Totul de vînzare

Citiţi un fragment al acestei cărţi.



Într-o tradiţie a romanului care se încăpăţînează să intre în subiect abia de la pagina 150 în sus, Cătălin Lazurca posedă indiscutabilul atu de a cuceri de la primele rînduri. Speriat, oarecum, să nu iasă cu totul în afara cutumei, autorul amînă, totuşi, contactul cu subiectul propriu-zis, propunîndu-ne o “introducere obligatorie” – semn că ruptura cu obiceiurile culturale ale locului nu e totală, chiar dacă vocea naratorului pare a susţine, de la un capăt la altul, contrarul. Ei bine, precum în cel mai clasic dintre romanele clasice (cu o detectabilă amprentă a tradiţiei autoironice a britanicilor), cartea debutează cu un autoportret al personajului narator: un ins oarecare, minat de mărunte contradicţii şi puerile paradoxuri (“fumător cu scrupule, primul care strîmbă din nas la hainele îmbîcsite şi tot primul care goleşte scrumiera, deschide geamul”), aflat într-un moment de cumpănă al vieţii.

La treizeci şi unu de ani, lovit de impotenţă, părăsit de amantă, cu proiectele existenţiale şi intelectuale ruinate, Adrian Viorescu încearcă să-şi regăsească identitatea povestind fabuloasa istorie a unui grup de artişti dezabuzaţi, autointitulat "Celebrul animal". Naraţiunea este aşadar parte a unui proiect în egală măsură literar şi terapeutic: marcat în profunzime de evenimentele trăite, “povestaşul” reface, anamnetic, protoistoria, istoria şi postistoria grupării anarhico-literare alcătuită dintr-o sumă de autori din Arad şi prietenii lor apropiaţi. Povestirea, o spun din capul locului, e plină de farmec şi, în cele mai multe secvenţe ale ei, de-un excelent umor. Lecţia umorului plin de asprimi al lui Salinger e bine însuşită, după cum lirismul irigat de cinism al lui Truman Capote intră şi el în reţeta lui Cătălin Lazurca. Lucrul cel mai important însă e legat de construcţia romanului, ce-a împrumutat tehnicile din O mie una de nopţi, altoite pe naraţiunea înduioşătoare a filmului Dead Poets Society.

Deşi liniară, urmărind un singur fir narativ, ca-ntr-un scenariu iniţiatic, povestirea reuşeşte, miraculos, să menţină o tensiune remarcabilă de la un capăt la altul. Alcătuit după o reţetă perfect însuşită, a dezinvolturii în spatele căreia se află, de fapt, o enormă vulnerabilitate, traseul narativ e o alternanţă de scene ce îmbină tadreţea şi epatarea. Deşi scris la persoana întîi, personajul e unul colectiv, o însumare de voci şi dorinţe şi, mai ales, de acţiuni bizare.

Într-un crescendo al cărui deznodămînt – ca de roman série-noir – poate fi bănuit, dar nu chiar pînă la ultima literă a împlinirii sale (bănui că va muri cineva, dar e imposibil să ghiceşti cine), cartea se construieşte dintr-o serie de întîmplări şi idei burleşti. Exită un nivel simbolic – al răzbunării pe o societate obtuză, îmbătrînită, reacţionară – şi un nivel material – al răzbunării pe reprezentantul-standard al acestei societăţi: fostul profesor de fizică Pîrvu, ajuns după 1990 senator, adevărat depozit al relelor tranziţiei, personaj corupt, imoral, violator şi sadic. Cele două planuri se întrepătrund, motivîndu-se, de la un moment dat încolo, una pe alta.

Dacă activitatea "Celebrului animal", societate de tineri autori dezabuzaţi, demarează calm, într-un ludism benign – mica grupare de scriitori fără operă îşi începe activitatea publică lipind, într-un vast program suprarealist, abţibilduri pe clădiri, în tramvaie, pe căsuţele poştale ale politicienilor locali, în taxiuri, pe vitrine etc. –, ea devine, pas cu pas, parte a unui proiect grandios. De la joacă se trece la utopia politică, de la micul club amical, la falansterul ideologic. Din lumea spiritului se ajunge în aceea a politicului şi a interlopismului, astfel încît germenii deraierii de pe şina obişnuitului, ba chiar ai crimei sînt sădiţi încă de la primele pagini ale cărţii.

Formă a gratuităţii absolute, asociaţia "Celebrul animal" e pretextul descătuşării energiilor unui grup de “enfants terribles”, care, cea mai mare parte a timpului, sînt şi nişte “enfants horribles”: interesaţi exclusiv de actul provocării, ei pun între paranteze orice scrupul moral. Etica, valoare burgheză în viziunea "Celebrului animal", e vînată cu cinism, umilită şi alungată din cetatea ideal-macabră construită, mai întîi mental, apoi şi în realitate, de grupul artiştilor contestatari. Probabilul şi improbabilul, realitatea şi ficţiunea se amestecă în textul lui Cătălin Lazurca într-un ritm frenetic, de carusel scăpat de sub control. Voita confuzie dintre autor şi narator (autorul de pe copertă e altul decît naratorul, Cătălin Lazurca fiind însă unul dintre personajele importante ale cărţii, cu o biografie foarte asemănătoare cu a cetăţeanului cu acelaşi nume, librar în Arad şi scriitor, tată a două fetiţe şi soţ al seducătoarei Cristina – toate aceste personaje implicate şi ele în aventurile "Celebrului animal") dă suculenţă – mai ales pentru cine cunoaşte cît de cît personajele – unor întîmplări care ar fi riscat să rămînă doar amuzante în sine.

Majoritatea eroilor acestei feerii a maculării şi a idealurilor risipite par a fi inspiraţi de realitate. Există, după ştiinţa mea, un poet Vasile Leac, ale cărui comportament şi idei sînt plauzibil redate în roman, există un Florin Măduţa, există un Sorin Neamţu, în fine, există o Cristina Lazurca, identificabili în Aradul zilelor noastre. E mai greu însă de spus în ce măsură ficţiunea şi realitatea se potenţează în absolutul unui adevăr care transcende graniţele tradiţionale adevăr – imaginar.

Pornind aşadar de la poezia din metrou, despre care povesteşte unul din personajele întoarse de la Paris, micul grup al anarhiştilor din Arad porneşte la cucerirea simbolică a oraşului: ce altceva decît dorinţă de stăpînire să însemne vasta operaţie de a împînzi urbea cu abţibilduri umoristic-absurde inspirate de nume mai mult sau mai puţin sonore? Prima fază o reprezintă crearea stuporii, apoi a neliniştii, pentru ca, în cele din urmă, într-un demonism atent calculat, să se ajungă la o veritabilă dominaţie asupra oraşului.

De altfel, întreaga poveste e narată în termeni cvasi-militari: “confuzia revoluţionară” a grupului de “artişti urbani care scriu şi selectează texte pe care le lipesc clandestin” se constituie foarte repede într-o “gherilă literară”. Logica discursului e aceea a bulgărelui de zăpadă: de la inocentele texte ale “clubului pe jumătate diversionist, pe jumătate academic”, de genul “Mă întorc la scris ca la o boală ruşinoasă”, a poetului Ioan Morar, se trece la experimente ce-i implică direct pe membrii grupului, fiecare dintre ei fiind obligat să povestească cel mai penibil episod al relaţiei lor cu literatura.

Treptat, miza culturală este înlocuită de miza existenţială: naratorul se îndrăgosteşte de soţia lui Cătălin Lazurca, aceasta, la rîndu-i, după o excursie în Europa, se înamorează mortal de lesbiana Andreea care, fireşte, era de mai multă vreme curtată de poetul Vasile Leac, membru proeminent al grupului "Celebrul animal"... În acest punct al naraţiunii, romanul devine o radiografie a unui oraş straniu din tranziţia românească, în care drogurile, alcoolul, sexul, vulgaritatea, violenţa şi nebunia par să fi pus stăpînire pe lume.

Din regimul diurn al revoltei literare se coboară în cel nocturn, al “prizării” de cocaină în w.c.-urile localurilor, al băuturii în exces, al rafinamentelor şi perversiunilor sexuale. Cîştigînd la loto o sumă imensă, membrii grupului îşi continuă asaltul asupra tabuurilor sociale, implicîndu-se, ca într-un roman ce aminteşte de experimentele negre ale primilor modernişti, într-o operaţie de pedepsire a celui care, treptat, se dovedeşte a fi duşmanul ireductibil al grupului: senatorul sadic şi violator Pîrvu. Proiectul cultural se prăbuşeşte, astfel, iremediabil, sub greutatea demonismului ideologic şi a forţei distructive a politicului.

Dincolo de amuzamentul situaţiilor (romanul e dominat de un umor negru de cea mai bună calitate), dincolo de inteligenţa vizibilă în felul în care dialoghează cu clişeele culturale şi cu poncifele sociale, există ceva frisonant în această carte: felul în care autorul acceptă să scoată pe tarabă absolut tot ce ţine, în mod evident, de biografia lui intimă. Cătălin Lazurca intră în seria prozatorilor de ultimă oră, profund şi aproape maniacal centraţi pe întîmplările propriei vieţi. Fără îndoială, se poate face literatură din orice. Problema e cît de departe poţi merge storcînd acelaşi şi acelaşi set limitat de întîmplări ce merită povestite. Cătălin Lazurca e prea inteligent pentru a nu calcula un astfel de risc. Drept dovadă, el posedă intuiţia – cvasi-absentă la colegii lui de generaţie – de a-şi transfera biografia asupra altui erou al ciudatelor întîmplări.

Dincolo de orice dubiu, de vizibilitatea maximă beneficiază personajul Vasile Leac, spre care se îndreaptă în mod evident simpatia naratorului şi admiraţia celorlalţi membri ai grupului. Vital, plin de un magnetism existenţial şi sexual, Leac joacă rolul unui Porthos fără complicaţii intelectualiste, prin comparaţie cu flegmaticul Cătă, întrupare a lui Aramis (impasibil şi cînd Adi încearcă să-i seducă nevasta, şi cînd aceasta îl părăseşte pentru Andreea), sau cu negurosul Athos-Adrian, minat de complexe şi culpe morale.

Calitatea maîtresse a cărţii o constituie alerteţea naraţiunii şi controlul desăvîrşit al textului. Cătălin Lazurca se joacă nu doar cu personajele sale, ci şi cu cititorul: îi/îl întărîtă, trimite pe piste false, seduce, abandonează pentru a-i/l seduce din nou la următoarea răspîntie. Există, dincolo de joaca lite– rară propriu-zisă, un demon al cruzimii – o cruzime de tip demonic-livresc, în stilul lui Belphegor, Fantomas, Arsene Lupin şi-al altor protagonişti ai modernismului european de raftul al doilea – ce conferă energie şi farmec unei poveşti în care autorul încearcă să-şi cucerească cititorul făcîndu-l nu doar martor, ci şi complice la crima de lèse-estetism.