Cuprinsul Cufărului ce Dietetică a lui Robinson îi mai zice

Citiţi o prezentare şi o cronică a acestei cărţi.



Născut pe 28 iunie 1959 în Bucureşti
Absolvent al Facultăţii de limbi şi literaturi străine, Universitatea Bucureşti, în 1983
Critic de film, traducător şi artist vizual
Redactor al revistei Dilema Veche
Colaborator, în decursul timpului, la diverse publicaţii: Contrapunct, Cover Magazine (SUA), Arc, Secolul 20, Secolul 21, Observator cultural, România literară, Elle, Norii / Clouds Magazine, Libertatea, Suplimentul de cultură, LiterNet.ro
A fost lector la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti
În 1976, a debutat literar cu Green Lemon, poem scris şi publicat în engleză, în Chicago Review
În 1992, beneficiar al unui grant al Ministerului Culturii din Franţa
În 1996, beneficiar al USIA Grant
În 2000 s-a autoexclus din Uniunea Cineaştilor din România şi din Asociaţia criticilor de film români
În 2002 a fost bursier Getty

A publicat la LiterNet volumele:
RetroVizoare (1)
RetroVizoare (2)

Jeu de Paume (în colaborare cu Şerban Foarţă)
MORNINGS (texte pentru fotografii de Cosmin Bumbuţ)



Căptuşeala întâi: Prezentarea lui Robinson, a intenţiilor sale imediate ş. cl.

Căptuşeala a doua: Ce are Robinson la el acasă. O modestă propunere. Cei doi Robinsoni. Ce face un dietetician. Taica Noe se bagă-n arcă (şi-n vorbă). Care-i treaba cu stilul. Puţină sculptură. "Bella Italia".

Căptuşeala a treia: Însemnări răzleţe.

I. Mărturisesc a fi fost adesea intrigat de acest personaj: leneş, capricios, bun la nimic, Robinson a cunoscut totuşi, dacă ne gândim bine, o carieră prodigioasă... Norocul de a fi aruncat pe o insulă, departe de civilizaţie, este porcesc: Robinson nu putea fi decât Porc, şi-ncă Porc de Pământ! Nevoit de împrejurări să se schimbe radical - adică să renunţe la lenea, capriciile şi netrebnicia lui şi să devină autodidact, responsabil şi harnic -, Robinson s-a rostogolit prin Cultură cu o vervă şi-o nepăsare ce, iarăşi, trebuie puse pe seama stelei sale norocoase.

Întocmind fişe pentru un posibil portret al acestui personaj, m-am trezit gândindu-mă, cu seninătate, la o erezie enormă... Şi dacă, de fapt, Robinson este refulatul oricărei Culturi? Dacă acest ins mediocru - insular morocănos, pierde-vară hedonist, tâmplar capitalist ş.a.m.d. - este, în pofida aparenţelor care-i exaltă latura selfmade man, un proscris?! Scris pentru a da o "lecţie", pentru a povăţui generaţii de minori şi majori deopotrivă - şi pentru a şterge, astfel, identificarea (eventuală) cu celălalt Robinson: fiul risipitor...?

Pasul următor a fost, pur şi simplu, "inversarea" învăţămintelor: Robinsonul pe care aş avea chef să-l iau cu mine, refăcând aventura Insulei Pustii, nu este secundul, maturul, dibaciul..., ci primul: disolut, epicurian, veşnic juvenil!

Neîndoielnic, acest Robinson nu şi-ar mai scrie jurnalul, nu ar mai trage pilde, nu ar mai purcede la cucerirea insulei; s-ar mulţumi cu un cufăr în care ar pune toate bucuriile lui... S-ar aşeza sub un pom fructifer - există întotdeauna pomi fructiferi pe o insulă imaginară! - şi ar aştepta, răscolind leneş prin cufăr, să-i cadă poamele în poală... Pasiv, paseist şi posac adesea (poamele nu cad întotdeauna atunci când ţi-e foame), Robinson vegetează între indigestie şi indigenţă: de o parte prodigalitatea amintirilor (bunul său cel mai de preţ), de cealaltă, penuria prezentului (condiţia de existenţă a amintirilor şi, totodată, pericolul mortal al epuizării acestora...). Între bogăţie trecută şi sărăcie viitoare, prezentul lui Robinson este o criză.

De fapt, prezentul unui individ care nu face mai nimica este lesne de confundat cu suspensia specifică oricărei judecăţi: cum poţi judeca (filtra etc.) altfel decât în absenţa acestei suspendări a evenimentelor care se numesc "prezent", cum poţi estima faptele tale trecute şi gândi la cele viitoare decât acordându-ţi răgazul unei "crize"? Această judecată este, de bună seamă, locul comun al oricărei metafizici - sau, mai bine spus, prezentul comun: orice meta-fizică este un fruct al copacului Prezent. La fel de firesc, el nu poate fi şi al lui Robinson - în orice caz, nu al "Dieteticii" sale! Căci Dietetica este o etică fără raportare la Celălalt, o etică narcisiacă, însă esenţială pentru a nu muri de indigestie: cum lenea asigură cea mai bună introducere în lăcomie, o dietetică devine absolut necesară - chit că implică supliciul (suputativ) al Alegerii. Dietetica s-ar putea defini, în acest caz, ca o "lăcomie leneşă"; adică o lăcomie căreia deliberarea ("găsesc că e mult prea complicat să caut orice; iau, aşadar, ce găsesc!") îi va fi frânt "elanul liber"...

Acest din urmă lucru nu exclude, cu siguranţă, răsfăţul.

Dietetica este ortonomia răsfăţului: cea care are grijă să-l orto (& ordo)neze. Ordinea / ordonarea este subiacentă actului însuşi al opţiunii: atunci când alegi, faci ordine - dacă nu în cele din jur, măcar în capul tău! De aceea, un cufăr "fourre-tout" este ideal acestei întreprinderi; fără, însă, grija aranjării, ordonării (fantasmale şi formale) a celor "aruncate înăuntru"; fără demonul taxonomiei!
Doar o etichetă...

Ce vom scrie, aşadar, pe Cufărul nostru?
Întâi de toate,

Luxe, calme et volupté,

cu conştiinţa secretă a faptului că doar noi - Robinson & cu mine - vom fi cunoscut, temeinic, aceste trei realităţi.
Şi apoi - toate celelalte...

II. Într-un text nu atât "autobiografic", cât - fatalmente - autoscopic ("Elogiul efemerului") făceam două referiri, mai curând emblematice, la imagoteca mea personală.

Există însă o sumedenie de "icoane" pe care nicidecum pudoarea, ci mai degrabă gustul echivocului m-a împiedicat să le dezvălui ochilor publici: este vorba de colecţia mea de imagerie erotică. Două dintre acestea se răsfaţă, foarte la vedere, pe un raft anodin de bibliotecă; sunt poze "pornografice" de la începutul secolului trecut...

Într-una (făcută, după toate semnele, într-un harem - sau într-un "studiou-simulând-un-harem"), o fată despuiată până la brâu stă pe genunchii unui turc îmbrăcat "nemţeşte", cu mustăţi à la Pierre Loti şi cu fes, în timp ce o alta, la fel de seminudă însă mai senzuală căci are părul desfăcut, şade alături. (Aceasta este de o mare frumuseţe, având ceva din graţia făpturilor feminine din picturile prerafaelite.) "Clou"-ul pozei: un alt turc, burtos, cu barbă şi turban, în caftan şi cu ochelari (!) stă în picioare cu mâinile în şold contemplând "dezmăţul"... Ambiguitatea privirii sale (fotograful a cadrat poza până la jumătatea turbanului): dezaprobare? concupiscenţă? Mai degrabă a doua, fireşte. În ciuda aerului vădit galeş al celuilalt - care se uită la fata aceea despletită -, lucrul cu adevărat excitant este axa intens erotică dintre turcul în picioare şi fata prerafaelită; senzaţia că ea îl priveşte pe acesta cedând, cu un gest mai curând profesional, drăgălăşeniilor celuilalt... Începutul de sex cu "clientul aşezat" este vax pe lângă privirea încărcată de felaţie, sodomie şi "alte perversiuni" pe care o schimbă - ca-ntr-un ménage à trois la distanţă - nimfeta amfetaminizată şi patriarhul ochelarist.

Ambiguitatea deja descrisă este, de altfel, embrayeur-ul fantasmei; în lipsa ei, nu aş vedea decât poza posac-lubrică a unui turism de alcov...

Cealaltă poză "de gen": trei fete goale puşcă scot limba şi dau cu tifla unei a patra, la fel de despuiată, de la picioarele lor. Râd cu toatele, ca de o şotie uşor perversă. Pubisul primelor două este în întregime descoperit, cel al celeilalte - parţial acoperit de mâinile împreunate ale celei de-a patra, cerând îndurare. Iar aceasta din urmă, deşi "victimă", este totuşi cea mai puţin expusă.

Nici o altă imagine a safismului nu mă tulbură la fel de tare. "Viciul" în forma lui venală, inocent-provocatoare. Fronda trupurilor goale, victorios impudice, însă refuzându-se şi refuzându-ne - căci sunt prizonierele liber-consimţătoare ale acelui ghetou luxurios ce-i exclude pe masculi: chiar şi atunci când se oferă privirii noastre concupiscente - sau mai ales atunci! -, lesbianismul este rezervaţia prin excelenţă "exotică" a imaginarului bărbătesc. Şi poate că singurul mod în care am putea - noi bărbaţii, heterosexuali & homosexuali deopotrivă - să ajungem vreodată la această familiaritate frivolă şi veselă pe care-o mărturisesc imaginile safice este să inventăm - da, să inventăm! - o nouă perversiune: lesbianismul masculin. A intra în "hora femeilor îmbrăţişate" nu ca masculi regulatori, "restabilind" echilibrul sexelor, ci ca femele false, false precum genele false - îmbogăţind Grădina Deliciilor cu Ultimul Simulacru: bărbatul-acoperit-de-bijuterii-pene-şi-blănuri satisfăcând oral o femeie-care-iubeşte-femeile...


O modestă propunere: "L'esthétique du peu"

Rămân adesea visător urmărind cantitatea de texte care apar neîncetat. Odată ce "Poporul" a învăţat cum se ţine condeiul, pădurea a devenit insuficientă pentru aşternerea tuturor gândurilor sale. Hărnicia doldora - în dauna aforismului bine cumpănit - a devenit regula: toată lumea are ceva de spus, şi-n plus - vai! - chiar o spune!! Măcar de s-ar citi la fel de mult pe cât se scrie... Nimeni nu pare să mai împărtăşească ideea că scrisul este (= ar trebui să fie) rezultatul unui proces laborios de contemplare, de decantare, de selecţie; nimeni nu pare să mai aibă vreun blocaj în faţa paginii albe... În tot acest maidan de scriitură - care se-ntinde precum buruiana -, foarte puţini mai pun preţ, din păcate, pe ceea ce - iarăşi! - ar trebui să fie condiţia esenţială a scrisului: Stilul. Stilul a devenit paguba colaterală a unui război de uzură împotriva hârtiei. Se scrie nu doar mult, redundant şi haotic: se scrie fără stil! Oricine crede că are un mesaj f.f. important de transmis o face - cu asupra de măsură. Or, această cursă contracronometru cu o epocă din ce în ce mai grăbită, la rândul ei, este logicamente neproductivă: cum înşişi cei care scriu citesc tot mai puţin, e de presupus că şi cititorii acestora descresc exponenţial. Dacă e-adevărat că trăim într-un timp fast - deci, nefast lecturii -, atunci concluzia de bun-simţ ar trebui să fie că se cuvine să scriem mai puţin. Să amânăm momentul scrierii - şi, mai ales, să amânăm momentul publicării: să lăsăm un răgaz gândurilor noastre să-şi afle forma ideală pentru a fi împărtăşite. În faţa cantităţii, să regăsim savoarea calităţii; confruntaţi cu fatalitatea grafomaniei, să recâştigăm farmecul calofiliei.

Mărturisesc - pledoaria mea pentru această "esthéthque du peu" este, cumva, pro domo. Sunt argumentele unui leneş şi ale unui epicurian. Mi-ar plăcea să citesc tot mai puţine "pagini multe", lăsându-mi timp să contemplu clipele irepetabil-desfătătoare ale vieţii-pur-şi-simplu; iar apoi, să le regăsesc în propriile-mi amintiri - file dezordonate, antologii ale clipei... Când mai au timp să le observe, aceste clipe, scribii maniaci ai Literaturii-împotriva-Vieţii?! Înainte vreme, scriitorii scriau pentru a păstra, între paginile cărţilor, palpitul unic al unor epifanii senzuale; priveau Lumea - care putea fi tremurul auriu al unei frunze, nemişcarea aparentă a unei gâze sau fluturarea fragrantă a unui păr de femeie - şi-apoi scriau inspiraţi despre toate acestea, făcându-ni-le de neuitat. Între momentul impresiunilor, viu şi proaspăt ca o picătură de rouă, şi cel al restituirii acestor impresiuni curgea, râuri-râuri, transpiraţia euforic-exasperantă a scrisului - galera Stilului... Acei oameni chiar ştiau cum se numeşte floarea sau pasărea pe care-o zăriseră, cu coada ochiului, într-o dumbravă, ştiau să descrie viaţa infinitezimală a unei insecte sau furtuna cumulonimbă rostogolindu-se în spatele pleoapelor unui personaj. Lucrurile acestea presupuneau timp - timp al observaţiei, timp al gestaţiei, timp al transmutaţiei acelor senzaţii discrete în aur definitiv. Astăzi - cu prea puţine excepţii -, toate acestea au dispărut; paginile sunt părăsite de plante, entomologic-pustii, goale de pudicele împreunări ale epidermei cu gândurile care o mângâie... Lumea cărţilor e mai săracă; nu mai ştim numele florilor orgolioase şi secrete, ale vietăţilor fără număr ce populează infinitul mic sau ale gesturilor şi resturilor amoroase din geografia unui moment de tandreţe. Am devenit "copy & paste"-urile unei existenţe grăbite, mult prea grăbite... "Omenescul, prea omenescul" unei întregi Literaturi s-a mutat pe rafturile din supermarket: produse fast pentru consumatori fast. Irepetabilul a primit codul-bară al repetabilului.

Visez la o dietă artistică - ceea ce am numit "l'esthéthque du peu" - care să reaşeze Lumea aceea pierdută, ca o esenţă tare, în flacoane miniaturale: nu romane, ci povestiri; nu poeme, ci haikuuri; nu eseuri săţioase, ci un şir de aforisme.


Revenind la Robinson. Apologia primului Robinson - disolut, inconsistent, vag (şi proto) dandy - este (şi) un mod de a postula faptul că nu e nevoie de un naufragiu pentru a vorbi despre "robinsonadă"...

Ce-i drept, naufragiul cunoscut (din romanul lui Defoe) îl transformă pe primul Robinson (Robinsonul "meu"!) în cel de-al doilea Robinson (Robinsonul "adevărat"), adică într-un model: "primul capitalist", selfmade man, Do It Yourself Man etc. Supravieţuirea pe o insulă pustie este testul "cathedratic" de care va fi avut nevoie romancierul englez pentru a-şi ilustra intenţiile moralizatoare şi a-şi transforma cititorii în fani: Aventurile lui Robinson Crusoe nu este altceva decât un "reality show" în epoca perucilor pudrate - un Lost, sau Survivor, într-o vreme când nu exista televiziune... Transformându-şi mediul în care este forţat să trăiască, Robinson se transformă pe sine, conform unei anumite idei despre "desăvârşire" care nu pare să se fi schimbat - de la Defoe la Hollywood. Această "desăvârşire" este extensia firească a unei situaţii de tip: "individ-prins-la-ananghie-e-nevoit-să-se-descurce-pe-cont-propriu"; de la Supravieţuire la Desăvârşire nu e decât un pas... şi câte filme nu s-au comis în numele său!

Dar nu această pildă comună mă interesează - şi-l interesează pe Robinsonul "meu"! Sau, mai exact spus, nu mă interesează să rămân pe "insula-pustie-ca-revelator-al-insului-ingenios-şi-industrios-care-a-devenit-Robinson"; ceea ce mă interesează este să trec în virtualitatea "va urma"-ului la romanul lui Defoe - acolo unde al doilea Robinson are revelaţia faptului că nu "proba insulei pustii" este ceea ce-l defineşte, ci întoarcerea (îmbogăţită, ca orice experienţă-limită, de pauperitatea supravieţuirii) la situaţia dintâi: capitalistul rentier, "dandy"-ul débonnair, individualist şi nepăsător este adevăratul model, postulat de reaua-credinţă de a citi în cartea lui Daniel Defoe mai mult decât bunele sale intenţii... Robinsonul secund redevine Robinsonul iniţial - aceasta este adevărata desăvârşire! Şi, totodată, adevărata victorie - şi morală - a cărţii...

Întrebarea, firească, este De ce? De ce să-ţi dai osteneala să cauţi - dincolo de o pildă ştiută de oricine - un sens secund, subversiv? De ce să "deturnezi" înălţătoarea poveste a unui "tânăr-nevrednic-care-devine-un-matur-respectabil" - o poveste atât de plină de învăţăminte încât nu poate să-şi atragă decât unanimitatea? Din - cum spuneam - rea-credinţă? Din spirit de contradicţie? Din mania persecuţiei textelor canonice? Din slăbiciunea de-a te supune unei mode? Dintr-un nonconformism care, oricine ştie asta, se transformă în cel mai banal conformism? Din simplă frondă?

Nu. Ci din ceva la fel de simplu ca fronda - anume, curiozitatea de a "trece dincolo". De a testa o posibilitate. Şi, dacă vreţi, din bun-simţ... Pentru că, atunci când "ai terminat-o", cum-necum, cu asigurarea hranei şi adăpostului ("baza materială") şi ţi-ai ingerat insula (din punct de vedere cultural), iar apoi te-ai întors la "civilizaţie", nu-ţi rămâne decât să mergi mai departe, să faci pasul următor, trecând în acel "dincolo". Acest "dincolo" nu este metafizica - aşa cum s-ar putea crede, şi cum mulţi chiar vor să creadă -, ci hedonismul. Un hedonism a cărui moralitate este dietetica. Adică "ştiinţa" (sau "etica") de a-ţi mobila bine interioritatea. Dieta fiind sinonimă cu stilul, scopul ultim al oricărui dietetician este "la sculpture de soi". Dietetica este apoteoza "stilării" oricărui materialist care va fi găsit în cultivarea plăcerii un scop. Liberi cei care, odată epuizate plăcerile trupului şi desăvârşită dietetica vor "mai mult", să caute - acest "mai mult" - în păienjenişul metafizicilor... Liberi cei care, ajunşi la capătul propriului corp, îşi continuă curiozitatea explorând sufletul... Această căutare este îndreptăţită şi e nobilă. Dar este cu atât mai îndreptăţită şi mai nobilă cu cât se va fi petrecut abia după ce cultivarea propriului corp se va fi încheiat: nu poţi - gnoseologic vorbind - cere "mai mult" decât după ce "multul" dăruit de simţuri va fi fost, în fine, desăvârşit.

Cum poţi ajunge la Stil? Întâi de toate, printr-un individualism calm dar ferm, dezbărat de remuşcările moralei comune. Apoi, printr-un fin răsfăţ de sine - cultivând unicatul care eşti. Şi, mai ales, prin selecţie: a trăi frumos presupune a şti să arunci ce e de prisos. Dietetica nu vizează abundenţa, excesul, luxuria iraţională, ci tocmai "disciplinarea" lor prin eleganţă şi discernământ. Dieteticianul nu este un maximalist hedonist, ci un hedonist minimalist. (După cum nu este - şi nu poate fi - un "ecologist", decât al propriului eu; un individualist ecologic şi nu un ecologist colectivist...) El face "topuri", răspunde la "chestionarul lui Proust" etc. - cu alte cuvinte, primeneşte întruna "cuferele" sale... Nu adormirea între marote amabile, ci starea de veghe continuă defineşte dieteticianul: el trebuie să aibă tăria de a renunţa la obişnuinţe care s-au dovedit deletere şi la plăceri care s-au dovedit înrobitoare. Pentru un dietetician, refuzul este mai semnificativ decât acceptul, întrucât te menţine întreg la minte într-o lume a atâtor tentaţii. Refuzul creştinismului (nu e nevoie să-l fi citit pe Nietzsche pentru a fi de acord cu el!) este apoteoza acestei poziţii, dar există şi refuzuri mai simple şi mai modeste: acela al modelelor de orice fel, de pildă. Inclusiv al propriului tău "model": tu nu eşti "replicabil", ca atare nu poţi pretinde să fii "însuşit" de alţii! Reinventarea priorităţilor este tot o formă de refuz: lucrul spre care tinzi este bunăstarea interioară - nimic altceva... După cum afirmaţia ("Fă ce-ţi place!" etc.) este un mod de a refuza negaţia (în serie) poruncilor; Decalogului i s-ar opune, aici, Dodecalogul "dietetic"...


Ce ar putea conţine, aşadar, Cufărul lui Robinson?

La grămadă, lucruri aruncate de-a lungul timpului - texte şi obiecte la care ţii şi pe care le consideri demne de-a fi luate pe o insulă. O insulă deloc "pustie" (căci populată de toate aceste amintiri), dar care este necesară - ca formă, fireşte, imaterială - pentru a da seamă de conturul impalpabil al acestei circumscrieri metodologice...

Regula de bază a Cufărului este: nu ierarhiza! O dulce vraişte e preferabilă unei mizanscene emfatice. "Cartea" căreia i-ar corespunde Cufărul este, din păcate, greu figurabilă: ea ar trebui să fie, pur şi simplu, o ladă - o simplă ladă, plină cu scrieri şi lucruri amestecate, în care nici un articol n-ar fi mai "important" decât cel de lângă el. Un soi de colaj de obiecte, pentru a cărui "citire" hazardul vizual ar fi mult mai relevant decât discursivitatea argumentată. O carte-obiect - precum aceea oferită privirii în expoziţia din 1990, de la Muzeul Colecţiilor, când am aşezat - sub un cub de sticlă - o carte-unicat de poeme (în franceză), o sticluţă veche de parfum ("L'heure bleue" de la Guerlain), o pană (de gâscă) şi un măr (real); "compoziţia" putea fi contemplată, dar - mai ales - mirosită printr-un pai, săptămâni la rând, timp în care mărul putrezea încet... (Pe pai scria - cu un clin d'oeil la Alice în Ţara Minunilor - "Miroase-mă!".)

La antipodul acestei "reguli" oximoronice şi laxe - ritualurile; ele sunt scandările necesare ale cotidianului (gen: rutina matinală; trezirea la 6:30, culcarea la 10:30...), încercări de "dresaj" ale clipei trăite - pentru a putea conţine prezentul, a-l feri să se transforme în haos... Dacă trecutul stă bine în pêle-mêle-ul Cufărului - căci este iluzoriu şi van să încerci să-ţi disciplinezi amintirile (amintiri "ordonate", "fişate"... ce tristeţe!), trebuie numai să le stochezi -, prezentul are nevoie de biciul zilnic al rutinei pentru a exista la modul semnificativ. Altfel spus: dietetica se mulţumeşte să păstreze trecutul (care, se presupune, va fi fiind deja "semnificat"), dar nu se poate mulţumi să păstreze, din prezent, decât ceea ce trece prin filtrul acestei selecţii care este ritualul. Ritualul este grila zilnică prin care ziua capătă sens.

Robinsonul lui Defoe ("dl Crusoe", cum ar veni...) nu-şi ia nimic pe insulă, pentru că nici n-are cum: naufragiul căruia i-a căzut victimă - victimă victorioasă, ca să zicem aşa - nu i-a lăsat decât hainele de pe el. Dar, aflăm foarte repede, "dl Crusoe" duce cu el zestrea unei civilizaţii, care-l va ajuta să remodeleze peisajul după chipul şi asemănarea acelei civilizaţii...

Şi Robinsonul meu îşi duce cu el - pe insulă - ceva: amintirile stocate în obiecte (Cufărul), ca şi cele asociate unor obiecte prezente sau pierdute. Numai că Robinsonul meu nu-şi propune să "remodeleze" peisajul exterior, ci numai acela interior - interioritatea sa. Este, mai curând, un gest de "Arcă a lui Noe" (în locul animalelor - amintirile), dar apropierea se opreşte aici...

Nici "dl Crusoe" nu reconstruieşte Lumea doar pentru a o stăpâni - ca Noe -, ci (şi) pentru a şi-o aminti în obiectele refăcute. Dar gestul său este recuperator în alt sens decât cel al lui Noe (şi, desigur, al Robinsonului meu): este simbolic, mai mult decât pur fizic. Noe recuperează vietăţile (pur fizice) în virtutea unui plan metafizic ("Voia lui Dumnezeu" etc.), în timp ce "dl Crusoe" porneşte de la necesitatea amintirii (impalpabile, meta-fizice) pentru a ajunge la obiect (adică la fizic). Într-un fel, "dl Crusoe" este hindus: (re)creează Lumea prin Dor! Noe este doar (bun) creştin: salvează Lumea pentru a o duce spre Dumnezeu. "Dl Crusoe" este un utilitarist individualist; Noe, un utilitarist colectivist. "Dl Crusoe" este un self-caterer. Noe, un caterer comunitar.

În cartea sa despre "la sculpture de soi" - numită chiar astfel şi purtând subtitlul La morale esthéthque -, Michel Onfray îi aduce de două ori omagiu lui Nietzsche: o dată, apăsat, prin citatul (luat din Voinţa de putere) care deschide eseul şi care-i dă, de fapt, titlul ("Fii tu însuţi stăpânul şi sculptorul tău") şi a doua oară, mai discret, prin pasajul (din capitolul introductiv) în care ecoul aforismelor nietzscheene răzbate, mai puţin discret, din astfel de fraze: " Loin des vertus chrétiennes, ces rapetissantes logiques, contre l'humilité qui rabougrit, la culpabilité qui ronge, la mauvaise conscience qui sape, l'idéal ascétique qui tue, le Condottiere pratique une morale de la hauteur et de l'affirmation, une innocence, une audace et une vitalité qui débordent."

Călătorind în Italia, nu neapărat "pe urmele" filozofului german, dar ca şi cum, Onfray face o haltă - aşadar - la Veneţia. O Veneţie, desigur, mustind de nostalgii nietzscheene, fascinantă, fireşte, şi definitiv "estetică". Figura "condotierului" (Bartolomeo Colleoni), cocoţat semeţ pe calul sculptat - ca şi el - de Verrochio, îi provoacă o semi-epifanie; în orice caz, o epifanie editorială: cartea sa se naşte acolo, în Piazza San Zanipollo, "devant la scuola san Marco", unde eseistul vede o "Veneţie chintesenţiată", un "epicentru: tot ceea ce înseamnă oraşul este acolo"...

Recunosc că am trecut, recent, prin această piaţă de mai multe ori, dar destul de absent; în orice caz, fără acele bătăi de inimă înălţătoare - şi intens-revelatoare - pe care i le-a provocat eseistului francez. N-am privit, îndelung, monumentul "condotierului" - îl ştiam, oricum, din albume, ceea ce (conform condiţiei postmoderne: mai întâi vezi fotografia unei opere, şi-abia apoi opera propriu-zisă...) provoacă, îndeobşte, un anti-climax estetic. N-am văzut nici acel "epicentru" despre care vorbeşte Onfray: toată Veneţia mi se pare un epicentru... Dar adevărul este că nu citisem, de fapt, textul francezului - care m-ar fi făcut, probabil, atent la aceste detalii. După cum nu l-am "descoperit" pe gurul său filozofic, Friedrich Nietzsche, decât prin vara acestui an: nişte prieteni de-ai mei de la Paris aveau în bibliotecă vreo două-trei cărţi de-ale lui. Le-am citit; am descoperit, de fapt, propriile mele idei - spuse, ce-i drept, într-un mod extatic.

Cred că lucrul este mai mult banal decât scandalos sau impertinent: nu e nevoie să citeşti "clasicii filozofiei" pentru a constata că, ei da, anumite idei au ajuns până la tine. Sau poate e-o chestiune de temperament: dincolo de argumentaţie şi de erudiţie şi de mai ştiu eu ce, propria ta hartă mentală se suprapune - uneori - întocmai peste peisajul interior descris de un nume "greu". Pentru istoria gândirii, ideile în sine sunt mai puţin spectaculoase decât "construcţia" lor filozofică; dar pentru istorie pur şi simplu, ele sunt redutabile taifunuri care nu au nevoie de o formă perceptibilă pentru a mătura totul în cale. Probabil că aşa se explică de ce ideile majore ale lui Nietzsche, odată aflate din propriile-i cărţi, mi-au măturat pretenţiile de "originalitate", lăsându-mă - trist şi naufragiat - în mijlocul oceanului, agăţat precar de o scândură...

În cartea sa The Closing of the American Mind, Allan Bloom are cel puţin 25 de "entry"-uri la numele Nietzsche. Cum am citit-o fără a mă gândi să stochez toate referirile la filozoful german, nu pot spune decât că pasajele care mi s-au părut cele mai interesante sunt cele în care Bloom discută "moştenirea lui Nietzsche", revendicată atât de dreapta, cât şi de stânga. Privitor la (proto)"fascismul" lui Nietzsche, Bloom este clar: în perioada studiilor sale universitare, filozoful nu era "foarte respectabil" întrucât gândirea sa părea să aibă o anumită relaţie "deconcertantă" ("discomfiting") cu fascismul, iar cei care se revendicau de la el nu fuseseră "suficient de vigilenţi" ("alert") la pericolul pe care-l constituia atât fascismul, cât şi antisemitismul ("deşi - subliniază Bloom - Nietzsche era însuşi opusul unui antisemit"!). Dar, deşi Bloom concede că filozofia germană luase o "turnură antiraţională şi antiliberală" odată cu Nietzsche - şi, mai apoi, cu Heidegger -, studiul acestora nu era descurajat. Atunci când Bloom aminteşte ideile antiegalitare ale lui Nietzsche, nu uită să amintească - totodată - cât de "surprinzătoare" este "respectabilitatea" acestuia la Stânga, câtă vreme "totul, la Nietzsche, este un atac la adresa egalitarismului raţional", în care filozoful german vedea moartea creativităţii. Şi, dacă extremismul nietzschean nu mai trebuie demonstrat - acesta fiind însăşi chintesenţa, "Piazza San Zanipollo" a filozofiei sale -, studierea ideilor sale nu pare să ameninţe serios "citadela" universitară modernă, moţăind confortabil între certitudini călduţe şi o concepţie mioapă despre "Progres"...

Am făcut toată această paranteză pentru a relativiza, cumva, invocarea lui Nietzsche ca affidavit al consideraţiilor despre creştinism. Vehemenţa lui Onfray vine dintr-o lungă tradiţie atee în filozofia franceză (La Mettrie etc.), dintr-o şi mai lungă tradiţie anti clericală şi dintr-un secularism care, când n-a fost de bonton, a fost - cu siguranţă - la fel de miop ca şi dogmele cărora li se opunea. De fapt, Onfray nu riscă nimic atunci când se face apostolul unui postnietzscheanism militant şi estet (o combinaţie, să recunoaştem, "contra-naturii"!): în Franţa, odată ce te declari "de stânga", poţi susţine orice nerozie îţi trece prin cap... Ce-i drept, Onfray nu poate fi acuzat nici de naivitate, nici de lipsă de sinceritate: este un eseist fin, erudit şi remarcabil de coerent în tot ce-a propus în cărţile sale. În acelaşi timp, "nişa" în care şi-a construit sistemul ("une morale esthétique") este suficient de excentrică pentru a-l pune la adăpost de acuzaţii monolitic-ideologice. În puzzle-ul postmodern care acceptă orice şi contrariul său, Michel Onfray este o simplă piesă dintr-un colţ al tabloului...

De aceea, nu cred că un "condottiere" plasat, cu panaş cu tot, în vârful moralei sale estetice schimbă prea mult peisajul filozofic. Mai curând altceva: pasiunea de a demonstra că filozofia este - ar trebui să fie - o disciplină practică, un fel de "sport" (nu doar al minţii!) sau de yoga a propriei vieţi. Nu o filozofie descărnată, manie a vagului şi persecuţie a argumentului, nu o construcţie savantă care să se facă praf din clipa în care vrei s-o cobori din cap şi s-o ridici ca temelie a fiinţei tale, ci o filozofie reală, senzuală şi vie. Din acest punct de vedere, poate că "modelele" - oricât de diferite între ele - ar trebui să fie Socrate şi Nietzsche.

Robinsonul meu nu este, însă, un om al meditaţiei acerbe, ci mai curând al contemplaţiei vehemente. Contemplaţia nu exclude, fireşte, meditaţia, dar o integrează propriei sale reguli de compoziţie. Ceea ce primează, într-o morală bazată pe dietă şi contemplaţie, este "cultivarea grădinii": e bine să existe câte puţin din toate, pentru că tot ce creşte e fruct al pământului. Contrarietăţile nu trebuie plivite, nici buruienile contradicţiilor smulse din rădăcini; e mai înţelept să le păstrezi în doze homeopatice. Scopul ultim este echilibrul între luxuria infinită a contemplaţiei şi rigoarea infinitezimală a dietei.

Există un paradis al contemplaţiei, se numeşte Italia. Iar Toscana este parterul acestui paradis. Este un paradis imperfect, pentru că este - vai! - populat... Iar oamenii sunt îngrozitor de guralivi, de stridenţi în vorbire şi de nepunctuali în comportament. Par să fie într-un raport de adversitate cu natura; aceasta e calmă, tăcută (singura stridenţă sunt ţârâiturile greierilor!), "pusă în scenă" cu un impecabil simţ al spaţialităţii: echivalentul unei haine perfect croite. Această "spaţialitate" este ca o punctualitate a peisajului: "punctele" pomilor, într-un peisaj toscan, sunt ca punct-virgulele unei fraze flaubertiene: separă spaţiile, apropiind sensurile...

Singura asemănare între toscani şi Toscana este căldura. Aici, soarele e-n fiecare piatră aşa cum e în fiecare inimă (chiar şi într-una de piatră). Un galben copt, arzând până la ocru şi terracota.

Toscana este - la modul definitiv - insula lui Robinson. Dacă "insula dlui Crusoe" se găseşte într-o carte, la pagina..., insula Robinsonului meu este asemenea unei cărţi devenite pământ. Aici "naufragiază", benevol, spre a-şi reîncărca bateriile; aici atinge, o dată pe an, nu fericirea pe care şi-o construieşte singur - mutându-şi Cufărul şi mobilându-şi prezentul, zi după zi -, ci chiar beatitudinea! Aici, în acest colţ de lume ce pare să fi uitat că există o lume (confuză, frenetică) în juru-i, Robinsonul meu se priveşte, o dată pe an, în oglinda anilor. "O dată pe an" înseamnă, în cazul lui, vara, la sfârşit de iunie; natura toscană îl primeşte, deja complice, desfătându-l cu rigoarea nemişcată a amintirilor. Bucuria oricărui om care contemplă un loc nu este atunci când cunoaşte, pentru prima oară, acel loc; este atunci când îl recunoaşte... Pentru că dieta "funcţionează", din sumedenia de locuri posibile, ochiul şi inima lui Robinson au ales locul acesta - paradisul terestru. Pentru că amintirile sunt la locul lor, fiecare descindere aici înseamnă o întoarcere în paradis. Iar pentru că există un hedonism al amintirii - aşa cum există un hedonism al clipei trăite -, coincidenţa celor două face "clic"!

Aici, în paradisul toscan, îşi doreşte Robinsonul meu să-i fie risipită cenuşa. Contopindu-se, definitiv, cu ţărâna mustind de parfumuri, cu aerul răscolind acele parfumuri, cu focul aprinzându-le deasupra mării - şi cu apa mării, înghiţindu-le ca-ntr-un ultim naufragiu...