună calitate. Tocmai spărseserăm vitrina reprezentanţei Porsche, numai de ciudă că rămăseserăm fără benzină pe Magheru. Dacă stau să mă gândesc, imaginea maşinii părăsite în mijlocul bulevardului a fost o avanpremieră perfectă pentru ceea ce avea să urmeze. O maşină părăsită seamănă, în secolul nostru, foarte mult cu umanitatea în derivă: nu se găseşte nimeni să-i dea la cheie sau nu mai există nici cheia, pur şi simplu. În orice caz, carcasa omenirii arăta foarte rău în zilele acelea, ceea ce nu se putea spune şi despre cea a vehiculului lăsat singur în noapte. Orice s-ar zice, lucrurile strălucitoare o duceau mult mai bine decât masele gri de indivizi...

Fumaserăm mult şi ne părăsise orice voinţă. Lingeam berile ca pe acadele şi băteam câmpii - unii cu graţie, alţii cu greaţă, sau chiar cu amândouă. Semiîntunericul din club ne transformase în naufragiaţi, agăţaţi de plutele de pluş, cu un picior în podeaua care se scurgea de sub noi ca un râu gros de ciocolată. Pe acest fundal absolut modern şi trendy, am început să distingem vocea prefăcut îngrijorată cu care prezentatorul din televizorul de pe bar anunţa sfârşitul lumii. Filmul nostru a luat, atunci, o turnură comică şi am început să ne tăvălim pe jos de râs. În câteva minute, toată lumea compunea scenarii haioase despre apocalipsă (căreia, în treacăt, i-am găsit un nou nume, Napocalipsă, pentru că noi eram, toţi, din Cluj-Napoca...).

Mai întâi, ne-am imaginat că Gigi Becali şi-a cumpărat locul lui Dumnezeu şi s-a hotărât să distrugă omenirea pentru că, din şase miliarde, doar vreo nouă sute de mii ţineau cu Steaua. Apoi, ne-am gândit că Bush e un extraterestru deghizat, care s-a plictisit să distrugă Pământul pas cu pas. Apoi, am elaborat un scenariu în care Andreea Marin a devenit amanta lui Osama Bin Laden şi a vrut să-i facă o surpriză - o sută de focoase nucleare, iubitule... În fine, ne-am gândit că aşa i-a venit chef lui Băsescu! Tot barul se trezise dintr-odată, lumea se raliase concursului nostru de scenarii cretine şi vreo câteva ore am ţinut-o tot într-o ţicneală, pe care o alimentam din belşug cu cocktailuri şi iarbă... Pe la 6 dimineaţa ne-am cărat, fără a mai băga în seamă televizorul pe care aceeaşi ştire curgea încontinuu...

Când m-am trezit a doua zi, vecinul de deasupra se sinucisese deja. Poliţia era pe scară, unii locatari îşi făceau bagajele. În blocul de alături avuseseră loc câteva spargeri şi mai multe maşini aveau geamurile făcute praf. Tipa în al cărei apartament dormisem nu mai era. Am făcut duş, am lăsat robinetele deschise (dacă-i haos, haos să fie!), am mâncat ce-am găsit prin frigider şi m-am cărat. Pe drum am asistat la o crimă, câteva încăierări, devastări de magazine care făceau ca isprava noastră de cu o seară înainte să pară o glumă bună, incendieri şi chiar ceva împuşcături. Am ajuns la gară, unde tovarăşii mei de moarte (ce găselniţă idioată!) se distrau aruncând cu hamburgeri şi meniuri McPuişor în câinii comunitari. McDonald's-ul arăta ca după război şi trenurile ca nişte autobuze la ora de vârf. Era clar că nu aveam cum să plecăm spre Cluj de acolo.

Am avut noroc că microbuzul pe care l-am furat avea plinul făcut - n-am putut intra în nici o benzinărie, unele ardeau, altele erau un câmp de luptă. Ziua era frumoasă, începuse acea parte a primăverii în care vremea se încălzeşte deodată. Din cauza distrugerii stratului de ozon, se trecea de la zero grade direct la 25-30. Însă tot mai erau câteva zile în care timpul era potrivit pentru ceea ce încă se numea - nu ştiu de ce - primăvară. Da, asta era una din acele zile... Am oprit într-un sat, trei au rămas să păzească maşina şi ceilalţi doi au dat o spargere mică la magazinul local. Bine, e un fel de-a spune, era spart deja şi n-am mai găsit mare lucru pe rafturi. Din fericire, ţăranii nu le au cu chipsurile şi nici cu bake-rollsurile. Şi nici măcar cu apa plată... După tejghea era uitată o bâtă groasă şi pe un raft am găsit un ciocan. Bune şi astea, nu se ştie niciodată... Într-un câmp, unde ne-am oprit să ne pişăm şi să fumăm ceva, am găsit un pui de câine şi l-am luat cu noi. Era un gest inutil, însă ne-am gândit că suntem în armonie cu omenirea - câte milioane de gesturi inutile se săvârşeau chiar atunci în lume? Am ascultat radioul şi ne-am prins că totul era pe bune. Bruce Willis, eşti degeaba! Schwarzenegger, la fel! Bineînţeles că nici Iisus, Buddha sau Mahomed nu mai erau de vreun ajutor. Pentru o clipă, cinismul nostru s-a simţit împlinit - cât ne mai distraserăm, încă de mici, pe seama bunicilor şi părinţilor care ne ziceau să ne rugăm seara, şi cât alcool turnaserăm peste sărbătorile creştine, transformându-le în chefuri monstruoase. Acum, când Iisus a anunţat că va învia de Paşti pentru ultima dată pe plajă la Mamaia, ştiu că ne-am înşelat. Însă atunci, pentru cinci sute de kilometri, ne-am simţit mândri de ateismul nostru care nu era, de altfel, decât o derivare a neîncrederii cu care îi priveam pe semenii noştri, în general...

Când coboram dealul spre Cluj, am văzut focuri mari şi stelele pline de sânge. În centru, Funar strânsese o armată de români "verzi" şi împărţea sarcini pentru vânătoarea de unguri ce avea să urmeze. Avram Iancu îl privea sec, de sus. În cealaltă piaţă, Matiaş Rex veghea la planurile maghiarilor, la fel de nervoşi. Aveau să se întâlnească unii cu alţii în curând. Ne-am gândit să asistăm la poceală, dar eram prea obosiţi. Am dat o tură prin magazinele devastate şi am făcut provizii, apoi ne-am încuiat în vila pe care unul dintre noi o avea sus, în Gruia - senzori la poartă, uşi metalice, câine-lup: aici nu se putea intra atât de uşor...

De atunci a trecut o lună. După prima săptămână, oamenii s-au săturat de crime, jafuri şi violuri şi au trecut în extrema cealaltă - s-a instaurat o pace mondială desăvârşită. Vecinul de la vila din dreapta ne-a dăruit maşina şi numărul contului din bancă, vecinul de la vila din stânga ni le-a dăruit pe nevastă-sa şi pe fiică-sa de şaptesprezece ani. Nu ne stătea în fire să refuzăm un gangbang, aşa că ne-am servit fără scrupule. Apoi, am ieşit din casă să ne hrănim cinismul proaspăt recondiţionat. Adevărul era că nu ne venea să credem că fuseseră chiar toţi pocniţi de o asemenea viziune creştină asupra situaţiei şi căutam răul din ei, acel rău care înseamnă normalitatea secolului în care trăim. Aiurea, nimic! Puteai să le dai în cap, că tot te-ar fi pupat. Cinismul nostru s-a topit şi a lăsat loc disperării. Ne-am dat seama că oamenii se întorseseră cu totul spre speranţă şi chiar credeau că un asemenea comportament, abordat la scară planetară, avea să le aducă salvarea. Or, noi nu eram făcuţi să trăim - chiar şi pentru ultima lună din istoria lumii - într-un asemenea climat. Noi aveam nevoie de mizeria umană, de răni şi dezamăgiri, ca să ne justificăm tovărăşia de moarte şi indiferenţa cu care tratam totul. Când şi-a mai anunţat şi Iisus ultima înviere, am căzut cu totul în depresie...

Nu am rămas ultimul pentru că am fost curajos, ci dimpotrivă, pentru că am fost cel mai laş. Ceilalţi s-au sinucis pe ascuns - i-am găsit pe rând, cu venele tăiate în cadă, atârnând de grinda din pod, înecaţi în propria vomă sau plutind în piscina din curte. Îmi pare rău pentru ei. Îmi pare rău că nu au mai apucat aceste ultime două zile, în care ar fi văzut că avuseseră, totuşi, dreptate, în sensul că nici oamenii nu avuseseră dreptate. E adevărat, lumea nu s-a întors la crime, însă, încet-încet, a încremenit în disperare. Nimic nu mai mişcă, pentru că nimic nu mai are sens să mişte, şi nu m-aş mira să aflu că Pământul însuşi şi-a oprit rotaţiile. Şi mai e adevărat că cinismul meu nu s-a întors. Însă am descoperit ura - ura curată, fără scop, fără obiect. Şi, odată cu ea, iubirea - la fel de curată, la fel de lipsită de direcţie. Ura mă face să mă încordez şi să-mi ascut simţurile, ca un animal care simte pericolul ce se apropie. Iar iubirea mă face să-mi pară rău după lumea asta pe care am dispreţuit-o atât de mult. Iubirea, singurul lucru care ne face oameni... să scriu asta înainte de culcare.