Fanionul roşu (introducere)

  Citiţi un fragment din această carte.



Să ne aducem aminte de o întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă pe un teren de fotbal din Anglia. În timpul unui meci de campionat, Arsenal Londra a întâlnit o formaţie inferioară valoric, pe care nu avea cum să n-o învingă. Numele adversarului nu contează, după cum nu are importanţă nici scorul final, consemnat undeva în statistici. Nu se ştie dacă în memoria spectatorilor a rămas vreun gol magic sau dacă pe retină li s-a întipărit vreo combinaţie fulminantă. Şi totuşi, a existat o fază care a individualizat partida, transformând-o în sursă de învăţăminte. Unul dintre componenţii echipei mai slabe a degajat cu bună ştiinţă în aut, pentru ca medicii să-i poată veni în ajutor unui coleg accidentat. O dată rezolvată urgenţa medicală, un fundaş al lui Arsenal a repus de la margine şi i-a trimis mingea unui coechipier, aşteptând ca acesta s-o restituie adversarului, conform uzanţelor. Însă respectivul a continuat acţiunea şi a marcat, obligându-l pe arbitru să valideze un gol regulamentar, deşi necavaleresc, care până la urmă avea să se dovedească decisiv pentru victoria lui Arsenal. La sfârşitul jocului, Arsene Wenger, antrenorul formaţiei învingătoare, a expediat o notificare pe adresa Football Association şi a cerut rejucarea meciului.

Probele de corectitudine nu lipsesc în sportul mondial, chiar dacă întrecerea în sine e tot mai mult prizoniera rezultatului, a eficienţei şi a impactului financiar. Spre cinstea lor, există campioni cărora presiunea momentului nu le-a schimbat atitudinea. Cehul Ivan Lendl şi suedezul Mats Wilander au fost doi dintre tenismenii favorizaţi involuntar de arbitri şi capabili să ceară repetarea punctelor litigioase, chiar în situaţie de minge de meci. Şi-atunci, de ce este atât de semnificativ episodul descris în paragraful precedent? Fiindcă surprinde în aceeaşi respiraţie mojicia şi eleganţa, cheresteaua groasă şi obrazul subţire, impulsul de-a profita nemeritat şi recursul la onoare. Prin gestul său, tehnicianul lui Arsenal a şfichiuit lipsa de caracter a propriului elev şi a transmis un mesaj neechivoc: în absenţa fair-play-ului, sportul riscă să fie colonizat de o armată de mutanţi pentru care victoria îşi pierde valenţele olimpice şi devine un simplu instrument de îngroşare a contului din bancă. Situaţie în care deviza "important e să participi" suportă la rândul ei o intervenţie chirurgicală care o transformă în "important e să câştigi, indiferent de mijloace".

Din păcate, această ultimă variantă a făcut întristător de mulţi prozeliţi. Pe măsură ce sportul s-a preschimbat din divertisment în industrie şi apoi în afacere, au apărut performeri (unii de notorietate) dispuşi la compromisuri şi la manevre nedemne, când nu inacceptabile de-a binelea. Au început să câştige teren mistificările penibile, conivenţele înjositoare, soluţiile dezonorante. Cei ieşiţi în arenă au constatat într-o bună zi că nu mai e suficient să alergi suta în mai puţin de zece secunde, să înoţi mai repede decât merg alţii cu bicicleta, să te antrenezi şase ore pe zi sau să tragi treizeci de şuturi la poartă pe oră. Ei au descoperit, de asemenea, că o parte dintre rivalii lor au abandonat traseul clasic spre succes şi şi-au croit scurtături neîngăduite nici de regulile scrise, nici de cele nescrise. Intrat sub zodia steroizilor şi a amfetaminelor, concursul sportiv a produs, în paralel cu interesul uriaş al publicului, un şir de inşi cu musculaturi suspecte, deviaţii anatomice flagrante şi rezultate care te pun pe gânduri din clipa omologării. Aşa s-au ivit Heidi alias Andreas Krüger, Ben Jonson, Florence Griffith-Joyner şi alţi coloşi cu picioare de lut.

Există însă sporturi unde dopaţii şi îndopaţii nu au garanţia victoriei, indiferent câte flacoane înghit pe zi. E vorba de sporturile unde unul dintre elementele vitale este priza directă, contactul fizic dintre adversari. În categoria cu pricina intră de-a valma fotbalul şi boxul, baschetul şi hocheiul, handbalul şi luptele. Ei bine, unii au împins şi aici dorinţa de a învinge dincolo de geamandurile bunului-simţ, recurgând la gesturi şi comportamente desprinse din precambrianul mentalităţilor. Instrumentul cel mai des folosit a fost violenţa. Gestul abrupt, pumnul în figură, otânjirea decerebrată a aproapelui, atacul cu bocancul la tâmplă, muşcătura de carnasieră hămesită — iată doar câteva dintre procedeele care au colorat într-un roşu rupestru ultimele decenii ale sportului universal. Ca o neplăcută curiozitate, numele pe care memoria colectivă le-a reţinut după consumarea acestor orori au fost nu atât ale victimelor, cât mai ales ale agresorilor. Statistic, cei care îi ţin minte pe Harald Schumacher, Mike Tyson şi Tonya Harding sunt incomparabil mai mulţi decât cei pe a căror scoarţă s-au imprimat numele lui Patrick Battiston, Evander Holyfield şi Nancy Kerrigan.

Iar aici mai intervine ceva: felul în care e prezentat gestul respectiv în ziare şi la televiziune. Din fragedă ucenicie, jurnalistului i se repetă până la obsesie o găselniţă fals axiomatică: un câine care muşcă un om nu reprezintă o ştire, un om care muşcă un câine, da. Privilegierea anormalului comportă riscuri pe care nu le observi decât dacă eşti de rea-credinţă. E deja un loc comun că răul se vinde bine, iar binele rău. Şi asta nu doar în sport. Avem pe de o parte un medaliat cu aur la o olimpiadă internaţională de matematică, pe de alta un violator. Cine credeţi că prinde prima pagină?

Cu toate acestea, trebuie semnalat echilibrul care se instalează tacit între cotidianul de sport şi literatura de profil. Schimbarea de accent este şi de data asta la vedere. Dacă ziarul critică sau amendează, cartea strânge între coperte laude şi amintiri luminoase. Acelaşi personaj este demonizat într-un ziar şi acoperit de elogii într-o enciclopedie. Explicaţia nu e deloc savantă: ziaristul scrie la cald, pradă unor impresii insuficient decantate, ştiind pe deasupra că publicul aşteaptă relatarea unui scandal monden, divulgarea unui arbitru corupt sau înfierarea unui meci trucat. Conţinutul unei cărţi pe tematică sportivă este altul, fiindcă altul este şi orizontul de aşteptare al cumpărătorului. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune, iată crezul celui care scrie o carte de sport. De cele mai multe ori, crezul acesta este respectat. Petele negre dispar ca prin farmec, semnele de întrebare sunt şterse cu buretele, iar ceea ce rămâne emană un triumfalism discret sau apăsat, după caz. Fiindcă, nu-i aşa, ziarul se citeşte doar în ziua apariţiei, pe când cartea cochetează cu veşnicia. Şi parcă ar fi păcat ca posterităţii să nu-i parvină un produs şamponat, surâzător şi fără bube. Un erou. O statuie, cu sau fără piedestal.

Dar atunci, între sarcina negativă a ziarului şi cea pozitivă a cărţii, de ce nu ar fi loc şi pentru un produs hibrid, pentru un volum ai cărui protagonişti să se reunească sub semnul lui "aşa nu"? De ce să se antologheze doar recordurile, nu şi derapajele de la poziţia bipedă? De ce să preamărim necondiţionat, trecând sub tăcere rătăcirile idolilor de ieri şi de azi? La urma urmei, de ce să glosăm pe marginea fair-play-ului şi să nu denunţăm consecinţele lipsei lui?

Acestea sunt întrebările din care a prins cheag cartea de faţă. O carte construită pe opţiuni strict personale, fără pretenţii savante. Un minicatalog al abjecţiilor şi al gesturilor reprobabile. Un album care seamănă destul de puţin cu aşa-numitele rogues' galleries din dotarea secţiilor de poliţie, dar care poate fi instrumentul auxiliar al unei pedagogii simple, mai ales într-o vreme când mulţi îşi caută modele printre sportivii de anvergură. E adevărat, orice efort de demitizare seamănă cu aruncarea unui maiou peste o statuie. Cu toate acestea, îndrăznesc să cred că miza cărţii e acoperitoare. Prea des ni se întâmplă să vedem lucrurile în alb şi negru, uitând că viaţa are destule porţiuni cenuşii.

Două vorbe şi despre alegerea subiecţilor. Ar fi fost extrem de comod să mă limitez la spaţiul fotbalistic, unde recolta de lufturi comportamentale e nedorit de îmbelşugată. (În paranteză fie spus, am numit aici singurul sport unde manifestările huliganice din tribune proliferează.) Pe de altă parte, aş fi comis o nedreptate. Fotbalul este jocul în care viciile noţiunii actuale de competiţie se văd cel mai bine, însă asta nu înseamnă că e normal să ocultăm mizeriile din alte sporturi. În plus, aş fi ratat unul dintre cele mai amare paradoxuri ale anilor din urmă — o grosolănie incalificabilă, ivită într-un mediu prin excelenţă diafan. E vorba de decizia patinatoarei Tonya Harding de a-şi asigura supremaţia pe gheaţă tocmind o gorilă care să-i rupă (la propriu) picioarele rivalei Nancy Kerrigan.

În fine, mai trebuie spus că, oricât de tentantă ar fi fost sondarea vieţii personale a multor sportivi, m-am hotărât să nu trec, în general, dincolo de cadrul strict al arenei, fie ea ring de box, stadion, patinoar sau pistă de alergări. Am socotit că fotbalistul merită penalizat pentru faultul care periclitează cariera şi integritatea corporală a adversarului, nu fiindcă îşi bate nevasta, şi că boxerului i se cuvin huiduieli pentru că a ieşit din ring ronţăind o bucată din urechea celuilalt, nu fiindcă a compărut într-un proces de viol. E adevărat că, luând această decizie, am renunţat la câteva izvoare nesecate de picanterii şi am tăiat de pe listă nume ca Edgar Davids, Alberto Tomba, Dennis Rodman, Paul Gascoigne şi alţii. E la fel de adevărat că, aşa stând lucrurile, nu şi-au mai găsit loc în carte vedete care, la adăpostul gloriei mediatice, au călcat oameni cu maşina şi au scăpat nepedepsiţi (Patrick Kluivert e doar un exemplu). Însă am preferat să mă păstrez în câmpul competiţiei propriu-zise şi să fac abstracţie de biografia extrasportivă, chiar şi atunci când deţinătorul ei — Maradona, să zicem — oferea materie primă pentru un raft de bibliotecă.