Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Bridget Jones: La limita raţiunii


Helen Fielding, traducere de Dora Fejes

14.01.2004
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Helen Fielding
Bridget Jones: La limita raţiunii
Editura Polirom, 2003


traducere şi note de Dora Fejes




Citiţi o cronică a acestei cărţi semnată de Bridget (Cătălina) Jones (Miciu).


*****


Intro


Helen Fielding s-a născut într-un oraş industrial din Yorkshire şi a studiat la Oxford. A lucrat cîţiva ani la BBC, realizînd documentare despre Africa. De altfel, romanul său de debut din 1994, O cauză pentru celebrităţi, aclamat de critică la data apariţiei, are la bază experienţa africană a autoarei. În 1996, ziarista Helen Fielding dă lovitura de piaţă cu romanul Jurnalul lui Bridget Jones, vîndut în milioane de exemplare în întreaga lume. Ecranizarea realizată de Universal Pictures în 2001, cu Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale, în regia lui Sharon Maguire, s-a bucurat, de asemenea, de mare succes.

Dacă la sfîrşitul Jurnalului său Bridget Jones îşi găsise în sfîrşit perechea, în persoana avocatului de succes Mark Darcy, în Bridget Jones: La limita raţiunii (1999) simpatica noastră eroină realizează că iubirea nu este un panaceu. Între înfulecarea delicioaselor bomboane de ciocolată Cadbury şi îndepărtarea Rebeccăi, ticăloasa care abia aşteaptă să pună mîna pe iubitul ei, Bridget se afundă în lectura cărţilor self-help. În final, după ce ne dă palpitaţii serioase în momentul în care poliţia thailandeză o arestează pentru posesie de droguri, Bridget scapă cu faţă curată, nu înainte de a ne sugera că mai există în viaţă şi altceva în afara unei slujbe plicticoase şi a unui iubit bun la pat.

Bridget Jones: La limita raţiunii este în curs de ecranizare, cu aceiaşi Renée Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth în rolurile principale, dar sub bagheta regizorului Beeban Kidron.

*****


Capitolul I: Şi am trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi


LUNI, 27 IANUARIE

Cincizeci şi opt de kilograme şi cincizeci şi unu de grame (veritabilă bălăceală în grăsime), iubiţi: 1 (urraaa!), partide de sex: 3 (urraaa!), calorii: 2 100, calorii consumate în timpul partidelor de sex: 600, aşa că total calorii: 1 500 (de-a dreptul exemplar).

7:15 a.m. Urraaa! Anii de sihăstrie au luat sfîrşit. De patru săptămîni şi cinci zile am o relaţie normală cu un bărbat adult, dovedind, prin urmare, că nu sînt o paria în materie de amor, aşa cum mă temusem. Mă simt nemaipomenit, cam ca Posh Spice, sau vreo altă vedetă proaspăt căsătorită, pozînd cu obraji supţi şi ruj cu sclipici, în vreme ce toată lumea încearcă să şi-o închipuie în pat cu David Beckham. Ooo! Mark Darcy tocmai s-a mişcat în pat. Poate se trezeşte şi o să discutăm despre opiniile mele.

7:30 a.m. Mark Darcy nu s-a trezit. Ştiu ce-o să fac: mă scol şi îi pregătesc un mic dejun formidabil - cîrnaţi prăjiţi, omletă şi ciuperci, sau poate omletă Benedict sau Florentine.

7:31 a.m. Depinde ce anume înseamnă omletă Benedict sau Florentine.

7:32 a.m. Atîta că nu am ciuperci sau cîrnaţi.

7:33 a.m. Şi nici ouă.

7:34 a.m. Şi - dacă mă gîndesc mai bine - nici lapte.

7:35 a.m. Tot nu s-a trezit. Mmmm. E delicios! Îmi place la nebunie să-l privesc dormind. Are umeri largi, f. sexy, şi piept păros. Nu că l-aş considera doar un obiect sexual sau ceva de genul ăsta. Mă interesează intelectul lui. Mmmm.

7:37 a.m. Tot nu s-a trezit. Nu trebuie să fac gălăgie, îmi dau seama, dar poate reuşesc totuşi să-l trezesc în mod subtil. Prin vibraţii mentale.

7:40 a.m. Poate mă îmbrac cu... HAIT!

7:50 a.m. Era Mark Darcy care se trezise, stătea în pat în capul oaselor şi zbiera: "Bridget, la dracu', încetează odată... să... te... mai... holbezi la mine cînd dorm. Du-te şi găseşte şi tu ceva de făcut".

8:45 a.m. La cafeneaua Coins Café, servind un cappuccino, un croissant şi fumînd o ţigară. Cît este de relaxant să poţi fuma liberă, fără a fi nevoită să reprezinţi un model de comportament. De fapt, se ivesc foarte multe complicaţii cînd ai un bărbat în casă - fie nu mai poţi petrece cît timp vrei în baie, nu te mai poţi lălăi la closet, că-ţi întîrzie colocatarul la serviciu, fie mai că faci pe tine aşteptînd să-ţi vină rîndul la baie etc. ; şi mă enervează şi obiceiul lui Mark de a-şi împături chiloţii noaptea, pentru că acum a devenit straniu de stînjenitor să-mi depun propriile obiecte vestimentare sub formă de grămăjoară pe podea. Şi mai vine şi diseară, aşa că trebuie să mă duc la supermarket înainte sau după serviciu. Mă rog, nu trebuie, dar adevărul oripilant este că vreau să mă duc, în virtutea unui mod de gîndire retro poate înnăscut, pe care nu mă pot hotărî să i-l mărturisesc lui Sharon.

8:50 a.m. Mmmm. Mă întreb cum ar fi Mark Darcy ca tată (tată pentru copiii lui, vreau să spun. Nu pentru mine. Asta ar fi de-a dreptul greţos, ceva gen Oedip)?

8:55 a.m. În fine, nu e cazul să am idei obsedante sau fanteziste.

9 a.m. Mă întreb dacă Una şi Geoffrey Alconbury ne vor permite să înălţăm un cort pe gazonul lor la căsăto... Aoleeuu!
Era mama, tocmai intra cu aplomb în cafenea, îmbrăcată într-o fustă plisată şi o vestă verde-măr cu nasturi aurii strălucitori, aidoma unui marţian năvălind în Camera Comunelor cu zoaie scurgîndu-i-se de pe trup şi aşezîndu-se tacticos în primul rînd.
- Bună, dragă, a ciripit ea. Tocmai mă duceam la magazinul Debenhams şi ştiam că tu te opreşti mereu aici să iei micul dejun. M-am gîndit să dau o tură pe-aici şi să te întreb cînd vrei să-ţi vopseşti părul. Ooo, aş vrea o ceaşcă de cafea. Crezi că o să-mi încălzească laptele pentru cafea?
- Mamă, ţi-am mai spus că nu vreau să mă vopsesc, am murmurat, stacojie la faţă, în timp ce oamenii se holbau la noi şi o chelneriţă îmbufnată se apropia în viteză de masă.
- O, nu mai fi aşa de plicticoasă, dragă. Trebuie să-ţi pui în valoare propria personalitate! Nu să fii veşnic cenuşie şi spălăcită. A, bună, dragă.
Mama a trecut la stilul ei "hai să ne-mprietenim la toartă cu chelnerii şi să fim persoana cea mai deosebită din cafenea, fără vreun motiv anume".
- Aşa. Păi, să vedem. Ştii ce? Cred că o să beau o cafea. Am băut la ceşti de ceai în dimineaţa asta în Grafton Underwood, cu soţul meu, Colin, de mi s-a aplecat. Dar ai putea să-mi încălzeşti laptele? Nu pot să sufăr laptele rece în cafea. Îmi provoacă indigestie. Iar fiica mea, Bridget, va servi...
Brrr. De ce fac părinţii chestii din astea? De ce? E vorba cumva de nevoia disperată a omului matur de a capta atenţia şi de a i se da importanţă, ori poate că noua generaţie urbană e prea ocupată sau prea suspicioasă pentru a se purta deschis şi prietenos? Îmi amintesc cum a fost cînd am venit pentru prima oară la Londra, le zîmbeam tuturor, asta pînă într-o zi cînd am băgat de seamă că, pe scara rulantă de la metrou, un bărbat se masturba în spatele meu, drept în haina mea.
- Cafea espresso? La filtru? Cu lapte degresat, decofeinizată? s-a răstit chelneriţa, trîntind farfuriile de pe masa alăturată şi aruncîndu-mi o privire acuzatoare, de parcă eu eram răspunzătoare de existenţa mamei.
- Cu lapte degresat, decofeinizată, şi un espresso latte pentru mine, am şoptit umil.
- Ce fată necioplită, nu poate vorbi o engleză decentă? a pufnit mama, privind în urma chelneriţei. Trăim într-un loc cam bizar, nu-i aşa? Şi fetele astea, chiar nu ştiu cu ce vor să se îmbrace de dimineaţă?
Urmărindu-i privirea, am zărit două fete de bani gata la masa de alături. Una din ele bătea la tastatura unui laptop şi purta nişte ghete marca Timberland, o bonetă rastafariană şi un pulover, iar cealaltă purta nişte pantofi cu toc cui marca Prada, şosete, pantaloni de surf, şi peste astea toate - o haină din piele de lamă pînă în podea şi o căciulă de lînă cu apărătoare pentru urechi, şi zbiera în telefonul mobil: "Păi, a zis că dacă mă mai prinde fumînd iarbă o să-mi ia apartamentul. Şi eu i-am zis - La dracu', tată", iar în vremea asta băieţaşul ei, în vîrstă de vreo şase ani, pescuia nefericit cu furculiţa cîte un cartof prăjit din farfuria din faţa lui.
- Fata aia vorbeşte de una singură cu un astfel de limbaj? a zis mama. Trăieşti într-o lume cam zănatică, nu ţi se pare? Nu ai prefera să trăieşti printre oameni normali?
- Dar chiar sînt oameni normali, i-am răspuns furioasă, arătînd demonstrativ cu capul spre strada pe care, din păcate, se vedea o călugăriţă într-o rasă maronie împingînd un cărucior cu doi bebeluşi gemeni.
- Ei, vezi, de-aia te zăpăceşti de tot.
- Ba nu mă zăpăcesc deloc.
- Ba da, m-a contrazis ea. Mă rog. Cum mai merge cu Mark?
- Minunat, i-am răspuns distrată, la care ea mi-a aruncat o privire întrebătoare.
- Nu cumva ai de gînd să faci ştii-tu-ce cu el? Îţi dai seama, sper, că în acest caz n-o să te ia de nevastă.
Brr. Brrrr. Imediat ce am început să ies în lume cu bărbatul cu care s-a străduit timp de optsprezece luni să-mi facă lipeala ("Fiul lui Malcolm şi al lui Elaine, dragă, divorţat, teribil de însingurat şi atît de bogat"), am început să mă simt de parcă aş alerga în cursa cu obstacole a forţelor armate, sărind peste ziduri şi plase, ca să aduc acasă o cupă argintie, cu o cocardă prinsă de ea.
- Ştii ce spun bărbaţii după aceea, de regulă, îi dădea ea înainte. "O, dar femeia asta a fost o pradă uşoară." Ştii, cînd Merle Robertshaw a început să iasă cu Percival, mama ei i-a spus: "Ai grijă să-şi folosească organul cu pricina numai pentru urinat".
- Mamă..., am protestat eu. Asta era prea de tot din partea ei. Cu nici şase luni în urmă, ea se afişa cu un ghid portughez cu servietă diplomat.
- A, da, ţi-am spus? m-a întrerupt ea, schimbînd brusc vorba. Una şi cu mine plecăm în Kenya.
- Ce? am ţipat eu.
- Plecăm în Kenya! Închipuie-ţi, dragă! În Africa neagră!
Gîndurile au început să mi se învîrtejească în cap în căutarea febrilă a unor posibile explicaţii, ca roata norocului înainte de a se opri la combinaţia finală: mama a devenit misionară? Mama a închiriat din nou caseta cu filmul Out of Africa? Mama şi-a adus aminte brusc de Born Free şi a decis să crească lei?
- Da, dragă. Vrem să mergem într-un safari şi să facem cunoştinţă cu membrii tribului Masai, după care să ne ducem într-un hotel pe malul mării!
Roata norocului din capul meu s-a blocat în dreptul unor imagini oribile cu nişte cucoane nemţoaice purii făcînd amor pe plajă cu tineri băştinaşi. M-am uitat fix la mama.
- Doar n-ai de gînd să calci iar pe-alături? am întrebat-o. Tata numai ce şi-a revenit după episodul cu Julio.
- Ei, asta-i, dragă! Zău dacă ştiu ce-a fost cu toată tevatura aceea! Julio a fost doar un prieten, un prieten prin corespondenţă. Avem cu toţii nevoie de prieteni, dragă. Chiar şi în cele mai reuşite căsnicii, o singură persoană nu e de ajuns: ai nevoie de prieteni de toate vîrstele, rasele, naţiile şi triburile. Omul trebuie să-şi lărgească permanent orizontul, cu orice...
- Cînd pleci?
- O, nu ştiu, dragă. E doar o idee. Ei, trebuie să o iau din loc. Paa!
La naiba. E nouă şi-un sfert. O să întîrzii la şedinţa de dimineaţă.

11 a.m. La biroul Sit Up Britain. Din fericire, am întîrziat doar două minute la şedinţă şi am reuşit să ascund haina făcînd-o cocoloş, pentru a crea agreabila iluzie că sînt venită de cîteva ore bune, dar am fost reţinută momentan pe undeva prin clădire cu nişte treburi urgente. Mi-am croit drum, imperturbabilă, prin biroul deschis printre vestigiile hidoase ale unor foste emisiuni proaste de televiziune - ba o oaie gonflabilă cu o gaură în partea dorsală, ba un afiş monstruos cu corpul Claudiei Schiffer purtînd capul lui Madeleine Albright, ba o pancartă enormă pe care sta scris: "LESBIENE! Afară cu voi! Afară! Afară!" - şi m-am îndreptat spre locul unde Richard Finch, care purta favoriţi abia mijiţi şi ochelari de soare foarte la modă, cu trupul masiv îndesat dezgustător într-un costum retro gen safari de prin anii '70, le răcnea ceva celor vreo douăzeci şi ceva de inşi de la documentare.
- Ei, hai odată, Bridget-Cea-Veşnic-În-Întîrziere, a zbierat el, observînd că mă apropii. Nu te plătesc ca să-ţi faci hainele cocoloş şi să mi-o faci pe inocenta, te plătesc să te prezinţi la timp şi să vii cu ceva idei!
Zău aşa. Lipsa de respect în viaţa cotidiană depăşeşte orice limită a toleranţei omeneşti.
- Aşa, Bridget! a scos el un răget. Mă gîndesc la Noile Femei Laburiste. Mă gîndesc la imaginea femeii de azi. Vreau Color Me Beautiful1 aici în studio. Vreau să-i chemi aici să-i vopsească părul lui Margaret Beckett2. În şuviţe. Să apară într-o rochiţă neagră. În ciorapi cu portjartier. Vreau s-o văd pe Margaret Beckett arătînd ca o zeiţă a sexului pe două picioare.
Uneori s-ar părea că nu există nici o limită a absurdului în ce priveşte subiectele pe care mi le pretinde Richard Finch. Într-o bună zi o să mă pomenesc convingîndu-le pe Harriet Harman şi Tessa Jowell3 să se posteze într-un supermarket în timp ce eu voi acosta cumpărătorii întrebîndu-i care-i una şi care-i cealaltă, sau convingînd un maestru de vînătoare să se lase fugărit gol-puşcă prin pădure de o haită de vulpi turbate. Trebuie neapărat să găsesc o slujbă care să îmi ofere ceva mai multe satisfacţii. Soră medicală, poate?

11:03 a.m. La birou. Aşa, cred că ar cam fi cazul să sun la biroul de presă al Partidului Laburist. Mmmm. Îmi tot vin în minte episoade din timpul partidelor de sex. Sper că Mark Darcy nu s-a supărat pe bune azi-dimineaţă. Mă întreb dacă e prea devreme să îl sun la birou.

11:05 a.m. Da. După cum scrie şi în Cum poţi găsi iubirea pe care o doreşti - sau poate era în Cum poţi păstra iubirea pe care o găseşti - comuniunea dintre un bărbat şi o femeie este o treabă delicată. Bărbatul este cel care trebuie să ţină legătura. Am să aştept să mă sune. Poate că ar fi bine să citesc ceva ziare, să mă pun la curent cu politica Partidului Laburist pentru cazul în care reuşesc să o conving pe Margaret Beckett să... Aoleu!

11:15 a.m. Era Richard Finch, care zbiera iarăşi. Mă trimite acum pentru o chestie cu vînătoare de vulpi în loc de femei laburiste şi trebuie să fac o transmisiune în direct în Leicestershire. Nu trebuie să intru în panică. Sînt o femeie calmă, receptivă şi cu spirit de observaţie. Conştiinţa mea de sine provine nu din realizările din viaţa cotidiană, ci dinlăuntrul meu. Sînt calmă, receptivă şi... O, Doamne. Plouă de rupe pămîntul. Nu vreau să ies în lumea asta congelată-şi-care-seamănă-cu-un-bazin-de-înot.

11:17 a.m. De fapt, e f. b. să ai de realizat un interviu. Ai o mare răspundere - vorbind, fireşte, în termeni relativi, pentru că nu e tocmai acelaşi lucru cu a decide dacă e cazul să trimiţi rachete de croazieră în Irak, sau dacă trebuie să menţii presiunea pe o arteră cardiacă în timpul unei intervenţii pe cord deschis, dar e un prilej de a face cu ou şi cu oţet un ucigaş de vulpi, cam cum face Jeremy Paxman sau vreun alt prezentator de la emisiunea de ştiri Newsnight cu ambasadorul iranian - sau irakian, mă rog.

11:20 a.m. Poate chiar o să fiu invitată să dau probe pentru Newsnight.

11:21 a.m. Sau pentru o serie de scurte reportaje tematice. Urraaa! Aşa, ar trebui să fac o schiţă a emisiunii... O, sună telefonul.

11:30 a.m. Avusesem de gînd să îl ignor, dar m-am gîndit că ar putea fi ceva în legătură cu interviul: onorabilul Sir Hugo Boynton-ucigaşul-de-vulpi care să îmi dea indicaţii, aşa că am ridicat receptorul. Era Magda.
- Bridget, bună! Te-am sunat doar ca să-ţi spun... în oliţă! În oliţă! Fă pişu în oliţă!
S-a auzit un zgomot de ceva căzut grămadă pe podea, urmat de un sunet de apă curgînd şi de urlete, ceva gen musulmani-masacraţi-de-sîrbi, şi apoi, pe fundal: "Mami o să dea na-na! O să dea na-na!"
- Magda! am zbierat eu. Vino înapoi la telefon!
- Iartă-mă, draga mea, a zis ea, după ce a revenit într-un sfîrşit. Am sunat doar să-ţi spun... pune cocoşelul înăuntru, în oliţă! Dacă-l laşi afară, curge totul pe covor!
- Sînt la serviciu, am rugat-o eu. Trebuie să plec spre Leicestershire peste două minute...
- Ei, da, sigur, spune-mi întruna cît eşti tu de senzaţională şi de importantă cu serviciul tău, în timp ce eu sînt prinsă în capcană aici, acasă, împreună cu două fiinţe care încă nu au învăţat să vorbească limba engleză. Ei, în fine, te-am sunat doar ca să-ţi spun că am aranjat ca meşterul meu să vină mîine să-ţi monteze rafturile alea. Îmi pare rău că te-am deranjat cu plicticoasele mele treburi domestice. Îl cheamă Gary Wilshaw. Pa!
Telefonul a sunat iar, înainte să am timp să o sun eu din nou. Era Jude, plîngea în hohote piţigăiate.
- Calmează-te, Jude, calmează-te, am zis eu, punînd receptorul pe umăr şi căznindu-mă să îndes nişte hîrţoage în geantă.
- E vorba de Ticălosul Richard, hîhîhîîî...
O, Doamne. După Crăciun, Shaz şi cu mine o convinsesem pe Jude că, dacă mai are măcar o singură conversaţie înnebunitoare cu Ticălosul Richard despre nisipul mişcător care-l constituia problema lui privind asumarea unor răspunderi, o să ajungă la casa de nebuni ; în consecinţă, weekenduri romantice, sau vizite la psihiatri pe problema relaţiilor interpersonale, sau vreun alt soi de viitor de orice fel nu va mai avea ani de zile, pînă cînd va fi eliberată de acolo şi plasată în grija cuiva din comunitate.
Într-o sublimă manifestare de superbie ea îi dăduse papucii, se tunsese şi revenise la serviciu îmbrăcată cu vestă de piele şi blugi hippie. Pînă şi alde Hugo, Johnny sau Jerrers, cei cu cămăşi în dungi şi care se puteau întreba într-o doară ce ascunde Jude sub veşminte, s-au pomenit brusc catapultaţi într-o stare de frenezie priapică, iar ea conversa îndelung la telefon în fiecare seară mereu cu altcineva. Dar, nu se ştie de ce, discuţiile pe tema Ticălosul Richard tot o întristează.
- Tocmai mă uitam prin catrafusele pe care le-a lăsat la mine, mă pregăteam să le arunc la gunoi, cînd am găsit o carte de psihologie aplicată... o... carte care se... cheamă...
- Nici o problemă. Nici o problemă. Mie poţi să-mi spui.
- Se cheamă Cum să ai o amantă tînără: sfaturi pentru bărbaţii trecuţi de treizeci şi cinci de ani.
Sfinte Sisoe.
- Mă simt îngrozitor, îngrozitor, spunea ea. Nu pot suporta să mă aventurez din nou în jungla întîlnirilor amoroase... E ca o mare de netraversat... O să rămîn veşnic singură...
Într-un efort susţinut de a discerne între importanţa prieteniei şi imposibilitatea de a ajunge în Leicestershire într-o durată de timp cu valori negative, nu am reuşit decît să acord un vag prim-ajutor preliminar în ce priveşte nevoia de a-şi păstra respectul de sine: probabil că a lăsat-o anume la tine, nu, nu eşti aşa şi pe dincolo etc.
- O, mulţumesc, Bridge, a zis Jude după o vreme, părînd ceva mai calmă. Ne vedem diseară?
- Ăăă, păi... Vine Mark la mine.
Tăcere.
- Bine, a zis ea cu răceală. Bine. Nu, nu, distracţie plăcută.
O, Doamne, acum mă simt vinovată faţă de Jude şi Sharon pentru că eu am un iubit, mă simt aproape ca un detaşament trădător de gherilă care trece de partea inamicului. Am aranjat să ne vedem mîine seară, Jude, Shaz şi cu mine, şi s-a declarat de acord. O.K. Acum aş face bine să o sun rapid pe Magda ca să mă asigur că nu se mai simte plicticoasă şi să îi explic ce antisenzaţional şi neimportant e serviciul meu.
- Mulţumesc, Bridge, a spus Magda, după ce am stat puţin de vorbă. Doar că în momentul de faţă mă simt foarte deprimată şi grozav de singură după ce am născut bebeluşul. Jeremy lucrează din nou mîine seară. N-ai vrea să treci pe la mine?
- Ăăă... păi... trebuie să mă văd cu Jude în barul 192.
S-a lăsat o tăcere plină de subînţelesuri.
- Şi probabil că eu sînt o reprezentantă prea tipică din categoria Căsătoriţi Îngîmfaţi ca să vin şi eu.
- Ba nu, nu, deloc. Vino şi tu, ar fi grozav! am făcut eu, trecînd acum în extrema cealaltă.
Ştiu că Jude va fi furioasă, pentru că din cauza asta discuţia nu se va mai învîrti în jurul Ticălosului Richard, dar m-am hotărît să descurc iţele poveştii ăsteia mai tîrziu. Aşa că acum chiar că am întîrziat cît cuprinde şi va trebui să plec în Leicestershire fără să fi citit articolele din ziare consacrate vînătorii de vulpi. Poate reuşesc să le citesc în maşină, la vreun stop. Mă întreb dacă n-ar trebui să îl sun scurt pe Mark Darcy, să-i spun unde mă duc.
Hmmm. Nu. Ar fi o mişcare greşită. Ei, şi ce dacă întîrzii? Mai bine îl sun.

11:35 a.m. Mda. Conversaţia a sunat cam aşa:
Mark: Da? Darcy la telefon.
Eu: Bridget la telefon.
Mark (pauză): Aha. Ăă. Totul e în regulă?
Eu: Da. A fost plăcut aseară, nu-i aşa? Adică, atunci cînd noi...
Mark: Da, ştiu. Splendid. (Pauză.) Tocmai stăteam de vorbă cu ambasadorul indonezian, cu preşedintele societăţii Amnesty International şi cu subsecretarul de stat pentru comerţ şi industrie.
Eu: Aha. Scuze. Tocmai plecam în Leicestershire. M-am gîndit să-ţi spun, în caz că mi se întîmplă ceva.
Mark: În caz că ţi se întîmplă... Ce să ţi se întîmple?
Eu: Adică, în caz că o să... întîrzii (am încheiat eu pe un ton jalnic).
Mark: Foarte bine. Păi, ce-ar fi să mă suni şi să-mi comunici timpul estimat de sosire cînd termini treaba? Grozav. La revedere.
Hmmm. Nu cred că ar fi trebuit să fac aşa ceva. Doar scrie clar în cartea Cum să-ţi iubeşti partenerul divorţat fără să-ţi pierzi minţile că singurul lucru pe care ei chiar nu-l pot suferi este să îi suni fără nici un motiv cînd sînt ocupaţi.

7 p.m. Înapoi în apartament. Restul zilei a fost un adevărat coşmar. După o călătorie printr-un trafic nebun şi pe o ploaie torenţială, m-am pomenit într-un Leicestershire muiat de ploaie, bătînd la uşa unei case mari, pătrate, înconjurate de grajduri pentru cai, cu exact jumătate de oră înainte de începerea transmisiei în direct. Brusc, uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia un bărbat în pantaloni de catifea reiată şi cu un pulover larg, de-a dreptul sexy.
- Hm, a făcut el în timp ce mă măsura din cap pînă-n picioare. Ai face bine să intri naibii în casă. Colegii tăi sînt în spate. Unde naiba ai fost pînă acum?
- Am fost ocupată cu un reportaj politic la cel mai înalt nivel, am zis eu cam într-o doară, în vreme ce el mă conducea într-o bucătărie plină de cîini şi diverse părţi componente din mai multe şei de călărie.
Pe nepusă masă, s-a întors către mine şi m-a privit plin de furie, apoi a bătut cu pumnul în masă:
- Se zice că trăim într-o ţară liberă. O dată ce ei încep să ne spună că nu putem nici să mergem la vînătoare duminica, unde naiba o să ajungem? Ptiu!
- Păi, la fel s-ar putea spune şi despre oamenii care ar avea sclavi, nu-i aşa? am mormăit eu. Sau despre cei care ar tăia urechile pisicilor. Atîta doar că nu mi se pare treabă de gentleman ca o mulţime de oameni şi cîini să urmărească doar pentru amuzament o mică făptură înspăimîntată.
- Ai văzut vreodată ce naiba-i face o afurisită de vulpe unei găini? a vociferat Sir Hugo, făcîndu-se stacojiu la faţă. Dacă nu le vînăm, toată regiunea va fi invadată de vulpi.
- Atunci, împuşcaţi-le, am zis eu, aruncîndu-i o privire fioroasă. La modul uman. Şi urmăriţi altceva duminicile, mergeţi, de exemplu, la curse de ogari. Agăţaţi de o sîrmă un animal de pluş cu miros de vulpe.
- Să le împuşcăm? Ai încercat naibii să împuşti vreodată o vulpe? Abia atunci o să vezi naibii peste tot vulpişoare înspăimîntate, rănite şi în agonie. Auzi acolo, animal de pluş. Brrr!
Brusc, a înşfăcat telefonul şi a format un număr.
- Finch, tîmpitule! a vociferat el. Pe cine naiba mi-ai trimis?... o nenorocită de comunistă? Dacă îţi faci naibii iluzii că vii cu noi la vînătoare duminica viitoare, te înşeli şi...
În care moment, cameramanul şi-a vîrît capul pe uşă şi a zis morocănos:
- A, ai venit şi tu, în sfîrşit? S-a uitat la ceas: Să nu cumva să ai impresia că ar fi fost cazul să ne anunţi şi pe noi că ai venit.
- Finch vrea să vorbească cu tine, a zis Sir Hugo.
Douăzeci de minute mai tîrziu, sub imboldul ameninţării că voi fi concediată, eram călare pe un cal, gata să intru în cadru la trap şi să îi iau un interviu venerabilului Sir Nătăfleaţă, călare şi el.
- O.K., Bridget, sîntem în direct în cincisprezece secunde, zece... Mişcă! Mişcă! Mişcă! a zbierat Richard Finch din Londra în microfonul din urechea mea, aşa că am strîns calul între genunchi, după cum fusesem instruită.
Din păcate însă, calul nu a vrut să pornească.
- Du-te! Du-te! Du-te! Du-te! a zbierat Richard. Parcă-mi spusesei că ştii să călăreşti, ce mama dracului!
- Am spus că am talent pentru călărie, am şuierat printre dinţi, împungînd disperată calul cu călcîiele.
- O.K., Leicester, prim-plan pe Sir Hugo pînă cînd idioata de Bridget află pe ce lume e... cinci... patru... trei... doi... du-te!
În acest moment, onorabilul Sir Mutră Stacojie s-a lansat într-o tiradă pro-vînătoare, în timp ce eu îmi îndesam isteric pintenii în burta calului, pînă cînd animalul s-a ridicat nevrozat în două picioare şi a intrat în cadru într-un galop cam pieziş, cu mine atîrnată de grumazul lui.
- O, futu-i mă-sa, încheie, încheie! a urlat Richard.
- Ei, şi asta e tot de aici, de pe teren. Legătura înapoi în studio! am ciripit eu, în timp ce calul se întorcea cu spatele, pornind de-a-ndăratelea spre cameraman.
După ce echipa de filmare a terminat de bombănit şi a plecat în cele din urmă, am intrat - oripilată - în casă să-mi iau lucrurile şi mai să dau nas în nas cu onorabilul Sir Huidumă Agresivă.
- Ha! a mormăit el. Mă gîndeam eu că armăsarul ăla o să te înveţe cum stă treaba. Vrei să tragi una mică?
- Ce să trag? am întrebat nedumerită.
- O Bloody Mary.
Am rezistat imboldului năprasnic de a da imediat votca pe gît, m-am îndreptat de spate şi l-am întrebat:
- Vrei să spui că mi-ai sabotat intenţionat reportajul?
- S-ar putea, a rînjit el.
- Asta e de-a dreptul dezgustător, am zis eu. Nedemn de un membru al aristocraţiei.
- Ha! Spirit. Îmi place să aflu aşa ceva la o femeie, a zis el pe un ton gutural, după care s-a lansat în direcţia mea.
- Lasă-mă-n pace! am zis eu, încercînd să mă dau la o parte din calea lui.
Pe bune. Ce i-o fi trecut prin minte? Sînt o profesionistă, nu sînt aici ca să se dea el la mine. Deşi, cred eu, treaba asta dovedeşte ce mult placi bărbaţilor dacă au impresia că nu umbli după ei. De ţinut minte pentru altă dată.
Tocmai am intrat în casă, după ce am trecut pe la Tesco Metro, aşa că acum tîrăsc după mine opt sacoşe. Sînt obosită moartă. Hmmm. Cum se face că numai eu mă duc la supermarket? E ca şi cînd aş fi simultan femeie de carieră şi soţie. E de parcă aş trăi în secolul al XVII-lea... Ooo! Luminiţa de la robotul telefonic clipeşte.
"Bridget - era Richard Finch -, vreau să te văd în biroul meu mîine la ora nouă. Înainte de şedinţă. Vreau să spun, la nouă dimineaţa, nu seara. Dimineaţa. Pe lumina zilei. Nu ştiu cum să mă exprim altfel ca să înţelegi. Ai grijă să vii dracului la timp."
Am impresia, după vocea lui, că e ofuscat. Sper că nu sînt pe cale să aflu că sînt în imposibilitatea de a avea un apartament drăguţ, un loc de muncă drăguţ şi un iubit drăguţ. În orice caz, o să-i spun vreo două lui Richard Finch despre noţiunea de integritate jurnalistică. Aşa. Aş face bine să pregătesc totul. Sînt aşa de obosită.

PS:
Nu rataţi o cronică a acestei cărţi semnată pentru LiterNet de Bridget (Cătălina) Jones (Miciu).

Tot la LiterNet puteţi citi un fragment din Jurnalul lui Bridget Jones.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer