Viaţa intimă a unui text de secol XV

Ca orice om care se respectă, şi eu posed... o varietate de colecţii - de elefanţi, de cutiuţe minuscule, de fotografii, ce mai... ca toată lumea. Am şi o colecţie de idei, evident, puţine şi fixe, cum nu o dată am avut plăcerea să remarc, spre deliciul apropiaţilor mei, cam tot ca majoritatea.

Aşa că m-am mirat sincer când am descoperit că din colecţia mea de texte lipseşte unul care are efectul garantat de a da ochii auditoriului meu predilect peste cap, când îl abordez, într-atât abuzez de el. E... o altfel de poveste cu Romeo şi Julieta. Altfel. Mai telurică şi mai muşcată de păcat, mai absconsă şi cu iţe vădit mai încurcate, în sfârşit, mutată într-o Spanie unde sângele clocoteşte mai repede şi în care, ca şi cum o banală dihonie între familii nu ar fi fost suficientă, îndrăgostiţii sunt despărţiţi de însăşi esenţele lor spirituale, religioase şi mistice.

Să vă spun în două vorbe cum începe povestea Ei bine, începe cu tânărul Calisto, îndrăgostit peste poate de frumoasa Melibea pe care, neputând să o cucerească prin cuvintele lui meşteşugite sau prin făptură lui chipeşă, o ademeneşte cu ajutorului bătrânei Celestina, o codoaşă renumită pentru căutarea şi puterile ei asupra inimilor aflate în suferinţă. De acord, până aici, vagă asemănare cu îndrăgostiţii lui Shakespeare.

Şi totuşi, suntem în secolul XV, iar Fernando de Rojas, autorul Celestinei, pentru că a ei este povestea, scrie despre doi îndrăgostiţi care se intoxică unul de celălalt "pe căi necinstite", cum nota, într-un eseu fabulos, unul din cei mai mari comentatori ai textului, Ramiro de Maeztu. De ce aşa? Pentru că în lumea adevărurilor false, în care trăiesc cei doi, minciuna e singura cale spre puţină iluzie a fericirii.

Julieta lui Calisto nu e o tânără eterică şi delicată, ci e frumoasă într-un mod foarte pământean, tulburătoare, chiar, dar gata să accepte înşelăciunea, să închidă ochii, să îngăduie jocul unei seducţii mediate. E virtuoasă până se îndrăgosteşte, moment în care, cum notează acelaşi comentator, se transformă în "femeia spaniolă, care nu-ţi aruncă măcar o privire fără ca o dată cu ea să nu-ţi încredinţeze viaţa întreagă". Romeo al Melibeei nu e neapărat impetuos şi îndrăzneţ, cât pătimaş, destrăbălat şi cam pierde-vară. Ea e trufaşă, el e delăsător. El amăgeşte şi înşeală, pentru ca, în lumea lui interioară, să fie el însuşi un exilat al realităţii, îmbătat de himere exacerbate, ea se lasă pradă furiei şi devine una cu o iubire care îi gâdilă orgoliul, atunci când o transformă într-un obiect al veneraţiei. Sunt un cuplu imperfect, cu slăbiciuni omeneşti, care, cum spuneam, se confruntă cu o problemă mult mai mare decât râca dintre familiile aferente.

Într-o lume dominată de Înalta Inchiziţie, Fernando de Rojas, un evreu convertit, a scris o poveste despre un tânăr păcătos care se lasă într-o asemenea măsură stăpânit de imaginea iubitei încât o substituie sentimentului religios. Şi aşa ajunge Calisto, vieţuitor ficţional al unei Spanii străbătute de teroarea reală a persecuţiei religioase, să se declare nici creştin, nici evreu, nici mahomedan, ci... melibean. Să se închine la Melibea şi să facă din iubirea ei, necinstit câştigată, o a doua religie.

La Celestina poartă subtitlul Tragicomedia lui Calisto şi a Melibeei. Evident, se termină prost, după ce, între paginile ei, se consumă o iubire deşănţată, scăpată de sub control, frumoasă, fără sorţi de izbândă, trăită sub teroarea păcatului, între două variante prototipice ale sufletului spaniol.

Povestea cărţii, însă, nu se termină pe ultima pagină a manuscrisului. Din contră, abia acolo începe. După ce a scris una din cele mai frumoase fantezii mistico-senzuale ale literaturii spaniole, autorul s-a văzut nevoit să renege paternitatea sa asupra operei. Povestea lui Calisto şi a Melibeei a apărut în 1499, ca manuscris "găsit" de Fernando de Rojas. Au urmat procese, în care Rojas, înspăimântat de urmări, a adăugat capitole, a modificat finalul, a scris un prolog în care îi face cu ou şi cu oţet pe îndrăgostiţi şi a negat succesiv contribuţia sa auctorială la apariţia cărţii.

Mare lucru nu a rezolvat. Prigoana lui la adresa "îndrăgostiţilor bezmetici" nu a slăbit în vreun fel urgia pe care Inchiziţia a dezlănţuit-o asupra sa. Cu toate acestea, avocatul Rojas a murit de moarte bună, cu o ţară întreagă nu conştientă, ci convinsă de legătura dintre el şi copilul lui spiritual - La Celestina.

De ce nu şi-a asumat Rojas frumuseţea unei scrieri considerate eretice? Poate pentru că a avut neşansa să scrie puţin după epoca lui Torquemada. După 1483, anul numirii sale ca inchizitor, la Sevilla, acesta dezlănţuise una din cele mai mari vânători de vrăjitoare într-o Spanie obsedată de blasfemie, farmece şi falşi demoni. Aşa, ca în lumea lui Calisto, imaginaţia rămânea singurul spaţiu sigur, necorodat de trădări şi scenarii apocaliptice.

Şi iată că, imediat după exilarea evreilor, în 1492, din Spania cea reală, bântuită încă de Torquemada, Calisto, locuitorul acestei Spanii imaginare, dintr-un manuscris, îşi face din Melibea o icoană, o iubeşte în afara bisericii şi nu se căieşte o clipă pentru că a ajutat la rătăcirea unui suflet creştin.

Tragic? Da. Frumos? Într-un fel - sunt puţine scrieri care să închidă, mascate de vulgarităţi ale limbajului unei codoaşe sau de lamentaţiile unor îndrăgostiţi care tânjesc unul după celălalt, atâta revoltă şi atâtea adevăruri. Periculos? Nu. Mai degrabă fatal de-a dreptul pentru nefericitul autor.

Într-o librărie sevillană, am citit de curând despre descoperirea unui document care justifică modul în care bacalaureatul Rojas a a renunţat, la începutul secolului al XVI-lea, la gloria literară pentru o viaţă terestră mai liniştită - e vorba de un act care, în 1488, atestă arderea pe rug, în auto de fé, a lui Hernando de Rojas, tatăl autorului, pe-atunci în vârstă de 12 ani, la Toledo.

Ca şi Calisto, eroul lui, Rojas a purtat hlamida laşităţii, a ruşinii asumate. A fost blamat şi de Inchiziţie, şi de potenţialii admiratori. A fost un scriitor superb, care a ales, spre stupefacţia publică, să-şi poarte până la capăt umanitatea lui, imperfectă. Failibilă şi, poate, păcătoasă, ca patima îndrăgostiţilor pe care i-a creat.

Mi s-a părut, întotdeauna, o poveste înduioşătoare. Extremă în toate straturile ei, dar... înduioşătoare. De la similitudinea dintre ficţiunea propriu-zisă şi istoria manuscrisului care o pecetluieşte până la drama autorului schingiuit de temeri care l-au ţinut departe de creaţia lui.

Mă întorc, periodic, la un paragraf al aceluiaşi eseist din generaţia de la '98, Ramiro de Maeztu. Mă întorc pentru că mi se pare că vorbeşte despre realităţi care, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Rojas, evadează, uneori, din cărţi, pentru a se ascunde printre gesturi familiare, în care se scurge ficţiunea de fiecare zi:

"Îmi închipui că, în clipa de faţă, Calisto şi Melibea se află într-un purgatoriu unde vor trebui să înveţe să-şi ajungă lor înşile, înainte de a li se îngădui să se iubească din nou. Căci li se va îngădui, cu siguranţă, deşi s-au iubit rău, pentru că s-au iubit mult."