Înot sincron

Citiţi o poveste despre această carte.


Sibiu/Cluj, martie 2007

Gicu Şerban:
Lumea nu mai e ce a fost. Se petrece ceva ciudat. În ultima săptămână, am fost ameninţat de două ori. Prima dată pe o stradă cu oameni săraci, unde încercam să fotografiez pe la 10 dimineaţa. (...)
La puţin timp, în altă zi, în oraş, am fost ameninţat de o nebună pe stradă, care urla în gura mare că pozez clandestin şi că, din pricina pozelor mele "clandestine", o să mă bată Dumnezeu. Nu fotografiam ceva anume, îmi plăcuse, pur şi simplu, o linie a străzii ce cobora printr-o simetrie absurdă de copaci şi blocuri. Femeia era şi ea pe undeva prin cadru într-un plan îndepărtat, dar declanşarea aparatului meu provocase, iată, o întreagă isterie. Îmi respect subiectele - nici nu mi-aş închipui să le fac vreun rău şi, mai ales, nu fac nimănui fotografii cu forţa. Mă întreb: tu cum te descurci? Te inhibă situaţiile de acest gen? Henri Cartier Bresson, aflat în Spania, a auzit la un moment dat cum, într-o încăpere, două persoane făceau dragoste, aşa încât a deschis uşa şi a le-a făcut o fotografie fără să-şi pună nici o problemă - un instantaneu intim şi frumos, probabil aproape imposibil de făcut astăzi. În ce direcţie mergem? Oare în ce fel de lume trăim?

Voicu Bojan:
Întrebarea ta nu poate primi un răspuns direct şi convingător pentru că, deşi aparent simplă, ea caută, fără ocolişuri, spre rădăcina lucrurilor. La începuturile fotografiei, oamenii nu îşi puteau închipui că imaginea eternizată pe hârtie este rodul unui gest ancorat concret în spaţiu şi timp, operat de un gentilom ascuns în spatele unei pânze negre, ci credeau că imaginile sunt rezultantele unei realităţi reflectate, un soi de mică magie - cu alte cuvinte, o emanaţie a realului. Pe de altă parte, după cum interesant sugerează Walter Benjamin, imaginea fotografică îşi are originea în piatra funerară. Imaginile fotografice se construiesc pe o absenţă, devin semne ale cadavrelor, semnături ale unui trecut veşnic prezent. De aici s-a născut poate şi fascinaţia pentru dezastru şi morbid în cultura vizuală modernă. Fotografia se instaurează astfel pe un dublu fundament, ce implică realitatea văzută deopotrivă ca o emanaţie şi ca o absenţă. E interesant acest joc. Altfel spus, ţii în mână o poză îngălbenită pe un suport de carton, să zicem un portret de studio cumpărat dintr-un magazin de vechituri, şi se întâmplă simultan două lucruri: pe de-o parte, realul emană din porii hârtiei, vine spre tine, te învăluie, cu toate referinţele sociale, culturale ale epocii respective, referinţe pe care le reconstruieşti din decor, îmbrăcăminte, postură, şi, pe de altă parte, acelaşi real se efasează, se îndepărtează, devenind o absenţă. Realizezi că ţii în mână imaginea nespus de vie a cuiva care este demult mort şi îngropat - pe acest paradox încearcă fotografia să-şi facă loc în lume, să-şi definească identitatea. Şi ne fascinează tocmai pentru că, de cele mai multe ori reuşeşte, îi iese. (...)
Cultura imaginii e mult diferită faţă de vremurile biblice, când Bresson trecea neobservat printre prostituatele din Alicante cu un Leica atârnat de gât. Trăim într-o inflaţie nemaiîntâlnită de imagini fotografice, suntem bombardaţi, manipulaţi, hărţuiţi de violenţă şi nuditate din toate direcţiile; există o saturaţie sufocantă de poze peste tot, nonstop şi sub toate aspectele. E un abces vizual de natură să mă agreseze şi să mă tulbure, totodată. Şi la care, uneori, contribui vesel şi eu. Uneori devin inhibat, vreau să închid ochii, vreau să văd un perete alb. Îmi vine în minte reformatorul Zwingli, care, prin secolul al XVI-lea, când iconoclaştii ardeau cu sârg tablourile în piaţa publică şi zugrăveau peste icoane în biserici, spunea cu un tulburător cinism: "Pereţii albi sunt frumoşi".

G:
(...) Fotografii pe care-i apreciez sunt de o simplitate năucitoare, cu un mare nivel de înţelegere, fără orgolii, cu bun simţ, sinceri şi direcţi. James Nachtwey în War Photographer vorbeşte exclusiv despre subiectele sale, rareori făcând referiri la el, fotograful. La fel, H.C. Bresson într-un interviu văzut recent. De curând, printr-o întâmplare, l-am întâlnit scurt (nu pot să spun că l-am cunoscut) pe Peter Korniss, un fotograf maghiar, care, printre altele, şi-a urmărit cu eleganţă un subiect timp de 30 de ani (localnicii din satul Sic de lângă Cluj). Are un album numit Inventar, cu fotografii la care mă uit ca la nişte icoane. În opinia mea, omul este unul dintre cei mari - nu explic, trebuie văzut. Ei bine, în cele două ore petrecute în preajma lui, mi s-a părut mai degrabă că am în faţă un film cu Norman, decât o mare personalitate cu reale pretenţii. Cred cu tărie că, gândindu-te prea mult la tine şi având o atitudine orientată spre propriul sine, rişti să ratezi ce e mai important, şi anume Subiectul fotografiei.
Îmi vin acum în minte fotografiile lui Nikos Economopoulos din albumul The Balkans, la care ne-am uitat odată împreună. Nu ştiu foarte multe despre Economopoulos, însă chiar dacă acele fotografii conţin de cele mai multe ori sărăcie, lipsă de demnitate umană sau mizerie, găsesc în ele o mare deschidere, un respect aparte şi o înţelegere profundă a fotografului faţă de fenomenele din Balcani şi faţă de această lume. Nu simt deloc că acele fotografii ar fi fost "căutate", făcute de cineva cu gândul de a fotografia mizeria umană pentru a ajunge eventual celebru, ci, din contră, descopăr mult ataşament faţă de oamenii simpli. Ba chiar aş putea să-ţi spun câte ceva despre Economopoulos fără să-l cunosc.

V:
Fotografiile se confundă în mod inevitabil cu autorii lor. Fotografia - vorbesc aici de cea personală, singura care contează pentru mine şi nu de cea comercială care include packshots, stock, nunţi, modă sau advertising - este mai mult ca orice un act de auto-trădare. Nu prea poţi minţi fotografiind: inserarea în propriile imagini a celui ce vede un lucru se face oarecum by default. Mă uit la pozele cuiva şi pot bănui cam ce cărări bate în cultură, cam ce citeşte, ce autori preferă. Într-o fotografie nu văd doar ce se vede, ci într-o dublă articulare întrezăresc ceva şi dincolo de pixeli sau hârtie. Oricât nu le convine celor care trăiesc din fotografie şi care ar prefera ca acest domeniu să rămână un monopol al aleşilor, odată cu apariţia digitalului asistăm la o democratizare a mijloacelor, la o inflaţie de fotografi apăruţi de nicăieri, unii talentaţi, cu portofolii foarte bune. Cu toate acestea, cantitatea de imagini cu adevărat memorabile de pe lumea asta nu creşte direct proporţional cu multiplicarea mijloacelor de captare a imaginii, ceea ce dovedeşte că nu accesul la tehnicisme e definitoriu. Ci mai degrabă acel ceva care nu ţine de aparatură, megapixeli sau obiective scumpe şi care se traduce prin cultură vizuală dublată de mult exerciţiu. (...)
Ţi-am spus, oare? Săptămâna trecută, în timp ce înotam "craul" pe culoarul meu preferat cu numărul 5, cineva cu o cască albastră, înotând "spate" pe culoarul 6 şi-a trecut mâna de-a lungul coastelor mele, într-o atingere molatecă, tandră şi deopotrivă fermă. A fost un gest absolut pasager şi întâmplător, care nu a apucat să fie nici măcar erotic. Am înotat mai departe având senzaţia puternică a unei întâlniri fluide, tactile, ce îţi lasă o stare inexplicabilă. Mă gândesc că, pe undeva, aşa e şi cu acest dialog al nostru. Un soi de înot sincron presărat din când în când cu câte o atingere fără voie, fără miză, care însă te scoate dintr-o stare, doar ca să te pună într-o alta. Una pe care nu o poţi explica prea bine. Cam atât. (...)

G.:
Îmi însoţeam uneori mama la piaţă. Mama cumpăra roşii de la olteni. Ţăranii puneau roşiile în cântar una câte una, mama le lua, le pipăia şi le punea înapoi în grămadă. Vânzătorul grăbea ritmul, dar nici mama nu se lăsa. Totul se transforma într-o luptă psihologică, mută, între cei doi. În final, dacă cineva nu răbufnea, târgul se încheia complet amical şi veneam acasă mulţumiţi (chiar dacă mama uneori mai bombănea pe drum că i-a scăpat una mai moale). Atunci se căutau roşiile mai tari, care nu se strică, iar acum se caută roşiile moi, semn că nu sunt verzi pe interior. Dar, oricum, nu au nici un gust.
Uite, vezi? Discutăm aparent despre fotografie şi tot alunecăm în lucrurile care se întâmplă pe lângă noi. La bazin, la zoo, la piaţă, fiecare percepându-le diferit. Totul ţine de această percepţie, începând de la atenţia pe care o acordăm unui subiect până la interpretarea ei (nu neapărat fotografică). Aceasta e viaţa pe lângă care îmi place să mă plimb cu aparatul de fotografiat. Amestecul de balamuc, balcanism, şmecherie, păcăleală, prosteală, prietenie, miştocăreala, micul, berea, dragostea, ţuica, porcul, fiţele, pasiunea, târgul şi iubirea, pe toate aş vrea să le regăsesc în fotografiile mele. Departe de a fi o lume perfectă, e totuşi lumea mea şi e singura pe care cumva o înţeleg şi o pot fotografia. Experienţele mele externe (din străinătate) sunt superbe, atâta timp cât nu încerc să le iau în serios din punct de vedere fotografic. Mă trezesc între oameni pe care nu-i înţeleg sau în locuri care mă acaparează complet, blocându-mă. Poate pentru neiniţiaţi, drumul acesta colateral fotografiei (în esenţă chiar înotul nostru mai mult sau mai puţin sincron) nu e important. Mai "cool" este scula în sine, aparatul ca obiect, obiectivele, tehnologia. Sunt frumoase, scumpe, impresionante, stau bine în mâini, sunt din ce în ce mai precise. La fel, ceea ce atrag ele uneori după sine ("glorie", unora, bani, femei altora etc.). Dar orice am face, nu putem scăpa de ceea ce suntem, mai ales atunci când facem lucruri cu pretenţii creative, cum ar fi fotografia. (...)
Fiecare lucru pe care-l facem este o experienţă chiar dacă e fericită sau nefericită, indiferent că ne iese sau nu. Fotografia, prin simplul fapt că te deplasezi undeva, te face să descoperi locuri, să intri în contact cu oamenii şi, de multe ori, să vezi "viaţa" nu la televizor sau pe net, ci la faţa locului. Nu ştiu dacă am făcut sau voi face vreo fotografie demnă de luat în seamă, dar cu siguranţă, datorită fotografiei, te-am întâlnit pe tine (şi pe încă câţiva prieteni). Acum ne scriem reciproc, ne întâlnim, povestim, ne ajutăm, râdem, mâncăm şi ne plimbăm. Chiar dacă nu o facem foarte des. Nu ştiu pentru tine, dar cu siguranţă pentru mine e un mare cadou. Oferit, indirect, chiar de către fotografie. Până şi cartea aceasta începe să devină o experienţă personală aparte. Astăzi este miercuri, suntem în toiul verii, nu-mi mai încap în piele, simt deja mirosul de week-end. Dacă-ţi vine să crezi, sub pretextul că trebuie să recitim, să edităm şi să armonizăm ceea ce am scris aici, mâine ne vom sui în Lada Niva (genială maşină) şi vom merge sus la Alun până duminică. Vom mânca brânză cu roşii şi cu ceapă, vom reciti textul de faţă, vom râde de prostiile noastre, vom bea o ţuică (ai tu ceva bun?) şi vom povesti până obosim. Îţi promit un cer cu stele cum n-ai mai văzut şi o linişte cum n-ai mai auzit. Vei simţi o viaţă, dispărută cam de treizeci de ani, care totuşi mai respiră prin lucrurile părăsite. Dacă vrei, te invit să o fotografiezi. Chiar! Am uitat să te întreb. Ţi-e cumva frică de stafii?

V.:
Nu mi-e frică de stafii. Mi-e frică în schimb de truisme, cum ar fi: timpul zboară. Şi timpul, într-adevăr, a zburat. Am fost împreună la Alun şi am făcut, într-adevăr, tot ceea ce ai spus mai sus. Liniştea era şi ea la locul ei, doar cerul înstelat de deasupra noastră lipsea. Îţi aminteşti, nu-i aşa, că a plouat cu intermitenţe vreme de 3 zile. Am citit, am dormit, am povestit. A fost frumos. Între timp, vara a trecut şi ea ca un vis, e deja septembrie şi dialogul acesta a colectat praf fin într-un colţ al memoriei ca un ghiozdan abandonat de un elev plecat în vacanţă la bunici. Joaca s-a terminat, vraja s-a rupt odată cu ivirea zorilor. Urmează în ordine: mersul la frizer, prima zi de şcoală, trezitul de dimineaţă, temele, cicăleala părinţilor, rutina. Îmi amintesc de un băieţaş kirghiz şi de paradisul în care trăise vreme de 3 luni, undeva pe o pajişte lângă lacul Son Kul, la peste 3200 de metri altitudine. Călărea toată ziua, se juca cu câinele, îi dădea cu nesaţ măgarului şuturi în dos, mânca lipioşka în timp ce se juca cu camionul lui din plastic grosier made in URSS, iar noaptea dormea dus în iurta vecină. Vreme de cinci zile, l-am urmărit cu coada ochiului. Într-o bună zi fatală, copilul a fost tuns chilug, spălat în lighean, îmbrăcat într-o uniformă strâmtă şi pregătit să meargă la şcoală în Koch Kor, un orăşel provincial cam prăfos, plin de betoane comuniste şi case de chirpici. A fost urcat într-o maşină Lada bej, mama lui a vărsat câteva lacrimi şterse fugar cu dosul mânecii şi dus a fost. A fost izgonit din Grădina Edenului pentru păcatul de a se fi înfruptat o vară întreagă din frumuseţea nebănuită ce adăsta peste Son Kul, ultimul lac kirghiz, la stânga, undeva peste drum de capătul lumii. Vara viitoare se va întoarce alt om, dar el n-o ştie încă şi nu-i pasă; tot ce există cu adevărat pentru el e clipa asta palpabilă, când, mângâindu-şi periuţa fină de păr de pe ţeastă, priveşte prin geamul prăfuit al maşinii peisajul care se derulează cu repeziciune ca într-un film: munţi zvelţi, coline înverzite, turme de oi, şoimi rotindu-se agale şi copaci care parcă zboară. Atât.

Am citit undeva că, în 1944, la moartea pictorului norvegian Edvard Munch, în vârstă de 80 de ani, s-au deschis lacătele de pe uşile camerelor de la cel de al doilea etaj al casei în care locuia. Înăuntru s-au găsit următoarele: 1.008 picturi, 4.443 de desene, 15.391 de printuri pe lângă un număr imens de gravuri, litografii şi fotografii. Patruzeci de ani mai târziu, a murit şi fotograful Gary Winogrand. În urma lui au rămas 7.000 de role de film developate, dar fără să fi avut făcute cópii-contact, şi 2.500 de role expuse, dar nedevelopate. Un calcul simplu ne însumează 342.000 de fotografii pe care autorul lor nu a apucat practic să le vadă. Prima poveste îmi vorbeşte despre pasiune şi hărnicie, a doua despre pasiune şi deşertăciune. Ambele sunt lecţii care mă învaţă ceva important despre viaţă. Cu aparatul agăţat de gât într-un balans fragil şi periculos mă plimb ca pe o sârmă între cele două. Deasupra cerul, dedesubt hăul. (...)

G:
(...) În afară de câteva chestiuni tehnice, nimeni nu te poate învăţa mai nimic bun. Nici măcar cartea aceasta a noastră nu poate. Nici tu, la rândul tău, nu poţi învăţa pe altcineva "fotografie". Cel mult, poţi învăţa din exemplul personal al lui Weegee sau al altuia, aşa cum altcineva poate să înveţe din exemplul tău personal (atunci când acesta chiar merită observat). Chiar dacă la Diafragma9 ai o lecţie / seminar pe o temă concretă, Cum să facem fotografii mai bune?, şansele de reuşită ale unui cursant sunt minime atâta timp cât persoana lui, cu tot ce a adunat ea din punct de vedere uman, nu este pregătită. Cosmin (Bumbuţ) îmi trimite cu ceva zile în urmă zece fotografii simple, făcute de cineva de care nu auzisem până acum: Bogdan Gârbovan. Mă uit la ele şi văd în fiecare câte un interior, când modern, când învechit, când aranjat, când curat, când dezordonat. Fotografiile mai au uneori şi câte un personaj, de fiecare dată altul (când tânăr, când bătrân), inclus perfect în ambient, care stă pe un scaun, pe pat sau pe un fotoliu şi se uită direct la fotograf. Parcă e ceva cu pozele astea, scroll-ez din nou şi, brusc, realizez: este un bloc de garsoniere cu 10 etaje. Fotografiile sunt "luate" (ah! ce îmi place termenul ăsta) din acelaşi punct - din uşa câte unei garsoniere la fiecare etaj. E greu de spus dacă fotografiile "sunt bune", în accepţiunea cursanţilor tăi atraşi de tema seminarului. Nu cred că ele sunt fotografiile la care aspiră aceştia. Cert este că aceste imagini îmi sugerează o radiografie perfectă a unei realităţi româneşti din anul de graţie 2009. În plus, cât de simplu şi de natural e totul! La etajul 10, cu o lustră în formă de elicopter deasupra capului, stă pe un scaun chiar autorul fotografiilor. Singur. Numai unuia care stă la etajul 10 într-un bloc de garsoniere, cu tot ce înseamnă acest fapt, îi poate veni în cap o asemenea idee. Uite, vezi, asemenea idei nu se pot învăţa de nicăieri. Ele vin de undeva din tine. De îndată ce crezi că totul s-a făcut, că nu mai există pionierat, apare unul care, cu materiale absolut banale şi cu subiecte comune, îţi pune pe tavă ceva memorabil. Ce altceva, decât observaţiile tale personale despre lume, ţi-ar fi sugerat că în proximitatea ta se află atâtea lucruri reprezentative? Mă regăsesc acolo, prin bloc, pe mine însumi, te văd pe tine, îmi văd părinţii, unchii şi bunicii, toate neamurile, stând ba pe scaun, ba fiind bolnavi în pat, ba mândri de canapeaua cea nouă, ba aşteptând ca viaţa să se termine. Mai mult, nu mai văd doar zece fotografii, ci văd dintr-o dată toate interioarele din ţara asta, unele absurde, altele normale. Cu toţi oamenii în ele. Fotografiile au parcă miros. Uneori nu este aer, alteori pereţii spun tot. Au oare aceste fotografii vreo legătură cu ceea ce ştim noi că este un fotograf? De obicei, aceştia au aparate scumpe, obiective lungi, bliţuri orientate spre tavan; sunt grăbiţi, agitaţi, speriaţi în a nu pierde ceva interesant; au veste cu multe buzunare, discută dacă digitalul bate filmul. Mai contează în acest caz dacă e regie sau nu?

V:
Cred că, până la urmă, ai dreptate - nu putem învăţa nimic pe nimeni despre ce înseamnă fotografia; cărţile, seminariile, forumurile sunt în ultimă instanţă doar abstracţiuni care ne pot pune, în cel mai fericit caz, într-o stare de actanţă. De acolo începe aventura, o aventură care stă în procesul de a duce o idee de la un punct vizual A la un al punct vizual B. În acest proces personal şi, deci, aparent irelevant pentru oricine altcineva se ascunde totul. E deopotrivă mistică şi mister, lucruri cu care nu e de joacă. Şi, vorba unui faimos gânditor: "Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă".

Fotografia este o simplă extensie a privirii, una care începe şi se termină cu o singură interjecţie: "Iată!" Cum se ştie prea bine, fotografiem pentru că lumea există. Dar şi pentru că este plină de mister. Nu pentru că e neapărat frumoasă sau bună, ci pentru că este misterioasă. Fotografia este un vehicul imperfect menit să mă transporte undeva către miezul unui mister. Seamănă într-o anume măsură cu momentul acela foarte bine surprins de C. S. Lewis din Narnia, când copiii pătrund în joacă printr-un banal şifonier plin de paltoane într-o lume complet nouă unde, sub un felinar înzăpezit, îi aşteaptă un faun. Este un moment magic, când totul devine, brusc, posibil. Un "ceva" se resetează pentru a face loc unui "altceva". Şi când, printr-o minune, un alt om cade pe gânduri în faţa acestui "altceva" nou creat, acest lucru nu se datorează culturii, ştiinţei noastre sau lungimii nemăsurate a teleobiectivului, ci se datorează faptului că, poate fără să vrem, am intermediat participarea cuiva la mister. (...)

Cluj/Sibiu, aprilie 2010