Japonia dincolo de clişee

Citiţi un fragment din această carte.


Amélie Nothomb s-a născut în 1967 la Kobe (Japonia). Este fiica unui ambasador belgian şi nepoata omului politic Charles-Ferdinand Nothomb, descendenta unei ilustre familii bruxeleze care a adus provincia Luxemburg regatului Belgiei. Copilăria şi adolescenţa ei sînt de fapt o lungă călătorie prin lume: îşi petrece primii trei ani de viaţă în Japonia, urmează China (Beijing), SUA (New York), Bangladesh, Birmania, Laos. În 1984, îşi începe la Université Libre de Bruxelles studiile de filologie. Adolescentă anorexică, Amélie mărturiseşte că abia la treizeci şi patru de ani a reuşit să se accepte "fizic", vindecîndu-se printr-o bulimie... a cititului şi a scrisului: de zece ani, în fiecare toamnă un roman, imediat trecut în fruntea listei de best-sellers. Igiena asasinului, prima ei carte, publicată la doar douăzeci şi patru de ani, s-a vîndut în peste 300.000 de exemplare, iar Uimire şi cutremur (Marele Premiu pentru roman decernat de Academia Franceză) s-a vîndut în aproape o jumătate de milion de exemplare. Tradusă peste tot în lume, invitată de mai multe ori la Bouillon de culture, celebra emisiune a lui Bernard Pivot, Amélie Nothomb beneficiază de un portret compus din superlative: "fenomen literar şi mediatic", "talent stupefiant", "succes fenomenal".
"JAPONEZI. N-au inventat nimic, au copiat totul. Se situează între tradiţie şi modernitate. Japonezul stă cu spatele la monumente pentru ca să fie fotografiat de un alt japonez."

Definiţia de mai înainte se află în spirituala carte a lui Alain Schifres, carte ce reia celebrul proiect al lui Flaubert şi se intitulează Le nouveau dictionnaire des idées reçues, des propos convenus et des tics de langage (Lattes, 1998). Alain Schifres reţine, după cum uşor se vede, trei dintre stereotipurile noastre despre japonezi. Reprezentările celuilalt sînt, se ştie, inevitabil simplificatoare. În plus, ele se schimbă în timp, nu doar fiindcă celălalt evoluează, ci şi fiindcă noi înşine ne transformăm. Japonia a fost întotdeauna percepută ca o civilizaţie diferită, îndepărtată ("Extremul Orient") şi exotică. O carte de vulgarizare a lui Florin Vasiliu, apărută acum patru ani, se intitulează - aţi ghicit - Japonia necunoscută (editura "Haiku" - însuşi numele editurii se înscrie în zona stereotipurilor). O simplă parcurgere a titlurilor capitolelor ne aduce sub ochi elemente previzibile: muntele Fujiyama, cutremurele, cultul shinto, scrierea japoneză, samuraiul, zen, ceremonia ceaiului, drama NO, ikebana, grădina japoneză, teatrul kabuki, templul, Hokusai, Shogun, geisha, kimono, bonsai, artele marţiale etc., etc. La un alt nivel şi, bineînţeles, cu alte mijloace intelectuale, Roland Barthes vedea Japonia, într-un eseu faimos, drept un imperiu al semnelor (L'Empire des signes, Skira, 1970). Semnul japonez, scria Barthes, e în acelaşi timp puternic şi vid. Politeţea, spre exemplu, îi apărea ca fiind prin excelenţă un exerciţiu al vidului. Schimbul de semne înlocuind practic discursul, Barthes vorbea - în jargonul semiotic atunci la modă - şi de "tremurul semnificantului", observabil în scriere, hrană, spectacolul străzii etc. În fine, autorul Imperiului semnelor considera că, spre deosebire de omul occidental, japonezul este în chip natural politicos, fără urmă de suspiciune sau ipocrizie. Un sfert de secol mai tîrziu, Michel Butor publica o carte de o factură oarecum asemănătoare, cu titlul Le Japon depuis la France. Un rêve à l'ancre (Hatier, 1995). Interesul cărţii stă şi în faptul că trece în revistă cele mai relevante imagini ale Japoniei aşa cum apar ele în cultura franceză, de la Voltaire şi enciclopedişti (de fapt, Montesquieu e primul scriitor important care vorbeşte, în L'Esprit des lois, despre Japonia) pînă la Claudel, Michaux, Roubaud şi, fireşte, Barthes. Să nu uităm că, în urmă cu un secol, imaginea dominantă este aceea dată de romanele lui Pierre Loti, cu Madame Chrysantème în primul rînd, din care s-a inspirat Puccini în Madame Butterfly. Japonia, observă Butor, era atunci o ţară eminamente exotică, pe care Loti nici măcar nu o lua cu adevărat în serios (Japonia - spaţiu al miniaturalului, al inocenţei infantile paradisiace, al bizareriilor comice, dar, deja, ţară unde modernizarea risca să distrugă tradiţiile şi să întredeschidă porţi către necunoscut). Nu mult mai tîrziu, schimbarea de perspectivă e frapantă, centrele de greutate ale lumii se deplasează şi Japonia devine nu doar Extremul Orient în raport cu Europa, ci şi Occidentul în raport cu Statele Unite. Pentru ca al doilea război mondial să producă o teribilă ruptură şi ulterior să se vorbească, admirativ, dar şi cu o anume teamă despre "miracolul japonez".

E, acesta, cel mai recent dintre stereotipuri. Privilegiem acum imaginea modernităţii şi a tehnologiei triumfătoare. Jurnalele de actualităţi ne prezintă invariabil zgîrie-norii din Tokyo şi Osaka, autostrăzile şi podurile suspendate, clădirile uriaşe concepute să reziste la cutremure, metroul, reclamele luminoase, furnicarul de pe străzi. S-a impus mitul japonezului capabil să producă orice, la cele mai înalte standarde: automobile, televizoare, calculatoare, aparate de fotografiat, telefoane mobile ş.a.m.d. Dacă îşi pun în minte, japonezii dovedesc că pot învăţa şi fotbal, au organizat de altfel impecabil (împreună cu alţi "miraculaţi", coreenii din sud) campionatul mondial, unde am văzut cum s-au constituit, echitabil şi fără discriminări, grupe de suporteri (evident, entuziaşti) pentru fiecare echipă participantă. Deunăzi, telejurnalele dădeau secvenţe de la (să vezi şi să nu crezi!) "festivalul sambei", cu japoneze costumate şi tremurînd din coapse precum braziliencele la carnavalul de la Rio de Janeiro. Japonia e, s-ar zice, infinit primitoare la tot ce vine din Statele Unite şi la tot ce ţine de societatea spectacolului: fotbaliştii îşi fac părul blond, tinerii divinizează starurile muzicii rock şi pop (un film extraordinar pe această temă a făcut Jim Jarmush, cu un cuplu de tineri japonezi în pelerinaj la Memphis, oraşul lui Elvis Presley), în concediu vin în grup în Europa occidentală şi "bifează" obiectivele importante, sînt clienţi privilegiaţi ai caselor de modă şi ai magazinelor duty-free, au impus, pe unde au trecut, restaurantele karaoké - pe scurt, sînt campioni ai mondializării, aparent fără complexe şi fără traume. Reuşita lor a creat o altă mitologie: secretul stă în ordine, disciplină, tenacitate, spirit de echipă, eficienţă, rigoare.

Iată de ce scurtul şi atît de amuzantul roman al lui Amélie Nothomb, Uimire şi cutremur, produce, neîndoielnic, un puternic efect de surpriză. Tînăra autoare a cunoscut Japonia în profunzime. Fiică de ambasador, s-a născut la Kobé, şi-a trăit primii ani de viaţă în Ţara (haideţi să cedăm tentaţiei clişeului) Soarelui Răsare, a călătorit apoi prin lume, iar la începutul anilor '90 s-a întors în Japonia hotărîtă să se instaleze un timp într-o cultură şi într-un spaţiu care o fascinau şi pe care credea că le cunoaşte foarte bine. Decizie, vai, plină de imprevizibile şi neplăcute consecinţe. Se angajează la întreprinderea Yumimoto din Tokio, o companie uriaşă care posedă şi un puternic sector de Import-Export. Descoperă o lume strict ierarhizată, unde fiecare individ are un şef, iar cei care nu sînt şefi, cum e cazul autoarei, sînt la ordinele tuturor şefilor. I se repartizează un (destul de vag) post de secretară. Îşi ia rolul în serios, dar constată, curînd, că de fapt nu i se cere să facă mai nimic. Utilizează codurile culturale despre care ştie că aparţin de cea mai autentică tradiţie niponă (servitul ceaiului, de pildă), însă barierele ierarhice par de netrecut. Nici urmă de transparenţă, de curtoazie, de eficienţă ireproşabilă: i se dau sarcini tot mai absurde şi mai penibile, cum ar fi fotocopierea absolut inutilă a unui teanc de hîrtii, operaţie repetată în mai multe rînduri la ordinul unui şef sub pretext că n-ar fi aliniat "la milimetru" paginile în copiator. Se acoperă de ridicol cînd încearcă să ducă la capăt alte dispoziţii ale şefilor, care de care mai plicticoasă şi depăşind competenţele ei. Strategia e clară: Amélie trebuie să se simtă umilită, să admită că nu poate face faţă îndatoririlor profesionale şi că, în definitiv, e de-a dreptul retardată intelectual. În cele din urmă, Amélie ajunge femeie de serviciu, la toaletele de la etajul patruzeci şi patru. Va pleca din companie supunîndu-se ritualurilor locului, adică umilindu-se o dată în plus, mulţumind pentru înţelegere şi recunoscînd că a devenit conştientă de gravele ei deficienţe intelectuale.

Romanul e de fapt (Amélie Nothomb însăşi a făcut această precizare) o mărturie autobiografică. Nu avem nici un motiv să-i punem la îndoială autenticitatea. Autoarea scoate în evidenţă fractura culturală, imposibilitatea comunicării: "celălalt" (în speţă, Occidentul) este marginalizat şi, în final, exclus. Amélie "iese din rînd" şi e sancţionată necruţător. Sînt în roman o mulţime de scene memorabile pline, nu o dată, de un haz enorm. Maşinăria companiei Yumimoto funcţionează într-adevăr impecabil, numai că funcţionează uneori în gol şi, pe de altă parte, îl striveşte pe oricine încearcă să se abată de la mişcările reglate cu precizie de ceasornic. Sîntem la mare distanţă de miturile şi de imaginile consacrate. Alertă, spirituală, expresivă, povestirea lui Amélie Nothomb seduce şi convinge. Romanul, care a obţinut Marele Premiu al Academiei Franceze, l-a tentat şi pe regizorul Alain Corneau, iar filmul (realizat în cartierul parizian La Défense, alt simbol al modernităţii agresive) a ieşit pe ecrane la începutul anului 2003. Detaliu nostim şi, totodată, semnificativ: pentru rolul frumoasei Fubuki, pe care Amélie Nothomb o descrie ca pe o femeie foarte înaltă, Alain Corneau a angajat un manechin de 1,80 înălţime, Kaori Tsuji; n-a găsit, declară regizorul, nici o actriţă japoneză care să fie atît de înaltă, în Japonia o femeie ce măsoară mai mult de 1,63 riscă să nu-şi găsească nici o slujbă deoarece bărbaţii japonezi sînt, în majoritate, scunzi...

M-am amuzat, după lectura cărţii lui Amélie Nothomb, să răsfoiesc o lucrare "de specialitate", un masiv volum al unui anume Roland Dore, intitulat Întreprinderea Britanică. Întreprinderea Japoneză (Editura Tehnică, Chişinău, 1998). Autorul, profesor la Massachussets Institute of Technology, compară amănunţit două mari companii, English Electric şi Hitachi. Aflăm fel de fel de lucruri despre concernul japonez, spre exemplu că "firma Hitachi este preocupată de moralul angajaţilor ei" ("în timp ce firma English Electric nu"...), că Hitachi face extrem de rar concedieri, că angajatul neascultător este "ori acoperit de oprobriul public şi reîntors pe calea cea bună şi dreaptă, ori pleacă singur, deoarece nu mai poate suporta presiunea morală", că deviza înscrisă pe pereţii birourilor este "O lume fără bunătate este macabră, iar o lume fără muncă este decadentă" etc. Cititorul cărţii lui Amélie Nothomb va avea, fie şi doar pe marginea acestor scurte citate, de meditat. Foarte interesant mi s-a părut şi "Imnul Firmei Hitachi", din care voi transcrie un pasaj:
Amélie Nothomb nu ne spune dacă firma Yumimoto are şi ea un imn. Sincer să fiu, eu cred că acest imn există, dar "cei de la Yumimoto" n-au considerat-o demnă să o înveţe cuvintele şi să o lase să-l cînte alături de ei.