Anglia în vreme de criză

Citiţi un fragment din această carte.



Înainte de a se dedica literaturii, John Wyndham Parkes Lucas Benyon Harris (1903–1969) şi-a încercat norocul în mai multe domenii, inclusiv agricultură, drept, publicitate şi arta comerţului. După cel de-al Doilea Război Mondial publică, sub semnătura John Wyndham, ficţiuni de referinţă ale genului ştiinţifico-fantastic: Day of the Triffids, The Kraken Wakes (ambele traduse în multe ţări ale lumii), The Chrysalids, The Midwich Cuckoos (ecranizat sub titlul Village of the Damned), The Seeds of Time, Trouble with Lichen, The Outward Urge, Consider Her Ways and Others, Web şi Chocky.



John Wyndham (1903-1969) este un autor puţin cunoscut în România. Nici măcar pasionaţii de science fiction nu au avut ocazia să îl citească prea des. E drept, lipsa traducerilor din Wyndham (şi din alţi autori prestigioşi de SF) trebuie pusă şi pe seama cenzurii din perioada comunistă, mai ales că acest gen de scrieri implică foarte des consideraţii asupra destinelor unor comunităţi umane şi critici la adresa anumitor forme de organizare socială şi politică, iar comunismul n-a fost deloc scutit de asemenea critici - directe sau indirecte. Însă nici după 1989, când valul de traduceri din spaţiul SF anglo-saxon a mai umplut golurile existente, John Wyndham n-a atras prea mult atenţia. De aceea, cititorul de la noi ar putea fi surprins să afle că în perioada de reconstrucţie de după cel de-al doilea război mondial autorul britanic "a fost probabil mai citit decât orice alt autor de SF [...] cel puţin în Marea Britanie şi în Australia" sau că "din 1992, cărţile lui apar în mod sistematic în programele şcolare [ ]". Informaţia e surprinzătoare şi dintr-un alt motiv: anii '50 au reprezentat o epocă de explozie a scrierilor SF şi fantastice, în special în Statele Unite, unde scriu şi publică texte valoroase clasici ai genului, autori ca Isaac Asimov, Ray Bradbury, Theodore Sturgeon, Robert Heinlein, Alfred Bester, Robert Sheckley etc. etc. Iar perioada imediat postbelică a fost una extrem de fertilă pentru acest gen de naraţiune şi în spaţiul european. Este epoca în care debutează fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki, Stanisław Lem publică, printre altele, Astronauţii şi Norul lui Magellan (Solaris va apărea în 1961), iar în Franţa debutează şi se bucură de succes clasicii de azi Philippe Curval şi Gérard Klein.

Aşadar, este o epocă prolifică şi benefică pentru SF, iar sociologii literari ar putea găsi destule conexiuni între această înflorire a literaturii imaginarului şi sumbra realitate de care se eliberase omenirea după al doilea război mondial, dar asupra căreia abia începea să mediteze. De altfel, Jacques Sadoul, în a sa Istorie a SF-ului modern, pune perioada 1950-1957 din SF-ul anglo-saxon sub un titlu de capitol relevant: "Proliferarea" [2]. Dar, dat fiind contextul descris mai sus, cititorul român s-ar putea întreba care este poziţia lui Wyndham în această pleiadă de nume mari ale genului, în istora science fiction-ului şi a literaturii în general.

Raritatea traducerilor româneşti din Wyndham ar putea fi o explicaţie. După căutări destul de sistematice, am descoperit doar două povestiri ale sale traduse la noi, ambele în Almanahul Anticipaţia 1991 (apărut de fapt în 1990): "O simplă întâmplare" şi "Nod temporal". Nu sunt printre cele mai reuşite texte ale autorului britanic. Cea mai valoroasă scriere a sa este, incontestabil, romanul Ziua trifidelor, apărut în Marea Britanie în 1951 şi tradus în limba română după mai bine de cincizeci de ani de la ediţia originală. În 1963 a fost ecranizat.

Ziua trifidelor este un roman SF tipic pentru un anumit scenariu al genului: Apocalipsa declanşată de un anumit eveniment, sfârşitul lumii sau al civilizaţiei umane aşa cum o cunoşteam. De obicei, aici se include şi renaşterea sau speranţa renaşterii civilizaţiei, urmând de fapt clasicul model al potopului biblic. Cu atât mai interesant va fi părut romanul lui Wyndham într-o vreme în care Marea Britanie, Europa şi întreaga planetă nici nu scăpaseră bine de perspectiva împlinirii unui asemenea scenariu, că se şi începuse construirea unuia nou, apocaliptic, bazat pe ideea războiului nuclear. Aşa s-ar putea explica - parţial - şi succesul imediat al cărţii în deceniul al şaselea al secolului trecut.

Subiectul cărţii este relativ simplu, iar povestea se desfăşoară liniar: pe la sfârşitul secolului XX, cerul planetei e străbătut de o ploaie de lumini – sau stele căzătoare – verzi, o feerie celestă pe care toţi locuitorii se reped să o admire. Eroul cărţii, William Masen, este frustrat de bucuria spectacolului, fiindcă abia a doua zi urmau să-i fie scoase bandajele de pe ochi, după un accident în care puţin lipsise să nu orbească. Însă ghinionul din ziua cometelor - ce avea să devină chiar Ziua Trifidelor - se dovedeşte a fi un noroc chior, în sens literal, fiindcă toţi cei care au privit fascinantele lumini verzi au orbit definitiv, iar fenomenul s-a petrecut la scara întregii planete. Concomitent, omenirea este ameninţată de un alt pericol, mult mai teribil: trifidele. Ciudatele creaturi se numără printre creaţiile memorabile ale imaginarului SF: rezultat al unor experienţe genetice, trifidele sunt în esenţă nişte plante crescute pentru uleiul de calitate pe care îl dau. Sunt înzestrate însă cu un fel de inteligenţă primară, se pot deplasa pe sol - din fericire, destul de lent - şi sunt nişte carnivore feroce. Pot ucide un om într-o clipită, de la o distanţă de câţiva metri, iar dacă acest lucru fusese relativ periculos înainte de ploaia de stele, devine letal pentru o omenire oarbă, neputincioasă în faţa înspăimântătoarelor plante. Puţini oameni n-au văzut ploaia de stele şi n-au orbit: ei sunt singurii care se mai pot apăra de trifide.

Pornind de la aceste premise imaginare, Wyndham îşi construieşte povestea cu pricepere şi farmec - un farmec desuet, ţinând cont că ne aflăm încă în epoca romantică a genului, în descendenţa lui Jules Verne şi mai ales a lui H.G. Wells. Autorul foloseşte retorica limpede şi odihnitoare a unor vremuri "clare", dominate de încrederea în raţiune şi de o morală insulară britanică (perpetuată, măcar ca loc comun, până în zilele noastre). Subiectul central - care este de fapt, la nivelul societăţii, cel al crizei parcurse de Anglia şi de civilizaţia modernă ca urmare a utilizării necontrolate a descoperirilor ştiinţifice - şi modul cum se organizează personajele pentru perpetuarea lumii în care trăiesc le aminteau în mod cert cititorilor din anii '50 de momentele comparabile din perioada asediului Angliei în cel de-al doilea război mondial.

Nenorocirea ce se abate asupra Londrei, moartea locuitorilor oraşului, exodul din capitală şi eforturile de reorganizare întreprinse de grupurile de supravieţuitori sunt câteva din momentele cheie ale cărţii şi prilej pentru Wyndham de a-şi dovedi talentul narativ. Aici găsim pagini excelente, mai ales în descrierea Londrei afectate de dezastrul orbirii: oameni disperaţi, orbi, bâjbâind după mâncarea aflată la doi paşi de ei sau incapabili să deschidă o cutie de conserve şi murind de foame lângă ea. În orice caz, Ziua trifidelor se înscrie în tradiţia britanică a genului, iar legăturile cu opera clasicului H.G. Wells (pe care l-am pomenit mai sus) se remarcă nu doar la nivelul stilului şi al perspectivei asupra omenirii, ci şi prin ideile utilizate, care, fără să le copieze pe ale faimosului autor al Omului invizibil, amintesc de acesta: ploaia de lumini verzi (presupuse resturi ale cozii unei comete) aminteşte imediat de În zilele cometei, iar confruntarea cu o formă de viaţă complet diferită de oameni e legată, în mod inevitabil, de Războiul lumilor (deşi la Wyndham nu avem de-a face cu extratereştri, ci cu produse ale experienţelor umane). Wyndham mai reuşeşte să combine foarte coerent tema reorganizării umane cu o poveste de dragoste ai cărei protagonişti sunt eroul central al cărţii, Bill Masen, şi tînăra Josella Playton, un alt supravieţuitor al ploii de stele, una dintre puţinele fiinţe umane care în acea noapte nu au privit cerul brăzdat de luminile verzi.

Original prin recuzita de gen folosită (trifidele rămân, cum am spus, antologice pentru imaginarul literaturii de gen), John Wyndham este un autor tradiţionalist nu doar prin modul cum îşi construieşte şi conduce naraţiunea, ci şi prin concepţiile morale din spatele acţiunilor personajelor. Lucru uşor de remarcat în descrierea pe care o face, pe parcursul cărţii, celor câteva forme de comunităţi umane reorganizate ici-colo în Anglia, pe baza unor principii şi idei diferite, ceea ce-i oferă ocazia să comenteze - indirect - asupra celei mai potrivite forme de organizare socială.

Începând cu perioada interbelică, la nivelul scriitorilor importanţi din science fiction se observă o diferenţă - nu foarte subtilă - între SF-ul clasic american promovat de revistele de gen, care au un stil mai senzaţional(ist), adesea mai monumental (imperial, galactic), şi SF-ul clasic european, mai "aşezat", mai legat de tradiţia literară continentală şi, aş zice, adesea mai "real", în sensul că, după acceptarea premiselor imaginare, acţiunea se desfăşoară natural în condiţiile date, creând un efect mai puternic de realitate. Aici, John Wyndham se apropie poate şi mai mult de Wells, dar şi de alţi autori europeni din epoca lui. De altfel, John Wyndham Parkes Lucas Beynon Harris (numele întreg al autorului) a publicat în perioada interbelică în revistele americane de gen, dar sub numele de John Beynon. În general, criticii îi împart creaţia în două perioade - cea americană, mai puţin relevantă, în care s-a semnat John Beynon, folosind ocazional şi alte pseudonime, şi cea britanică, de după cel de-al doilea război mondial, când devine mult mai cunoscut, dar sub numele de John Wyndham, cu care a cunoscut consacrarea. Această a doua perioadă a creaţiei lui Wyndham este, prin urmare, şi cea de referinţă, iar Ziua trifidelor rămâne opera lui de căpătâi.

Britanic prin temă şi prin modul de abordare, romanul Ziua trifidelor se încadrează în categoria scrierilor numite de prozatorul şi teoreticianul SF Brian W. Aldiss Cosy Apocalypse – "Apocalipsa blândă" sau "Apocalipsa tihnită". Se concentrează mai mult pe efectele sociale pe care dezastrul le provoacă omenirii decât pe efectele tehnice de tip senzaţional. Oricum, în amintita Istorie a SF-ului modern, Jacques Sadoul plasează cartea lui Wyndham printre romanele excelente ale epocii, afirmând că "John Wyndham a reuşit să scrie un roman înspăimântător, în care caracterul minuţios al descrierilor asigură credibilitatea totală a povestirii" [3]. În ceea ce priveşte dilemele morale implicate în carte, într-o Anglie şi o omenire aflate în criză, ele revin sistematic, sub o formă sau alta, în actualitate.

Note:
1. John Clute, Peter Nicholls (coord.), The Encyclopedia of Science Fiction, Orbit, 1999, p. 1354.
2. Jacques Sadoul, Istoria SF-ului modern, Editura Vremea, Bucureşti, 1997, trad. Slivia Colfescu.
3. Op. cit., p. 229