Din topul celor mai bune cinci cărţi scrise vreodată despre amor, sex şi muzică pop. Astăzi, High Fidelity

Citiţi un fragment din această carte.


"It's not what you're like; it's what you like", zice Rob Fleming, personajul principal al romanului lui Nick Hornby. High Fidelity e ca un disc bun - ştii de la început c-o să-ţi placă şi c-o să te întorci la el, poate peste ani, cînd o să te facă să te simţi matur şi imatur în acelaşi timp şi-o să te facă să rîzi (sau să..., de ce nu?) ca prima dată.

Unul din motivele pentru care High Fidelity a avut succes (comercial vorbind) stă în nişa de public căruia i se adresează: bărbaţii, şi anume cei care colecţionează ceva (nu importă ce). Şi cei care nu s-au maturizat suficient. Şi cei care nu ştiu să facă un nod de cravată. Abia acum îmi dau seama că termenul "nişă" nu e tocmai potrivit în cazul de faţă. Altfel, de unde exclamaţiile atîtor cititori: "Oare Nick Hornby ăsta mă cunoaşte personal?" sau "Parcă mi-am recitit jurnalul (nu c-aş fi scris vreodată unul!...)"?

E interesant cît de mulţi cititori se recunosc în Rob (sau cunosc pe cineva "exact ca el!"), spre deosebire de eroul romanului "clasic" (folosesc acest termen în sensul cel mai lax cu putinţă), care e aspiraţional - te face să vrei să fii (ca) el. Cu umorul său amărui-britanic, cu proza repede curgătoare şi limpede ca cristalul şi cu muzicile sale şaptezecist-opzeciste, romanul lui Hornby devine prietenul care te ascultă, te povăţuieşte şi te scoate din nefericirea de-a fi singur pe lume, vorba lui Hector Malot. High Fidelity e o carte de "depanare", o carte de ţinut în portbagajul oricărui bărbat singur, lîngă trusa de scule, pătură şi laternă. Sau pe noptieră, lîngă CD-urile cu... (inseraţi aici muzica preferată) şi-un pahar de whisky. Aşa cum îmi închipui că romanele d-nei Fielding şad la îndemîna multor domnişoare ce se regăsesc în Bridget Jones ("wanton sex goddess, with a very bad man between her thighs" - nu m-am putut abţine să adaug...)

Primul lucru pe care-l face Rob după ce e părăsit de iubită e să-şi rearanjeze imensa colecţie de discuri. În ordinea cumpărării lor - ca un fel de autobiografie... Mai apoi sînt topurile, unele amuzant de tembele. Categorisirea lucrurilor (şi nu numai) are probabil de-a face cu modul în care e construit creierul bărbaţilor. Să recunoaştem, cu toţii le-am făcut (mai facem?) şi/sau le consumăm cu o plăcere mai mult sau mai puţin vinovată. De la Topul celor mai mişto 5 gagici din clasa a X-a A de la sfîrşitul caietului de matematică, cu o sumedenie de categorii bine definite (legate în principal de anatomia respectivelor), pînă la Topul celor mai amuzante romane britanice contemporane din toate timpurile, în care High Fidelity stă la loc de cinste.

Recitind romanul lui Hornby, n-am putut să nu deplîng dispariţia - pe cît de timpurie, pe atît de nemeritată - a casetelor cu compilaţii "făcute în casă" (mix tapes cum ar veni). Numai cîntece de top (Topul celor mai bune cîntece de consolat / făcut impresie bună / vrăjit / căzut în braţe şi/sau la aşternut). Acum cîteva zile am aruncat şi ultima cutie de pantofi cu astfel de casete - producţie proprie sau primite de Cristina de-a lungul anilor - dîndu-mi seama că nu mai am de cîţiva ani vreun dispozitiv care să le "citească" - casetofon parcă-i zicea?... O altă raţiune - mai plauzibilă - pentru care acele casete au luat drumul ghe(e)nei e că săracele de ele nu mai au cum să cucerească vreo inimă-zburdalnică-ochi-alunecoşi dat fiind că nici persoana (personajul mai curînd, dat fiind că nu există în realitate) cu pricina n-ar avea la ce să le asculte...

Aşadar, dragă cititorule, fă-ţi un stoc de High Fidelity - o carte din Topul celor mai bune manuale de utilizare a bărbaţilor din toate timpurile - şi oferă cîte una în dar iubitelor trecute, prezente şi viitoare. Dă-le o şansă să înţeleagă şi, de ce nu, să aprecieze vulnerabilitatea bărbaţilor, sau măcar să li se facă milă de ei... Şi nu uita să păstrezi un exemplar şi pentru tine, pentru a-ţi reaminti că, deşi pînă una-alta nu împarţi casa / camera / patul cu nimeni, nu eşti singur pe lume... Iar de-ţi cad ochii pe Fever Pitch, About A Boy sau How to be Good, nu le ocoli - cu toate sînt în Topul celor mai bune 5 cărţi scrise de Nick Hornby! Pînă acum.

Cum nu puteam încheia fără un top propriu (şi personal), iată care va să zică Topul citatelor mele favorite din High Fidelity:

My friends don't seem to be friends at all but people whose phone numbers I haven't lost.

«Have you got any soul?», a woman asks the next afternoon. That depends, I feel like saying; some days yes, some days no. A few days ago I was right out; now I've got loads, too much, more than I can handle. I wish I could spread it more evenly, I want to tell her, get a better balance. I can see she wouldn't be interested în my internal stock problems, so I simply point to where I keep the soul I have, right by the exit, just next to the blues.

And she liked me. She liked me. She liked me. She liked me. Or at least, I think she did.

People worry about kids playing with guns, and teenagers watching violent videos; we are scared that some sort of culture of violence will take them over. Nobody worries about kids listening to thousands - literally thousands - of songs about broken hearts and rejection and pain and misery and loss. Did I listen to pop music because I was miserable? Or was I miserable because I listened to pop music?

I've been thinking with my guts since I was fourteen years old, and frankly speaking, between you and me, I have come to the conclusion that my guts have shit for brains.


P.S.: Iar în caz că n-ai timp de cărţi şi-alte prostii dintr-astea, vezi filmul cu acelaşi nume şi cu nişte actriţe re-mar-ca-bi-le precum Catherine Zeta-Jones, Lisa Bonet, Iben Hjejle... A, şi John Cusack. Adevăratul motiv pentru care, dragă cititorule, îţi recomand (şi) filmul e însă Black. Jack Black...