Călătorii fantastice în real

  Citiţi un fragment din această carte.

În 1991, cînd în sfîrşit reuşea să vadă lumina tiparului, am scris un articol despre Radiografia clipei de Leonard Oprea, în numărul pe martie al revistei Convorbiri literare. Din păcate, momentul apariţiei acelei ediţii era unul cuprins mai degrabă de frenezie politică decît de apetenţa pentru literatură, aşa că nu articolul meu, ci cartea însăşi nu s-a bucurat de atenţia necesară. În anul 2003, editura Curtea Veche a avut iniţiativa salutară a unei noi ediţii. Cred că este un moment mai bun, aşa că propun o nouă pledoarie pentru această excelentă carte. Desigur, nu voi scrie un alt articol, că doar nu mi-am schimbat opiniile între timp!, ci îl reiau pe acela scris la cea dintîi ediţie:

După o atît de lungă aşteptare - în 1983, manuscrisul Radiografiei clipei era predat editurii Dacia -, Leonard Oprea are acum, în sfîrşit, ocazia să-şi vadă paginile tipărite. Coşmarul înfruntărilor prelungite cu cenzura, "tîrguielile" penibile - mai schimbă un titlu, mai taie aici, mai renunţă... -, tragicomedia protestelor ignorate, încercările disperate de rezista distrugerii lente, de fiecare zi, teama aproape insuportabilă că numele tău ar putea să dispară fără ca nimeni să ştie ce-ai încercat să scrii, toate acestea au încetat. După şapte ani, Radiografia clipei îşi poate împlini menirea de carte. Propune cititorilor un scriitor deja format, stăpîn pe mijloacele sale, în stare să forţeze limitele limbii şi ale prozei, să inoveze cu ingenuitate şi ingeniozitate, fără a lăsa impresia de contrafăcut, de artificial, de rigid. Propune o proză oarecum diferită de ce s-a publicat - să nu uităm că în 1983 erau lansaţi "desantiştii"! -, care nu se mai mulţumeşte să rămînă la simpla, inofensiva descriere a cotidianului, la înregistrările facile ale unei pseudo-camere de vederi, la colajele impersonale, rezultatul (dar şi sursa!) unui număr infinit de combinaţii.

Scriitorul braşovean depăşeşte scrierea crispată, transcrierea frînturilor de dialog şi a scenelor amuzante, îmbinarea imaginilor mult prea cunoscute, etalarea bolnăvicioasă a cunoştinţelor critice, căderea într-o băşcălie ieftină. Ochiul să este tentat să "radiografieze", să străbată învelişuri banale pentru a ajunge la esenţă. Leonard Oprea nu este un descriptiv: dimpotrivă chiar, va încerca să se sustragă descrierii alternînd micile detalii, redescoperind un fond latent al existenţei, absurd, întrezărit fugitiv în străfundul personajelor sale. Este mai curînd un colecţionar de clipe-hibride pe care le pune la microscop cu o luciditate aproape insuportabilă, încercînd să vadă dincolo de ele, dincolo de materialitatea lor. Radiografia clipei nu mai oferă siguranţa mahalalei şi eliberarea prin hohote de rîs mai mult ori mai puţin grosolane, nici nu mai gîdilă plăcerea snobilor de a regăsi în paginile ei citate din criticii favoriţi sau dispute pe teme la modă. Este o carte incomodă, propunînd instrospecţii tăioase, căderi dureroase în vidul de dincolo de privire, rătăciri halucinante, descoperiri triste ale abisurilor sufleteşti. Este o carte unde orice gest cunoscut poate deveni o plonjare în plin fantastic, în spaţiul paradoxal al coexistenţei a două lumi. Cele mai obişnuite întîmplări pot trezi zbaterile necunoscutului din noi, cele mai normale situaţii permit glisări în afara realului, răsturnări neaşteptate de sens. Rătăcirile visului capătă coerenţă, în vreme ce alcătuirile logice se dezintegrează. Existenţa personajelor înţepenite sub privirea necruţătoare a autorului este pusă sub semnul întrebării, pe cînd dedublările, multiplicările lor imaginare apar cu destulă uşurinţă în spaţiul prozelor. Orice pas pe străzile anonime, orice dialog sau gest nejustificat poate duce al o scindare neprevăzută a fiinţei, la descoperirea angoaselor ascunse cu grijă pînă atunci. Părţile întunecate ale clipelor ies acum la iveală, iraţionalitatea lor devine mai importantă decît simulacrul de normalitatea ce-a fost păstrat cu sfinţenie. Descrierea - atunci cînd apare - este îngrijorătoare: fiecare amănunt poate fi, mai tîrziu, punctul de plecare al unui nou coşmar-existenţă, fiecare obiect transformîndu-se într-un avertisment, o cheie pentru înţelegerea traiectoriei iraţionale a prozei. Nevrozele personajelor, complexele lor, angoasele nemărturisite sînt lăsate acum la lumină, căpătînd materialitate. Se produce, progresiv (şi parcă fără ştirea autorului), o rupere a echilibrului iluzoriu, păstrat cu greu. Răsturnarea de sens e oricînd posibilă, orice o poate determina. Plăsmuirile bizare ale minţii - ţinute în întuneric - răsar la suprafaţă, amorfe, împrumutînd formele raţionale, încît, pînă la urmă, delimitarea nu se mai poate face. Trezirea din vis-coşmar-halucinaţie-delir e, poate, doar căderea într-o nouă zvîrcolire. Certitudini nu mai există, totul s-a relativizat. Gîndurile ciudate ale unor personaje redevenite misterioase, nemulţumite, isteria abia camuflată sub hainele peticite ale normalităţii, nebunia pe cale să explodeze distrug echilibrul prozelor, făcînd ca în spatele fiecărui cuvînt să poată fi bănuită o capcană. Modificările nu sînt imprevizibile şi, totuşi, se produc pe neaşteptate, luînd prin surprindere personajele şi cititorul. Şi aceasta pentru că, inţial, proza pare să evolueze liniar, în limitele consemnării realului, devenind însă, brusc, contrariul său. Lectura este însă dusă de inerţie în aceeaşi direcţie, încercînd într-un mod cu totul nepotrivit să pună devierile de sens pe seama "figurilor", să explice metamorfozele lumii prozelor lui Leonard Oprea prin caracterul vădit poematic al scrisului său.

Se încearcă - poate dintr-un reflex de apărare - transformarea Radiografiei clipei într-o culegere de parabole coerente şi, desigur, justificabile. Însă, aşteptările cititorului sînt înşelate, erupţia fantasticului, necunoscutului în mijlocul banalului este de neexplicat şi, mai ales, chinuitoare. "Călătoria" iniţiată este neliniştitoare şi distructivă: este o cădere în zonele tulburi ale fiinţei, în misterul ei, dar şi o descindere într-o lume care refuză orice explicaţie, acceptînd doar să-şi prezinte materialitatea. Neliniştea se insinuează discret, fără vreo pregătire, privind "înlăuntrul" personajelor devine o privire "dincolo" de ele, într-un spaţiu absurd. Epicul a fost redus la minim, fiind înlocuit de ezitarea figurilor multiplicate în spaţiul prozei şi de nehotărîrea cititorului. Imaginile haotice ale reveriilor, inconsistentele deliruri sau aproape străveziile sînt, pînă la urmă, ordonate de apariţia brutală şi de contestat a necunoscutului, de invazia formelor hibride aparţinînd realităţii imaginaţiei sau imaginarului realităţii. Aceasta nu înseamnă însă că s-ar oferi vreo soluţie, că ar fi orientată în vreun fel lectura. Dimpotrivă, se oscilează mereu între realitatea redusă la o monotonie de nesuportat şi un tărîm inexplicabil, obsedant, dar impalpabil. Pentru a se face posibilă "călătoria fantastică" este necesară păstrarea cu orice chip a incertitudinii şi a ezitării ce împiedică orice soluţie reaţională.

Cu o măiestrie de invidiat, Leonard Oprea ştie să potrivească finalurile prozelor sale scurte, astfel încît să coincidă cu momentele de maximă tensiune, cînd calmul a fost spart, cînd s-a rupt perdeaua protectoare a obişnuinţei, lăsînd să se observe, pentru cîtva timp, celălalt schelet, de o altă consistenţă. Neliniştea care, la început, era ca o muzică în surdină, izbucneşte în final, în toată splendoarea absurdităţii ei, recunoscînd sfîşierea, răsturnarea ordinii şi orbecăirea cititorului. Momentele de criză devin din ce în ce mai evidente în final, unde n-a mai rămas nimic din aparenta siguranţă a "realităţii". Ca şi coperta volumului, chipurile, cuvintele, gesturile se suprapun, se amestecă în alcătuiri noi, ciudate. Degradarea dialogului, lîncezeala, reveriile dulcege, dezmăţul trist şi zbaterile inutile pentru a mai lăsa impresia de vitalitate dovedesc golirea de sens a ordinii care tocmai s-a prăbuşit. Finalurile conştientizează criza acută, evitînd să găsească vreo soluţie. Sînt ţipătul saxofonului care încheie melodia fără a fi spus totuşi ce trebuia spus, condamnat parcă să rămînă mut, în ciuda muzicii sale, să o ia mereu, sisific de la capăt.

Abia acum, la finalul prozelor, se dovedeşte că sistemul de lectură care ar fi încercat să descopere şi să analizeze "figurile" era cît se poate de eronat: metaforele, comparaţiile, parabolele lui Leonard Oprea erau false metafore, false parabole, false comparaţii. Trebuiau citite în sensul lor literal, ca semne ale fantasticului latent, ca încercări disperate de a recompune un limbaj în stare să cuprindă şi să facă perceptibilă interferenţa dintre cele două lumi, la fel de inconsistente. Omul-marionetă, care se îndoieşte de sensul existenţei sale, este şi o metaforă, dar, totodată, hibridul de carne şi lemn, înspăimîntătoarea figură, golemul rătăcind pe străzi, ducînd în eroare prin asemănarea lui cu celelalte feţe. Ce e mai uşor de acceptat: visul unei marionete ce se crede un individ respectabil sau visul unui individ oarecare ce se închipuie marionetă? Paloarea cadaverică a lui Fabio din Geana de purpură este un posibil indiciu al învierii sale, crucea care-i creşte din piept devine la fel de materială ca şi florile lui Boris Vian, născute dintr-un trup vlăguit. Distanţa între limbajul metaforic şi cel prozaic a fost anulată, prozele lui Leonard Oprea mizînd mereu pe o dublă lectură, pe o lectură în stare de alertă, care să le redea vioiciunea, nesiguranţa şi reducţia.