Aglaja Veteranyi

Schimb de scrisori între Radu-Ilarion Munteanu şi Laurenţiu Mihăileanu

Subiect: Aglaja Veteranyi – De ce fierbe copilul în mămăligă – Polirom, 2002, traducere de Nora Iuga,
(după originalul editat de Deuche Verlag-Anstalt GmbH, Stuttgart, 1999, cu postfaţă de Rodica Binder)




TRAGISMUL INERENT AL CONDIŢIEI DE ÎNVINGĂTOR

Primul amănunt pe care Aglaja îl comunică, dincolo de insolitul titlului – care anunţă oricum o explozie literară – este o dedicaţie: Pentru Hannes Becher. Intrarea intempestivă în viaţa culturală şi chiar cea publică a spaţiului germanofon, apoi, fără tranziţie, în cel pur şi simplu european, va fi sfâşiat unele văluri, iar Svizzera va fi găsit răspunsul la întrebarea reflexă "cine-o fi ăla?". Pentru mine rămâne un mister. Căci nu e, oricum, "tovarăşul ei de viaţă Jens Nielsen", cu care pusese în mişcare grupul teatral Die Engelmaschine – maşina de (fabricat) îngeri.

Fără îndoială, a bate câmpii, cu sau fără graţie, poate fi o tehnică de suspense, cum poate fi, mai ales, o respiraţie adâncă înainte de a intra în bulboana rece (o răceală arzătoare) a unei duble provocări: despre romanul Aglajei Veteranyi s-au spus (în presa de limbă germană, mai ales), incredibil de multe lucruri inteligente, simţite, ţintite, sagace şi colorate. Cea mai neînsemnată – dar semnificativă – dintre virtuţile textului este că-l împinge pe (orice) comentator, pe orice cititor, la urma urmei, dincolo de limitele sale naturale, emoţionale şi stilistice. E practic imposibil să spui ceva care să nu mai fi fost spus deja, acum, după 4 ani şi aproape unul în limba română. N-ar fi nimic, dar a călca, în jungla mirifică a urmăririi textului, pe o singură urmă întipărită în clisă, îţi dă dubla senzaţie de a fi păşit pe o mină, dar simultan alături de funia întinsă de la un perete la altul al circului, la doi metri sub părul de oţel al femeii care-şi expune acrobaţiile. Dar, Doamne, ce încercare să scrii despre romanul cu background autobiografic al unei (alte) femei despre care ştii, acum, că s-a sinucis după ce scrisese al doilea roman, Raftul cu ultimele suflări!

Ce legătură este între ciclul biologic al insectelor şi cel al primatelor, din care specia umană face parte? Are omul un stadiu larvar, în care principala funcţie e SĂ MĂNÂNCE? Cercetat-au entomologii care or fi trăirile larvelor, când MĂNÂNCĂ? Sunt întrebări pe care nu le poţi evita citind "lista de bucate", altfel cu specific pronunţat românesc (autoarea se născuse în România), listă ce concurează în expresivitate, e drept, doar în context, clasicul "la moşi" al lui Nenea Iancu, listă aşezată sub titlul CEL MAI MULT ÎMI PLACE SĂ MĂNÂNC, pentru a începe, complice, cu mămăliga. Cu sare şi unt.

Trece specia umană, aşa cum părea a crede Nabokov, bolborosind mitologic, prin stadiul de nimfă? Când personajul implicit al romanului Aglajei devine o nimfetă, lumea ia foc instantaneu, pornind de la circul cabaretelor (pe sfârcurile mele lucesc steluţe lucitoare, alb albastre, pe care mi le lipesc pe piele cu plasture), iar Humbert se multiplică în lanţ, în lumina stroboscopică a localurilor de perdiţie, până la contaminarea ultimului spectator – pompierul de serviciu.

Se transformă, oare, miraculos, delicat dureros şi monstruos, nimfa, în efemeridă? Aglaja Veteranyi face parte dintr-o specie cu mai multe stadii crisalidice. De la circ şi cabaret, ajunge, la 20 de ani, să facă scândura, înfiinţează la 31 o trupă experimentală (Die Worthpumpe, cu René Oberholz), peste încă 3 ani, alta (Die Engel maschine, de care am pomenit deja), pentru a exploda în zborul unei singure nopţi magice, care a durat ultimii 4 ani de viaţă, cu volumul pe marginea căruia stăm acum de vorbă, precedat de constelaţii de poezii nu numai publicate, ci instantaneu antologate şi urmat de acel ultim roman, cu titlu premonitoriu. Literatura şi viaţă fuzionează, într-o combustie unică, de culoare galben crom/auriu, culoarea mămăligii topite – un soare mai viu, mai dramatic şi mai senzual.

Ce se poate spune despre stilul Aglajei Vetranyi, fără să repeţi tot ce s-a spus deja? Este, evident, copilăresc. Dar copilăresc - reconstruit, artefactic, concentrat, distilat, accentuat, echilibrat, ţintit, chiar uşor mimat, adânc, profund amar, totuşi inocent, foarte controlat şi peste toate puternic, plin de forţă, o forţă vitală a disperării retrăite cu acută intensitate. Vocea auctorială a Aglajei Vetranyi eludează absolut toate etapele bâiguielii literare, pentru a izbucni direct matur, gata formată, cu un timbru dramatic şi cu o personalitate cum nu se poate mai conturată. Cumva, păstrând toate proporţiile, aria Aglajei aduce vag cu sonorităţile lui Leoncavallo, John Mayall ("I was born for trouble, and it’ll be a hard road till I die. A hard road”) şi, am fi foarte tentaţi să spunem Ada Milea, dacă n-ar umbla prin târg o vorbă despre un proiect teatral care tocmai ar implica-o pe singulara cantautoare. Numai că efectul emoţional al tuturor acestor repere muzicale, mai mult sau mai puţin conjuncturale, trebuie amplificat cu un coeficient ridicat, pentru a da o idee despre muzicalitatea emoţională a prozei Aglajei.

Personajul narator repetă, pe două pagini, de exact 48 de ori "nu vreau copii", dar numai de 7 ori "trebuie să fim fericiţi", câteva zeci de pagini mai încolo. Iar raportul intensităţilor celor două strigăte poate fi evaluat în toate sensurile, simultan sau/şi consecutiv.

Scriitoare de expresie germană, prin forţa lucrurilor, Aglaja Veteranyi aparţine, literar, ethosului românesc, prin marca noastră de identitate, căreia n-avem de ce să-i căutăm alt nume decât cel neaoş, de "râsu-plânsu", ridicat de ea la intensităţi ameţitoare. Iar această apartenenţă e cel puţin la fel de autentică precum a altor scriitori români de expresie franceza, să zicem, care, traduşi în română s-au găsit integraţi într-o matrice naturală. Credem, în încheiere, că n-ar fi deplasat a propune romanului Aglajei Veteranyi un subtitlu virtual, sub egida aceloraşi proporţii mereu păstrate: "Spovedanie pentru învingători". Ne-am oprit la timp înainte de a spune "învingători tragici", căci proximitatea câmpului intens al cărţii ne relevă descoperirea paradoxalului caracter pleonastic al sintagmei. Într-un anume fel, orice învingător e tragic.

Radu-Ilarion Munteanu



"Mă bucură exuberanţa ta, este exact ceea ce merită A.V.! Care autor nu şi-ar dori o astfel de reacţie la textul lui? În plus, asta probează un lucru pe care nu îndrăzneam (de fapt nici nu mi-l pot închipui) a-l întrevede. Uite, nu mă lua neapărat drept optimist, dar de la o vreme încoace literatura noastră da semne (poate firave, dar clare) ca ar fi pe punctul să vireze de la sine, fără călăuzirea criticii, către o nouă paradigmă. Apar noile modele! Şi din direcţii total imprevizibile mă rog, alt subiect, o să-l las pentru altă dată.

Structural vorbind, însă, eu n-aş pune accentul pe unghiul poematic, pe metafora axiala, ci mai profitabilă mi se pare perspectiva prozastică. Ce şocheaza la Aglaja Veteranyi este înainte de toate noutatea frazei, una de o rară genuitate, o expresivitate ieşită din comun. Un asemenea lucru nu-l poţi obţine prin erudiţie, studiu ori experienţă. Ba din contră, filonul genuităţii se poate pierde uşor sub maldărele de referinţe, de norme estetizante etc., cum se pare a fost cazul optzeciştilor. Mai de graba ajungi la filon folosind metoda extractivă (dinamita, nu?) a fracturiştilor. Deasemenea, Aglaja V., ca autodidactă, pare a-şi folosi cu precădere inima, nasul şi stomacul atunci când scrie, la ea mâncarea captând dimensiuni sacrale, iar mama pe cele sacerdotale. Mama cu mâncaturile ei moldoveneşti, vagonul-apartament, cât şi circul însuşi, asigura aici permanenţa şi ubicuitatea acelui atât de necesar acasă. Pe de altă parte, prăbuşirea iminentă din cupola circului a femeii cu păr de oţel creează naratorului atmosfera de teroare ce justifica născocirea mitului cu copilul ce fierbe în mămăliga, un motiv de tip surrealist care, alături de altele la fel de reuşite, este capabil să surprindă şi să impresioneze gusturi aparent incompatibile. Ei, vezi, tocmai asta mă obligă să reflectez mai profund asupra unor coordonate familiare până nu demult mie."

Laurenţiu Mihăileanu