Degete mici

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Toţi oamenii aceia care nu rezistaseră tentaţiei de a redacta monografia oraşului lor - un învăţător, un avocat, doi călugări, un medic veterinar şi un şef de gară - trăiseră cu convingerea că, după ce castrul roman fusese părăsit (sau incendiat sau lovit de o molimă nimicitoare sau bătut de Dumnezeu), pămîntul îl înghiţise definitiv. Credeau că straturi de nisip, argile, sedimente de tot felul şi cernoziom se aşezaseră de-a lungul istoriei, groase, dense, peste Principia, peste thermae, canabae şi horreum, îşi spuneau că o vegetaţie carnală, agresivă ocupase colinele. O dată cu precizarea originilor urbei şi a primelor atestări documentare, autorii acelor cronici duioase lăsau vestigiile deoparte, pînă în 1932, cînd, notau ei, o entuziastă echipă de arheologi scosese la iveală cîteva ziduri surpate. Momentul era consemnat succint, dar ceea ce părea să impresioneze nu era apariţia ruinelor, ieşirea lor la lumină după două milenii de întuneric, ci prezenţa în grupul profesorilor şi al studenţilor a unei făpturi speciale. Existau referiri ostile sau admirative (în nici un caz neutre) la acel personaj, iar în lucrarea avocatului Stratulat, alături de-un portret în cărbune, întîlneai o descriere amănunţită a femeii tunse foarte scurt, purtînd întotdeauna pantaloni de călărie şi cizme cu carîmb, posesoarea unui portţigaret din chihlimbar lung de douăzeci de centimetri. Era o vorbitoare de franceză fără egal, aflai din rîndurile maestrului, se mişca lent, rotund, îi strunea autoritar pe zilierii angajaţi pentru săpături, în vreme ce din bluzele ei vaporoase se prelingea un parfum de smochine. Gavrilescu, veterinarul, o compara cu o găinuşă moţată de munte, cu penele înfoiate, în stare să provoace în perioada nuntitului lupte pline de cruzime între cocoşi; ceferistul o văzuse circulînd doar în cuşetele de lux ale expresului, însoţită mereu de domni eleganţi (între care, adesea, un ministru şi un general), al căror rest de pasiune se consuma la mesele de ruletă şi de bacara ale cazinoului. Din textele învăţătorului şi ale părintelui stareţ răzbăteau, în schimb, iritarea şi deplîngerea faptului că, în vara şi toamna acelui an, tînăra generaţie sau, în sens mai larg, turma credincioşilor era predispusă să o apuce pe căi greşite. Dascălul era contrariat că la Şcoala de fete se răspîndise moda tăierii bretonului şi a retezării cozilor, că elevii de gimnaziu şi liceenii se înghesuiau să participe ca voluntari, în timpul cursurilor şi nu numai, la dezvelirea construcţiilor antice, iar arhimandritul Macarie constata cu maliţie că numărul capilor de familie în biserică, la sfînta liturghie, scădea îngrijorător şi că tihna multor cupluri, după conţinutul spovedaniilor, era în pericol. Singurul care ignora cu desăvîrşire acea fiinţă exotică şi întîmplările pe care le genera, unicul din a cărui scriere nu puteai deduce nici măcar că fermecătoarea amazoană s-a născut vreodată, era celălalt monah, părintele Ioanichie. Ca promotor al unei teorii de pură descendenţă biblică, vechi-testamentară, el nu se îndoia că asupra cetăţii se abătuseră cîndva, laolaltă, mînia Tatălui şi cea a Fiului, unite într-o forţă pustiitoare şi purificatoare, capabilă să acopere cu flori, tufe şi arbori, de-a lungul a şaptesprezece secole, un loc al nelegiuirilor între bărbaţi. Şi acest slujitor al Domnului, al cărui mormînt stătea printre cele ale fraţilor de rînd, în curtea mînăstirii, fusese sigur că dezgroparea primei pietre din bătrînul castru însemnase redeşteptarea răului, a viciului, pe care el unul o descifra în gesturile oamenilor, în pornirile lor.

Găsisem cele şase monografii într-un cotlon al bibliotecii publice, la capătul unei săptămîni de căutări. Norocul venise împreună cu criza de ulcer, fiindcă abia semnele durerii şi cenuşiul de pe chipul meu treziseră, după cîteva încercări ratate, un soi de solidaritate în tristeţea acră a cucoanei care administra instituţia. Doamna Mia (aşa mi s-a prezentat) scosese cu o expresie complice lanţul de chei care-i pendula între sînii uriaşi şi, chinuită de obezitate, deschisese uşa unei încăperi mici, aflată şi ea, ca toate celelalte, sub influenţa climei fără anotimpuri din asemenea spaţii - un aer coclit, amestec de praf, hîrtie macerată şi otrăvuri pentru gîndaci. Era o debara strîmtă, sortită măturilor, cîrpelor de podele şi bidoanelor cu gaz, care nu-şi împlinea menirea. Ceea ce aveam în faţă, sub perdeaua pînzelor de păianjen şi a căcărezelor de şoareci, reprezenta o veche donaţie a primăriei (memoria vie a localităţii, îmi şoptise grăsana), compusă din ordine de zi ale regimentului de gardă, schiţe ale monumentelor, cărţi de onoare ale sanatoriului, cazinoului şi hotelurilor, afişe ale balurilor de caritate, acte dotale, foi matricole şi testamente ale unor persoane de vază, programe ale curselor automobilistice de coastă, imnuri ale cercetaşilor şi ale străjeriei, hotărîri de consiliu privind denumirea străzilor principale, proiecte ale unor clădiri niciodată ridicate, precum teatrul, patinoarul şi schitul de la grota Sfînta Veronica. Îmi trebuiseră o dimineaţă întreagă şi o jumătate de folie de ranitidină pentru a extrage manuscrisele de la care aşteptam atît de mult din vrafurile de documente gălbejite, dintre planuri, catastife şi mape. La sfîrşitul acelei operaţiuni, cămaşa mea cadrilată devenise de un gri uniform, gura şi nările mi se umpluseră cu o pulbere înecăcioasă, sălcie, iar noţiunile de săpun şi de baie fierbinte îmi păreau mai ademenitoare ca oricînd. Naivitatea mă lăsase să-mi imaginez că voi studia sutele de pagini în tihnă, cu ceaiuri de sovîrf şi cu pîine prăjită alături, cu melodiile fraţilor Mills curgînd în surdină, cu buiota caldă pe burtă, lungit în patul moale, odihnitor, din camera pe care o închiriasem la tanti Paulina. Cît cotrobăisem însă prin maldărele de registre, ore în şir, bruma de bunăvoinţă a bibliotecarei dispăruse, amărăciunea murată îi acoperise iarăşi trăsăturile. Mă fixa cu ochii ei mici, adînciţi între pleoapele umflate, respira gîfîit, către forma astmatică şi susţinea că piesele rare, din fondul special, nu pot fi consultate decît în sala de lectură.

Îmi alesesem locul cel mai luminos, lîngă una dintre ferestrele sudice şi, ori de cîte ori reuşeam să plec de la şantierul arheologic, parcurgeam atent textele acelea uitate. Într-o companie de obicei neplăcută, alcătuită din prietenele doamnei Mia şi din pensionari care completau buletine loto, speram să descopăr o întîmplare veche sau măcar un indiciu privitor la osemintele dintre ruine. Aveam de-a face cu scrisuri deloc asemănătoare, de la cel îngrijit, cu excese caligrafice, al fostului stareţ şi pînă la cel rebel, greu descifrabil, al veterinarului. Topica şi relaţia cu ortografia difereau şi ele, la fel stilul narativ, dar, peste toate, exista un supărător fond comun, un fel de înţelegere tainică a cronicarilor de a trata polemic aceleaşi evenimente. Şeful de gară, bunăoară, punea anularea vizitei lui Franz Joseph pe seama unui complot de început de secol al feroviarilor maghiari, învăţătorul vedea în acea bruscă schimbare a programului imperial o lecţie dată lui Carol I, doctorul Gavrilescu explica incidentul prin nepotrivirea datei voiajului cu sezonul vînătorii de vulpi, iar avocatul Stratulat presupunea că decizia curţii de la Viena era consecinţa unor raţiuni de amor, imposibil de cuprins în comunicatul oficial. La acest capitol, în ciuda situării lor pe trepte atît de depărtate ale ierarhiei ecleziastice, Macarie şi Ioanichie se întîlneau totuşi în convingeri, interpretînd gestul ultimului Habsburg-Lotharingia ca pe o infamie aruncată de catolicism în obrazul ortodoxiei. Cît priveşte faptele care mă interesau, de care depindea continuarea cercetărilor la castrul roman, era clar că, dacă nu voi găsi informaţii într-una dintre lucrări, atunci ele vor lipsi din toate celelalte. Or, între copertele de culoare maronie care ocroteau varianta juristului, nu se afla nimic în stare să explice prezenţa zecilor de schelete în perimetrul cetăţii. Ajunsesem la finalul acelei relatări într-o zi de miercuri (îmi amintesc precis, fiindcă lumea se întorcea de la stadion, de la un meci de cupă), se apropia de ora şase, ora închiderii, şi, cum de la prînz ignorasem pesmeţii şi brînza de vaci, stomacul mă chinuia cumplit. Zvîcnirile ulcerului şi dezamăgirea mea o îmblînziseră din nou pe bibliotecară, care simţise nevoia, în camera pustie, să se aşeze lîngă mine şi să-mi turuie ceva despre fuga de cărţi a oamenilor. Soarele se făcuse pitic şi era gata să dispară după o culme împădurită, cînd i-am simţit degetele umede între picioare.

Nu puteam renunţa să citesc restul manuscriselor, miza era prea mare, dar, în noile împrejurări, eram dependent de programul altora. De cîte ori sala de lectură era goală, evitam să intru, iar atunci cînd ultimele persoane plecau, mă grăbeam să le însoţesc. Grăsana, deşi purta deseori ochelari, unii romboidali, cu şnur auriu, se comporta după acel episod stînjenitor de parcă aş fi fost transparent, imposibil de observat. Indiferenţa ei jucată avea ceva ameninţător, dar, prin comparaţie cu încăpăţînarea şefului poliţiei ori cu neînduplecarea foştilor deţinuţi politici şi a ziariştilor sosiţi de la Bucureşti, părea o copilărie. Domnii aceia în vîrstă, chinuiţi şi deopotrivă fascinaţi de trecut ca şi tinerii gazetari, anticomunişti tîrzii, nu acceptau că mulţimea rămăşiţelor trupeşti ar fi putut fi altceva decît urmarea unei execuţii sumare, consumată pe marginea unei gropi comune, în anii '50. Opinia istoricilor nu-i interesa, ezitarea medicului legist le părea suspectă, rod al laşităţii, iar faptul că procurorii nu identificaseră nici un glonţ era considerat un semn al complicităţii peste decenii cu autorii masacrului. Erau credincioşi propriei teorii, care năştea comentarii şi articole de presă categorice. Absenţa unor dinţi proba, în viziunea lor, schingiuirile premergătoare împuşcării, spărturile craniilor erau percepute ca o dovadă a folosirii pistolului şi a bîtei, situarea membrelor la oarecare distanţă de clavicule şi de bazin ar fi demonstrat că nu fusese vorba de o înmormîntare creştinească, ci de aruncarea în devălmăşie, de la înălţime, a trupurilor neînsufleţite. Personajul zilei era totuşi Maxim, care ordonase suspendarea săpăturilor arheologice pînă la elucidarea cazului şi nu obosea să acorde interviuri pentru cotidiene, săptămînale, agenţii de ştiri, posturi de radio şi de televiziune. Flerul lui de poliţist, un simţ aparte al profesionistului (susţinea el fără încetare), îi spunea că se află în faţa unei crime odioase, care nu va rămîne nepedepsită. Ca să convingă camerele de filmat, dar şi microfoanele şi reportofoanele, maiorul îşi plimba necontenit degetele peste mustaţa negricioasă, încleşta maxilarele şi, cu o voce gravă, cerea înţelegere pentru discreţia pe care i-o impuneau investigaţiile. Cît despre monografii, posibila sursă de stingere a controverselor, ele neglijau necropolele medievale, nu arătau nici un interes pentru locurile în care înaintaşii îşi găsiseră odihna de veci. Veterinarul făcea trimitere la o incertă boală a cailor, care ar fi secerat exemplare dintre cele mai zvelte înaintea primei locotenenţe domneşti, însă nu avea ştire de aşezarea vremelnică a unui cimitir printre zidurile cetăţii.

În dimineaţa în care vacarmul claxoanelor şi al fanfarei invadase oraşul, reciteam paginile călugărului Ioanichie. Am abandonat povestea lupilor care înconjurau iernile mînăstirea (o descriere a sălbăticiunilor ca slujitori ai diavolului: alergau nebuneşte pe-o singură urmă, mulţi ca păduchii, făcînd nu potecă, ci un şanţ adînc la temelia zidurilor, vrînd să le surpe, cădeau vlăguiţi apoi, strîngeau zăpadă pufoasă cu limbile lor lungi ca şerpii, se întremau şi se porneau să roadă şi să zgîrie porţile cu colţii ascuţiţi ca acele croitorilor şi cu ghearele tăioase ca briciul, unii loveau bîrnele ghintuite de stejar cu creştetul capului, fiindcă precis acolo, sub blana zburlită, le crescuseră coarne) şi, de la etaj, de la una din ferestrele bibliotecii publice, am urmărit ciudata procesiune de pe strada mare. Individul cu pălărie de fetru, purtat ca solist pe capota unei maşini, părea să fie Luci, cel care tocmai cosise iarba în curtea doamnei Embury. Ce-o fi avut cu muzica?

Într-unul din locurile acelea tainice de unde îngerii veghează asupra lumii pentru ca Domnul Dumnezeul nostru pe toate să le ştie (loje capitonate cu muşchi de pădure, agăţate de stele ca nacelele unor baloane, foişoare din lemn de salcîm cu fundaţiile în înaltul cerului şi cu vîrfurile către pămînt, suprapuse cu corpul soarelui astfel încît ochii muritori, orbiţi, să nu le simtă sau presimtă prezenţa), nu se poate să fi trecut neobservată stăruinţa atîtor claxoane şi nici larma tobelor, a talgerelor şi a trompetelor. Iar zgomotul venea din vale, din zona gării sau de mai departe, dinspre preventoriul T.B.C. şi, în aerul călduţ dinaintea prînzului, se întîmplau atîtea datorită lui. Se întrerupeau plimbări tihnite, balcoanele hotelurilor se animaseră, dispăruse toropeala şoferilor de taxi şi a chelnerilor de la terasele de vară, vînzătorii ieşeau în pragul magazinelor, tarabele cu dulciuri şi suveniruri, chioşcurile cu îngheţată şi lunetele din faţa cinematografului, vechile dispozitive optice aţintite asupra munţilor, erau părăsite de copiii aflaţi în vacanţă. La intrarea în parc, alături de dromaderul plin de zorzoane orientale, fotograful scruta prin ochelarii fumurii orizontul, încerca să distingă ceva în curba din dreptul poştei, acolo unde ar fi trebuit să apară convoiul gălăgios. Pentru fetele de liceu care aşteptau pe o bancă autobuzul liniei 3, cel care ajunge la cascadă, domnul Saşa lansase ipoteza că, la sanatoriu, la micul dejun, se turnase gaz în loc de bromură în ceaiul bolnavilor de plămîni.

Apoi, în partea de jos a bulevardului, apăruse un atelaj neobişnuit: un mercedes alb, strălucitor, trăgînd un dric din epoca în care caii erau la mare preţ. Urmau maşini cu farurile aprinse, cu panglici de doliu legate de oglinzi. Înaintau încet, cu un fel de pioşenie rutieră, dar era greu de ghicit încotro se îndreptau de vreme ce biserica şi cimitirul rămăseseră în spatele lor. Nici un preot nu însoţea cortegiul, în schimb şoferul limuzinei din frunte, folosind o portavoce, cînta "Veşnica pomenire" într-un falset căznit. Cea dintîi remarcase acest lucru doamna Fotiade, farmacista, care o chemase în ajutor pe Sfînta Fecioară, pentru pacea tuturor. Tot ea îl recunoscuse pe bărbatul de la volan şi, atinsă de paloare, muşcîndu-şi buzele cu dinţii mici, de pisică, se retrăsese în laborator printre eprubete şi substanţe vindecătoare.

Răspîndite la geamurile automobilelor, alămurile şi instrumentele percuţiei luceau în lumina sfîrşitului de iunie ca foiţele de aur, în timp ce suflătorii şi toboşarii le mînuiau cu pasiune, asemeni negrilor seduşi de boogie-woogie. Ceea ce se înălţa deasupra coloanei nu era însă un marş funebru, sunetele se stropşeau unul la altul, se oţărau, se ciocneau şi ricoşau te miri unde, se izbeau cap în cap ca berbecii, într-o asurzitoare hărmălaie. Din mulţimea interpreţilor de ocazie (schimbători de valută, peşti, băieţi cu pumnul de fier), Luci, aflat în posesia tubei, era singurul care căuta măsura delicateţii. Cînd Mercedesul alb a oprit în faţa primăriei şi tot şirul acela lung, ca o rîmă corpolentă, nesfîrşită, a înţepenit, el a fost cel care a dat nobleţe minutului de reculegere. Alarmele şi claxoanele se potoliseră, orchestra tăcuse, iar Luci, aşezat turceşte pe capota unui jeep, cu una dintre pălăriile lui elegante lăsată peste sprîncene, cu cercelul argintiu sclipind pe lobul urechii stîngi, se străduia să regăsească ceva ce e posibil să fi fost, în absenţa oboiului, un mic fragment din concertul în D minor al lui Marcello. În jur era linişte, chiar prea linişte, doar dromaderul fotografului, Aladin, răgea necontenit.

Despre dric se putea spune că fusese unul frumos. Cu îngeri dolofani gravaţi pe frontispiciu, cu scene biblice pictate pe laterale, cu perdeluţe din catifea vişinie prinse în fireturi. Îl afectaseră ploile şi prea multele parcurgeri ale ultimului drum, vopseaua se scorojise, păsări, şoareci şi insecte îl însemnaseră printr-o mulţime de găuri şi fisuri. Mirosea a pipi, pentru că înăuntru se adăpostise pînă de curînd o căţea cu pui. În faţa tristului vehicul, cîţiva băieţi şi-au aprins trabucuri (unul fuma pipă), au coborît sicriul, l-au purtat cu paşi înceţi, sugerînd evlavia şi l-au aşezat pe un piedestal metalic, chiar la intrarea principală a primăriei. Au potrivit la capul lui un obiect voluminos, acoperit cu un cearşaf, şi două coroane mici, din flori galbene de păpădie.

Şoferul Mercedesului (purtînd şlapi, şort strîmt şi un maiou Chicago Bulls bombat peste burtă) dirija atent ritualul funerar, neobosind să strige "Doamne miluieşte". La semnul lui, fără să desconsidere relaţia cu tutunul, băieţii s-au grăbit să dezvelească crucea şi să ridice capacul coşciugului. Se întinsese un murmur printre privitori, aşa cum se întîmplă cînd uşurarea unei mulţimi se contopeşte cu mirarea ori cu trăirile mai vii. Între scîndurile de brad, cu mîinile împreunate anapoda pe piept, cu picioarele strîmbe şi crăcănate, zăcea o păpuşă mare cît un om, făcută din cîrpe şi paie, într-un costum de bogdaproste. Avea chipul lătăreţ, sufocat de barbă. Pe crucea de la cap era lipit un afiş electoral, înfăţişînd un candidat solar, încrezător în puterile sale, iar dedesubt, pe o placă, stătea scris "Aici odihneşte Victor Lazu, un rahat care a vrut să ajungă primar".

Ce m-aş fi făcut eu, Doamne, zău, dacă nu mi-ar fi povestit tanti Paulina visele în fiecare dimineaţă? scăpare oricum nu exista, poate doar să mă fi ascuns în şifonier sau să mă fi încuiat în baie, dar n-ar fi avut nici un rost, preferam aşa, cu ceaiuri şi felii de cozonac cu nucă, pe verandă, cu ploaia măruntă care nu mai înceta, cu radioul în surdină, eu şi tanti Paulina lăfăindu-ne în balansoarele de răchită. Era bine, moleşeală, puţin cam frig doar, ceaiul de sovîrf n-avea niciodată zahăr, noroc că avea cozonacul, din belşug, în rest poveştile ei nu mă deranjau cu nimic, nu făceam parte dintre personaje, ascultam numai, un fel de martor al întîmplărilor închipuite sau trăite de alţii. Ceasul îl rătăcisem cu bună ştiinţă printre rufele murdare, îmi puneam palmele la urechi cînd vreun crainic anunţa ora exactă, ce mai conta timpul cînd pe tanti Paulina o vizita des, aproape regulat, un domn în frac, cu cămaşă de mătase albă şi papion grena, un domn între două vîrste, uşor grizonat, cu obrajii proaspăt raşi, destul de înalt, fără urme de slăbiciune pe trup, un domn în adevărata putere a cuvîntului. Numai dacă mă gîndeam la mereu fragedul buchet de albăstrele de cîmp, în ton cu ochii dumneaei, pe care i-l oferea galant, mirosindu-l înainte de-a i-l aşeza în poală, şi îmi era suficient pentru a înţelege. Din păcate mai ticăia un ceasornic şi în stomac, cine ştie cînd îl înghiţisem, unul căruia nu-i puteam da de capăt, mi se făcea foame (ah, cît de mult uram asta!), îmi muşcam limba, amînam s-o declar cu voce tare, mă ardea pe dinăuntru. Ulcerul a fost întotdeauna cel mai aprig duşman al dialogului, răbdam totuşi ceva vreme, iar domnul o invita ceremonios, după toate regulile bunelor maniere, la o plimbare cu limuzina, Plymouth tip 1932, niciodată altă marcă sau alt an de fabricaţie, o plimbare la şosea. De unde se trăgea ideea cu şoseaua doar bunul Dumnezeu trebuie să fi ştiut, în oraş nu existase nicicînd aşa ceva, nici măcar un loc care să poarte un asemenea nume, mă rog, e posibil să fi ştiut dînsul vreunul, nu pun la îndoială, deci o plimbare la şosea, cu motorul în viteza întîi, lent, uşor, pe lîngă trotuar, nu din spirit de prevedere, ci ca să vadă toţi cine e tanti Paulina şi în ce companie umblă. Spuneam că merg la veceu, o clipă doar, mă scuzaţi, mă repezeam la bucătărie şi mestecam două-trei bucăţele de pîine prăjită, nici jumătate de felie, totul redevenea roz, maşina parca la intrarea în parc. Şoferul deschidea grav portierele, nu cred că s-ar fi putut fără el, un băiat tînăr, blonziu, în costum gri cu rubaşcă, iar perechea cobora studiat, aruncînd priviri degajate în jur, îndreptîndu-se apoi agale, pe alei, călcînd pe frunzele veştede de castan (toamna era unicul anotimp) spre chioşcul unde cînta fanfara. Domnul împărţea bani cerşetorilor, preocupat permanent de discuţie, nu-şi arunca ochii nici o clipă spre mîinile care se întindeau în stînga şi în dreapta, iar dumneaei flutura din gene, cu buzele uşor ţuguiate, atît cît dădea bine, şoptea cuvinte romanţioase despre păsările călătoare, se mai strecura şi cîte o discretă strîngere de braţ, întîmplătoare desigur, muzica se apropia din ce în ce, legată parcă de saluturile mecanice, mişcări oblice ale capului, tot mai dese în preajma foişorului. Figuri necunoscute, respectabile şi deopotrivă pline de respect, iar printre prăpăditele de pe margini, zdrenţăroase, nespălate, culmea! cine crezi? Mioara, farmacista, Paraschiva cu bastonul ei şi scumpa de Jeni, vecinele mele, dragă, ca vai de capul lor. Lume bună, elegantă, un şir de străini, mereu alţii şi alţii, iar în jur, pe lîngă ei, cunoscuţi din tinereţe şi de după aceea răsăreau în uniforme de vardişti, de paznici, de soldaţi oropsiţi ori, chiar mai rău, oameni în toată firea!, cu părul alb, apăreau îmbrăcaţi în uniforme de liceu. Şi iarăşi ziceam că vreau la closet, probabil o răceală, tanti Paulino, se întîmplă cu ploile astea, vin imediat. Din nou la bucătărie, o feliuţă transparentă de brînză, o muşcătură dintr-un ou fiert. În chioşc, capelmaistrul se apleca reverenţios, muzica nu înceta, iar cele două scaune din centru aşteptau libere ca perechea să se aşeze cît mai grabnic, nimeni n-ar fi îndrăznit vreodată să le ocupe, se aplauda între melodii, domnul atingea dintr-o nevinovată greşeală pantoful din piele de şarpe, cu toc cui, retrăgîndu-şi imediat propriul pantof de lac. Incidentul, fericit să-l numim, se stingea într-o vagă roşeaţă a obrajilor, se aplauda, aplaudau şi ei, pantofii se întîlneau iară, uneori şi coatele şi umerii, se aprindeau felinarele, cerul devenea vînăt, capelmaistrul le căuta privirile şi nu uita să se mai ploconească o dată (toamna era unicul anotimp) şi peste muzică se pogora răcoarea. Visam la supa de pui, ulcerul izbuteşte să altereze caracterul omului, visam şi la tăiţeii dinăuntru, dumnealor erau din nou în limuzină, ea cu un şal de mohair bleumarin peste rochia bleu, se înmulţeau luminile în oraş, străluceau, pe bancheta din spate era întuneric, şoferul privea înainte, impenetrabil, domnul, stînd cu palmele cuminţi pe genunchi, istorisea viaţa unui ilustru tenor italian. Mă ardea cumplit stomacul, de nesuportat, mi-e foame, tanti, mi-e foame, ah, vai, că bine zici, mă luasem cu poveştile, restul se risipea.

După-amiezile ieşeam din casă, burniţa, străbăteam drumul către castrul roman, apa şiroia la tot pasul, mai devreme sau mai tîrziu îmi ridicam gulerul pardesiului, umbrela era un fel de medicament. Inspirat om fusese cel care presărase pietriş pe potecă, la ce i-o fi folosit? mie-mi prindea foarte bine, mă ferea măcar în parte de noroi. Cărarea părea uitată de la întreruperea săpăturilor arheologice, bătea întotdeauna un vînt sec printre zidurile cetăţii, îl simţeam undeva în oase.

În balansoarul de răchită ascultasem o dată cum o femeie cu părul roşu îl descînta pe Virgil, nepotul Paulinei, îi scotea verigheta fără să simtă, el aducea cu o statuie, apoi femeia înnoda pe inel o şuviţă din părul ei, tăiată de la tîmpla dreaptă, i-o rotea bărbatului de şapte ori în dreptul inimii şi îi aşeza verigheta în palmă. Dispărea o vreme, Virgil păşea pe un pod înalt, undeva foarte sus, deasupra unui rîu, privea mereu în lături, niciodată spre tumultul apelor. Ceaiul amar, nucile din cozonac în glazură de zahăr ars. Femeia cu părul roşu se ivea ca din senin, dansa, ţinea braţele arcuite de parcă ar fi strîns la piept un partener, Virgil, nemişcat, se uita în partea opusă, i se distingea doar profilul, dansul îl ocolea, din femeie nu rămînea decît o adiere de pelin. Şi totuşi ceaiul avea un parfum nemaipomenit, puţine plante ascund o asemenea virtute. Podul se clătina, dansa şi podul, rîul se colora în roşu, tot mai pronunţat, pînă cînd atingea nuanţa pletelor femeii, în sfîrşit Virgil călca pe pămînt, printre flori, mii de flori, soarele răsărea din mai multe locuri deodată, erau şase, pe numărate, şase sori pe cer. La cîteva zile distanţă, poştaşul adusese scrisoarea de la mama lui Virgil, Lucica, sora mai mică a lui tanti, o citisem eu, cu vocea mea imposibilă, tata îmi spunea cînd eram copil că vorbesc de parcă aş ronţăi coacăze, dumneaei îşi pierduse ochelarii, acum asculta. Virgil adormise în baie cu robinetul deschis, apa se prelinsese pînă la aeroterma care încălzea încăperea, sărise siguranţa automată, ce şansă, zău! Virgil se prăjise pe unde e pielea mai fină, adică pe unde? stai o secundă, tanti Paulino, scrie aici, uite, între picioare şi la subraţe, mă gîndesc că bietul băiat ar fi preferat un ulceraş, lasă, mamă, bine c-a scăpat cu zile, visele astea...

Porneam des către ruinele acoperite cu muşchi şi licheni, cu ierburi pitice şi frunze mucegăite. Şi mi se făcea milă. Pardesiul şi umbrela mă apărau de ploaia interminabilă, drumeagul rătăcea printre coline, iar ghetele mele de fiecare dată erau biruite de bălţi, musteau ca un burete.

Domnul răsărea iarăşi, fracul, buchetul de albăstrele, limuzina, fanfara, singuri, ei doi, pe bancheta din spate a automobilului. Un pocnet din degete, şoferul deschidea o sticlă de şampanie franţuzească, pahare de cristal, uruit monoton al motorului, semafoare, domnul arunca liniştit papionul pe geam, îşi descheia primii doi nasturi de la cămaşă, fredona o canţonetă, dumneaei se topea ca o lumînare din care tot curge ceara, junele de la volan privea stăruitor înainte, după toate aparenţele gîtul îi era imobil. Două pastile de ranitidină, aş da orice să scap de operaţie. În afara oraşului, pădure, sub luminile farurilor se întinde galben-fremătătoare o poiană, şoferul cîntă la vioara ascunsă pînă atunci în portbagaj, tango, plutesc împreună, tălpile pantofilor strivesc frunzele uscate, ei i se năzare că se aud ţipete de cocori (toamna e unicul anotimp), lumînarea a ars mai mult de jumătate. Se sting farurile, stelele lipsesc cu desăvîrşire, vioara plînge, păcat că domnul nu renunţă nici în ruptul capului la buna-cuviinţă. Urinezi cam des, dragă, mă certa tanti Paulina, iar eu înghiţeam cu noduri, în bucătărie, un pesmet sau un măr copt. Şoferul abandonat în cîmp, noapte, case de-o parte şi de alta a drumului, maşina, un Plymouth tip 1932, niciodată altă marcă sau alt an de fabricaţie, trepidează, zboară, domnul observă impasibil că au rămas fără frîne, coboară o stradă nesfîrşită, pantă, ce minunat ar fi fost să aibă aripi. Pentru astăzi, rasol de vită, nu? şi nu era toamnă, ci sfîrşitul lui iunie.

Profesorul Lazu predă biologia. Şi este candidatul a cărui înmormîntare simbolică (bulevardieră, o caracterizase bibliotecara) fusese oficiată nu de mult. Iată înfăţişarea lui într-o după-amiază de marţi: tenul, ca al tuturor fumătorilor înrăiţi, are o nuanţă cenuşie, cearcănele nu arată ca unele provocate de insomnie sau de gripă, şuviţele lungi, pornite dinspre tîmple, cad mai mereu în lături dezvelind creştetul golaş, barba rară i-a răpit aerul de înflăcărat şi dîrz ofiţer din armata albă (e opinia unei doamne, o farmacistă, care la mulţi ani după despărţirea lor e încă nemăritată). Au rămas neschimbate sprîncenele stufoase, nasul puţin coroiat, buzele cărnoase şi obrajii teşiţi (trăsături pentru care farmacista mai păstrează într-un sertar al scrinului, sub rufăria ei intimă, un disc zgîriat cu Tom Jones, pe melodiile căruia dansaseră cîndva).

Aflat în compania fotografului (dromaderul e afară, în faţa cafenelei, priponit de un stîlp metalic), profesorul bea bitter, pahar după pahar, şi vorbeşte despre şeful poliţiei. Domnul Saşa are în faţă o sticlă de bere şi o pungă de chipsuri, ascultă. Amîndoi stau cu bărbia în podul palmei, cu cotul rezemat de masă, unul cu stîngul, celălalt cu dreptul, peste ei curge muzica, sînt formaţii şi interpreţi de la care Puşa tot speră că-i vor alunga durerea de măsea. În pauzele dintre cd-uri, se aud destule. Mai întîi: "...să fi trimis un sergent-major şi se rezolva, ce naiba! Îi lua cu tulburarea liniştii publice, cu staţionarea interzisă, cu orice, rupea cîteva amenzi, aici sînt băi, sînt bolnavi, vin oamenii să se odihnească, nu să le urce tensiunea. Să vezi cum se cuminţeau căţeii dacă mişca Maxim ceva, dar n-a vrut, dom'le, n-a vrut, asta e clar!". Pe urmă (şi pe fruntea domnului Lazu pulsează un vas de sînge, subţirel, albăstriu, e ca un rîu mai puţin important de pe o hartă): "...ÂÂ¥şi-mi turuia prostie după prostie, cu osemintele alea, cu expertizele. Cum e el mare, cu burtă, s-a aplecat la un moment dat peste birou, m-a prins de braţ şi, cu o răsuflare de ceapă coclită, ăsta sparge o ceapă şi la cafea, dom'le, sînt sigur, aşa, mi-a şoptit că nu mai poate să doarmă deloc, nici cu somnifere. Cică, după ce se culcă nevastă-sa, coboară din pat, se strecoară în sufragerie, desculţ, să nu-l simtă aia, dă la o parte toate bibelourile de pe televizor, o balerină, o lebădă, un toreador, aşa ceva, şi aşază în locul lor un craniu de copil, mic, cenuşiu, pe care l-a găsit acolo, la groapă, şi pe care-l ţine ascuns ziua pe balcon. Zice că-l păstrează într-o sacoşă, după borcanele cu murături, ca să nu dea nimeni de el. Aşa. Şi stă noaptea în faţa căpşorului ăluia şi priveşte ore întregi la spărtura din frunte, un fel de floricică cu nouă sau zece petale, îl şi vezi, nu? el o vede ca pe-o margaretă... (tuse) şi dimineaţa, cînd se luminează un pic, ia căpşorul în braţe, îl mîngîie, pipăie ochii, gaura nasului, gura, pe la urechi şi cică încet, încet, înţelege tot ce... (aici a intervenit ABBA, cu Lay All Your Love On Me)". Apoi: "...ca să-mi spună în faţă, adică să jure, aşa, ca la tribunal, că din cauza scheletelor de la cetate n-are timp nici să respire, darmite să fie atent la claxoane şi la trompete, chiar că... (tuse înteţită, urmată de Vaya con Dyos, Time Flies)". Fotograful lipseşte o vreme de la masă, nu e la closet, ci în faţa cafenelei, i-a dus dromaderului o pungă de cartofi deshidrataţi. Cînd se întoarce, îl găseşte pe profesor rezemat de un perete, aţipit. Puşa ridică din umeri şi clăteşte mai departe nişte pahare.

Medicul legist se apleacă şi culege din iarbă o bucăţică de hîrtie. E roşie şi udă. O întoarce pe o faţă şi pe alta, pare să fie ambalajul unei bomboane. O aruncă.
- E adevărat că v-au ţinut acolo în genunchi, doar în cămaşă? îl întreabă pe maior.
- Ce? bîiguie celălalt.
- Era ger, nu? sau, mă rog, foarte frig. Oricum, să stai în cămaşă atîta timp, cu capul gol...
- Ce vreţi să spuneţi? Unde...
- Zic de treptele miliţiei. Din ce sînt făcute? Piatră? Mozaic? Ce aveţi dumneavoastră acolo? Trebuie să fi fost zăpadă. Sau gheaţă. Deja o oră, o oră jumate de stat pe jos poate să însemne reumatism. Sau o afecţiune renală.
- Domnule! Domnule! Eu nu... Adică tu ce...
- Liniştiţi-vă, domnule maior! Tremuraţi sau ce Dumnezeu? V-aţi făcut alb la faţă...
- Ce vrei, bă, de fapt? Ce-i asta?
- Zău, nu-i nici o problemă. Au trecut atîţia ani, vă îmbolnăveaţi pe loc dacă era să se întîmple, acum nu mai e nici un risc, e-n regulă. Sau de la pumnii ăia, de la şuturi... La fel. Dacă atunci n-au apărut simptome de...
- Bă, tu nu înţelegi?! şuieră Maxim (nu strigă fiindcă în jur, la opt, la zece, la paisprezece metri, nimeni nu are o ruletă să măsoare cu precizie, dar în orice caz aproape, sînt mulţi cunoscuţi, doi procurori, soldaţi, cîţiva ziarişti, un fost deţinut politic şi unul dintre arheologi).
- Nu vorbesc de fracturi sau de o hemoragie internă, s-ar fi văzut repede, se simţea. Exista riscul însă, de la atîtea lovituri, să apară vreun cheag de sînge, ştiţi cum e, chestiuni care ţin de neurochirurgie, e mai delicat.
- Zi, mă, odată! Ce-i? mai scapă printre dinţi şeful poliţiei şi se postează chiar în faţa legistului, cu picioarele depărtate, cu mîinile în şold, nasurile lor sînt gata să se atingă.
- Ce şansă, nu!? La atîtea şocuri! Termic, mecanic, poate şi emotiv. Adică, mă gîndesc, e posibil să fi fost şi şoc emotiv, nu? nu-i uşor să fii miliţian şi să umbli în patru labe, tras de cravată şi să te scoată afară ca pe-un căţel, pentru pipi... Eh, e neplăcut! Şi cine să-ţi facă asta? Nişte vagabonzi, aşa, fiindcă-i revoluţie... Nu, e neplăcut! L-am văzut pe tipul ăla, era cel cu Mercedesul alb, nu? ăla în şlapi şi maiou?

-...(ochii maiorului s-au făcut mici, ard, culoarea obrajilor e vişinie)
- Aveţi un organism sănătos. Mîncaţi ceapă, multă ceapă, nu-i aşa? se simte. Poate v-a ajutat ceapa asta, mai ştii... Folosiţi totuşi pe viitor o apă de gură, cu ce aromă vă place, nu dăunează! Eu prefer iasomia.
- Po-po-na-ru-le! Po-po-na-ru-le!

Văzută de sus, să zicem de pe zidul gros de la poarta castrului (un loc din care şi străjerii romani priviseră cîndva, chiar dacă mai mult în afara întăriturilor şi prea puţin către incintă), scena arăta astfel: doi bărbaţi, unul cu şolduri late, îmbrăcat într-un costum bej, iar celălalt masiv, cu mustaţă, purtînd uniforma Internelor, se plimbau agale pe lîngă groapa comună, pe lîngă oamenii preocupaţi de oseminte. S-au oprit la un moment dat, cînd poliţistul i-a tăiat calea celuilalt pentru a-i spune ceva confidenţial sau nu tocmai potrivit să fie rostit în gura mare, poate un banc porcos. Bărbatul în costum bej rîdea cu poftă, corpul lui se bîţîia din pricina hohotelor. S-a îndreptat apoi, singur, către alţi cîţiva, probabil pentru a le povesti şi lor ce auzise. Ofiţerul trebuie să-şi fi amintit de-o întîlnire ori de vreo treabă importantă, fiindcă a plecat în mare grabă.

X, cotidian de informare, opinie şi analiză, nr. 1712, 3 iulie Y, 16 pagini, Z lei, pagina Dezvăluiri-Anchete, articolul "Victimele se înmulţesc, procurorii tac":


Notă explicativă: dacă aţi descoperit în text literele X, Y, Z şi W, aflaţi că nu e vorba de necunoscutele unui sistem de ecuaţii (deci de o chestiune algebrică), ci de simboluri grafice inofensive, care trădează o anume reţinere faţă de identităţi, cronologii şi localizări precise.


Un prînz la Casa Matilda: colonelul-magistrat mărunţeşte felii de pîine în ciorba de văcuţă, unul dintre procurorii tineri, căpitanul, lăcrimează de la ardeiul iute, celălalt, locotenentul-major, se descurcă greu cu tacîmurile în faţa unui păstrăv la grătar, locotenentul de jandarmi, deloc în apele lui, strănută des şi îşi şterge nasul cu şerveţelele stabilimentului, pe care le îndeasă apoi în buzunar. Localul e altfel decît o popotă, pe pereţi sînt desene în cărbune şi acuarele care înfăţişează o doamnă din interbelic, probabil bunica sau mătuşa proprietarului, Matilda, pe mese stau veioze mici, imitînd lămpile cu gaz, într-un colţ se află un şemineu, acum fără foc, cu cahle de Kuty. Cei patru sînt singurii clienţi.

Din uşa bucătăriei, din spatele unei perdele de velur verde, ospătăriţa aude discuţia, recunoaşte vocile. Ştie că bătrînul urîcios care îşi leorpăie ciorba şi mai aşteaptă şi o porţie de ficăţei de pui l-a contrazis pe cel cu peştele şi i-a zis că şeful poliţiei nu e idiot, ci un şmecheraş care-şi joacă cartea. Ce carte, dom' colonel? ăsta-i prost cu acte, a intervenit chelul cu perişoarele şi cu ardeiul iute, dar tot moşul i-a explicat că Maxim (ea pricepuse de la bun început despre cine vorbesc) tocmai urma să fie mazilit şi de-aia s-a agăţat cu dinţii de groapa comună, ca să pară un erou şi să nu poată fi dat afară. Săracul locotenent (pe ofiţerul de jandarmi îl cunoaşte de prin oraş) era răcit cobză şi a deschis gura doar ca să ceară sarea şi nişte pîine. Tipul cu păstrăvul, care sărise peste felul întîi, dar comandase două deserturi, papanaşi şi mere în zahăr ars, spunea că la şmecherie trebuie răspuns cu şmecherie şi a propus ca maiorului să-i fie garantată şefia poliţiei locale dacă renunţă la poveştile lui aiurite, cu care i-a înnebunit pe toţi. Pe urmă, a mai zis sorbind din vinul sec, n-au decît şefii de la inspectorat să-l aranjeze cum vor.

Fata intră cu celelalte farfurii (ficăţeii, un ciolan cu fasole, nişte cîrnăciori cu varză călită şi papanaşii) şi-şi agaţă dresul negru în colţul unui scaun. Ah, ce prostie! Şi cum e pielea unde au plesnit firele, albă ca brînza! Cei patru ofiţeri, trei în costume civile şi unul în uniformă, o privesc. Fata le zîmbeşte şi se gîndeşte că seara, cînd îl va întîlni, Maxim o să-i dea bani pentru cinci perechi de ciorapi noi, nu pentru una.