Uimire şi cutremur

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Amélie Nothomb s-a născut în 1967 la Kobe (Japonia). Este fiica unui ambasador belgian şi nepoata omului politic Charles-Ferdinand Nothomb, descendenta unei ilustre familii bruxeleze care a adus provincia Luxemburg regatului Belgiei. Copilăria şi adolescenţa ei sînt de fapt o lungă călătorie prin lume: îşi petrece primii trei ani de viaţă în Japonia, urmează China (Beijing), SUA (New York), Bangladesh, Birmania, Laos. În 1984, îşi începe la Université Libre de Bruxelles studiile de filologie. Adolescentă anorexică, Amélie mărturiseşte că abia la treizeci şi patru de ani a reuşit să se accepte "fizic", vindecîndu-se printr-o bulimie... a cititului şi a scrisului: de zece ani, în fiecare toamnă un roman, imediat trecut în fruntea listei de best-sellers. Igiena asasinului, prima ei carte, publicată la doar douăzeci şi patru de ani, s-a vîndut în peste 300.000 de exemplare, iar Uimire şi cutremur (Marele Premiu pentru roman decernat de Academia Franceză) s-a vîndut în aproape o jumătate de milion de exemplare. Tradusă peste tot în lume, invitată de mai multe ori la Bouillon de culture, celebra emisiune a lui Bernard Pivot, Amélie Nothomb beneficiază de un portret compus din superlative: "fenomen literar şi mediatic", "talent stupefiant", "succes fenomenal".
Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.

Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.

Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.
Pe 8 ianuarie 1990, liftul mă scuipa la ultimul etaj al imobilului Yumimoto. Fereastra din capătul holului m-a aspirat ca hubloul spart al unui avion. Departe, foarte departe, era oraşul - atît de departe încît mă îndoiam că aş fi pus vreodată piciorul pe-acolo.

Nici măcar nu-mi trecuse prin cap c-ar fi trebuit să mă prezint la recepţie. La drept vorbind, în capul meu nu mai era nici un gînd, ci doar fascinaţia în faţa vidului, dincolo de peretele de sticlă.

În spatele meu, o voce răguşită sfîrşi prin a-mi pronunţa numele. M-am întors. Un bărbat de vreo 50 de ani, mic, slab şi urît, mă privea cu nemulţumire.
- De ce nu v-aţi anunţat sosirea la recepţie? mă întrebă.

Negăsind nici un răspuns, n-am spus nimic. Am lăsat capul şi umerii în jos, constatînd că, în doar zece minute, fără să fi pronunţat nici un cuvînt, făcusem deja o impresie proastă, în ziua intrării mele în compania Yumimoto.

Bărbatul îmi spuse că se numea domnul Saito. Mă conduse printr-o mulţime de săli imense unde mă prezentă unui puhoi de oameni ale căror nume le uitam pe măsură ce le rostea.

M-a introdus apoi în biroul unde rezida şeful său, domnul Omochi, care era enorm şi înfricoşător, lucru ce dovedea că era vice-preşedinte.

Pe urmă îmi arătă o uşă, anunţîndu-mă cu un aer solemn că în spatele ei se afla domnul Haneda, preşedintele. Era de la sine înţeles că nici nu mă puteam gîndi să-l întîlnesc.

În cele din urmă, m-a condus într-o sală gigantică în care lucrau vreo patruzeci de persoane. Mi-a indicat locul meu, care era chiar în faţa şefei mele directe, domnişoara Mori. Aceasta era în şedinţă şi avea să mă întîlnească la începutul după-amiezii.

Domnul Saito mă prezentă în cîteva cuvinte celor de faţă, după care mă întrebă dacă-mi plăceau provocările. Era clar că nu aveam dreptul să răspund negativ.
- Da, zisei.

A fost primul cuvînt pe care l-am rostit în companie. Pînă aici mă mulţumisem să dau din cap.

"Provocarea" pe care mi-o propuse domnul Saito consta în a accepta invitaţia unui anume Adam Johnson de a juca golf cu el duminica următoare. Trebuia să-i scriu acestui domn o scrisoare în engleză pentru a-l înştiinţa.
- Cine-i Adam Johnson? avui neghiobia să întreb.

Şeful meu oftă exasperat şi nu răspunse. Oare era aberant să nu ştii cine-i Adam Johnson? Sau întrebarea mea era indiscretă? N-am înţeles niciodată şi niciodată n-am aflat cine era Adam Johnson.

Exerciţiul mi s-a părut uşor. M-am aşezat şi am scris o scrisoare cordială: domnul Saito se bucura la gîndul că avea să joace golf duminica următoare cu Adam Johnson şi îi transmitea salutări amicale. Am dus scrisoarea şefului.

Domnul Saito o citi, scoase un icnet de dispreţ şi-o rupse:
- De la început.

M-am gîndit că fusesem prea amabilă sau prea familiară cu Adam Johnson şi am redactat un text rece şi distant: domnul Saito lua act de decizia domnului Johnson şi, conform voinţei acestuia, va juca golf cu el.

Şeful meu citi, scoase un icnet de dispreţ şi o rupse:
- De la început.

Îmi venea să întreb unde greşisem, dar era clar că şeful meu nu tolera întrebările, dovadă fiind reacţia sa la investigaţia mea asupra destinatarului. Trebuia aşadar să aflu singură cum trebuia să mă adresez misteriosului Adam Johnson.

Am petrecut orele următoare întocmind misive către acest jucător de golf. Domnul Saito îmi ritma producţia rupînd-o, fără vreun alt comentariu în afară de icnetul acela care trebuie să fi fost un refren. De fiecare dată trebuia să inventez altă formulare.

Exerciţiul ăsta era însă şi unul stilistic, deloc lipsit de interes, de tipul: "Frumoasă marchiză, ochii tăi frumoşi mă fac să mor de dor". Exploram categorii gramaticale în mutaţie: "Şi dacă Adam Johnson ar deveni verbul, duminica următoare subiectul, jucatul de golf complementul direct, iar domnul Saito adverbul? Duminica viitoare acceptă bucuroasă să vină să Adamjohnsoneze un jucat de golf domnSaitoceşte. Şi zbang în capul lui Aristotel!".

Abia ce începusem să mă amuz cînd m-a întrerupt şeful: făcu bucăţi a nu ştiu cîta scrisoare fără s-o citească măcar şi-mi spuse că a sosit domnişoara Mori.
- După-amiaza asta veţi lucra cu ea. Pînă atunci, aduceţi-mi o cafea.

Era deja ora două după-amiaza. Gamele şi variaţiunile mele epistolare mă absorbiseră într-atîta încît nu mă gîndisem să fac nici cea mai mică pauză.

Am pus ceaşca pe biroul domnului Saito şi m-am întors. O fată înaltă şi lungă ca un arc veni spre mine.

De fiecare dată cînd mă gîndesc la Fubuki, revăd arcul nipon - mai mare decît un bărbat. De-asta am botezat compania "Yumimoto", adică "lucrurile arcului".

Şi ori de cîte ori văd un arc îmi amintesc de Fubuki, mai înaltă decît un bărbat.
- Domnişoara Mori?
- Spuneţi-mi Fubuki.

Nu mai ascultam ce-mi spunea. Domnişoara Mori măsura cel puţin un metru optzeci, talie pe care puţini bărbaţi japonezi o ating. Era zveltă şi de o graţie răpitoare, în ciuda rigidităţii nipone căreia nu i se putea sustrage. Dar ceea ce mă înmărmurea era splendoarea chipului său.

Îmi vorbea, auzeam sunetul vocii sale blînde şi pline de inteligenţă. Îmi arăta nişte dosare, îmi explica despre ce era vorba, surîdea. Nu-mi dădeam seama că nu o ascultam.

După aceea, m-a invitat să citesc documentele pe care le pregătise pe biroul meu, aflat faţă în faţă cu al său. S-a aşezat şi a început să lucreze. Am răsfoit cu docilitate hîrtiile pe care mi le dăduse de studiat. Erau nişte liste şi regulamente.

La doi metri în faţa mea, spectacolul chipului său era captivant. Cu ochii plecaţi asupra cifrelor, nu putea să vadă că o studiam. Avea cel mai frumos nas din lume, nasul japonez, nasul acela inimitabil, cu nări delicate pe care le recunoşti dintr-o mie. Nu toţi niponii au nasul ăsta, dar dacă cineva are un astfel de nas, atunci nu poate fi decît de origine niponă. De-ar fi avut Cleopatra un nas ca ăsta, geografia planetei ar fi fost serios zdruncinată.

La sfîrşitul zilei, ar fi fost o meschinărie să mă gîndesc că nici una dintre competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi servise la nimic. La urma urmei, tot ce voisem era să lucrez într-o întreprindere japoneză. Şi reuşisem.

Am avut impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele care au urmat mi-au confirmat-o.

Nu înţelegeam deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent. Domnul Saito părea să mă considere lamentabilă, ceea ce-mi era şi mai indiferent. Eram încîntată de colega mea. Prietenia ei mi se părea o raţiune mai mult decît suficientă pentru a petrece zece ore pe zi în sînul companiei Yumimoto.

Tenul ei alb şi totodată mat era acela despre care vorbeşte atît de bine Tanizaki. Fubuki întruchipa la perfecţie frumuseţea niponă, cu excepţia stupefiantă a taliei sale. Chipul său o înrudea cu "garoafa vechii Japonii", simbolul tinerelor de viţă nobilă din vremurile de odinioară: aşezat pe silueta aceea imensă, era menit să domine lumea.

Yumimoto era una dintre cele mai mari companii din univers. Domnul Haneda conducea sectorul Import-Export, care vindea şi cumpăra tot ce exista de-a lungul şi de-a latul întregii planete.

Catalogul de Import-Export Yumimoto era versiunea titanică a celui al lui Prévert: de la şvaiţerul finlandez pînă la soda singaporeză, de la fibra optică canadiană pînă la pneurile franţuzeşti şi iuta togoleză, nimic nu-i scăpa.

Noţiunea de bani, la Yumimoto, depăşea înţelegerea omenească. Începînd de la o anumită acumulare de zerouri, sumele părăseau domeniul numerelor pentru a intra în cel al artei abstracte. Mă întrebam dacă exista în companie vreo fiinţă capabilă să se bucure de cîştigarea a o sută de milioane de yeni sau să deplîngă pierderea unei sume echivalente.

Angajaţii de la Yumimoto, ca şi zerourile, nu dobîndeau valoare decît precedaţi de alte cifre. Toţi, în afară de mine, care nu atingeam nici măcar valoarea lui zero.

Zilele se scurgeau, iar eu continuam să fiu inutilă. Asta nu mă deranja din cale-afară. Aveam impresia că mă uitaseră, ceea ce nu era dezagreabil. Aşezată la birou, citeam şi reciteam documentele pe care Fubuki mi le pusese la dispoziţie. Erau extrem de neinteresante, cu excepţia unuia care repertoria membrii companiei Yumimoto: în el erau înscrise numele şi prenumele, data şi locul naşterii, iar dacă era cazul numele soţului sau soţiei şi ale copiilor, cu data de naştere a fiecăruia.

În sine, informaţiile astea n-aveau nimic fascinant. Dar cînd eşti lihnit de foame, un coltuc de pîine devine apetisant: în starea de inactivitate şi de inaniţie în care se afla creierul meu, lista mi s-a părut picantă ca o revistă de scandal. De fapt, era şi singura hîrţoagă pe care o înţelegeam.

Ca să las impresia că muncesc, am hotărît s-o învăţ pe de rost. Erau cam o sută de nume. Cei mai mulţi erau căsătoriţi şi taţi sau mame de familie, lucru care îmi îngreuna sarcina.

Studiam: rînd pe rînd, figura îmi era plecată deasupra materialului, apoi ridicată pentru a recita în interiorul cutiei mele negre. De fiecare dată cînd înălţam capul, aveam dinaintea ochilor chipul lui Fubuki, aşezată faţă-n faţă cu mine.

Domnul Saito nu-mi mai cerea să-i scriu scrisori lui Adam Johnson sau oricui altcuiva. De altfel, nu-mi cerea nimic, doar să-i aduc cafele.

Nimic nu era mai normal, cînd debutai într-o companie niponă, decît să începi cu ôchakumi - "funcţia onorabilului ceai". Mi-am luat aşadar rolul foarte în serios, mai ales că era singurul care mi se atribuise.

Am învăţat foarte repede obiceiurile fiecăruia: pentru domnul Saito, încă de la opt şi jumătate, o cafea neagră. Pentru domnul Unaji, o cafea cu lapte, două cuburi de zahăr, la ora zece. Pentru domnul Mizuno, un pahar de Cola pe oră. Pentru domnul Okada, la cinci după-amiază, un ceai englezesc cu o infimă picătură de lapte. Pentru Fubuki, un ceai verde la nouă, o cafea neagră la doisprezece, un ceai verde la trei şi o ultimă cafea neagră la şapte - de fiecare dată îmi mulţumea cu o politeţe fermecătoare.

Această primă şi umilă sarcină se dovedi şi cea care avea să mă ducă la pierzanie.

Într-o dimineaţă, domnul Saito mă anunţă că vicepreşedintele va primi în biroul său o delegaţie importantă a unei firme prietene:
- Cafea pentru douăzeci de persoane.

Am intrat la domnul Omochi cu o tavă mare şi am fost mai mult decît perfectă: am servit fiecare ceaşcă cu deferenţa cuvenită, psalmodiind cele mai rafinate formule ale ritualului, plecîndu-mi ochii şi înclinîndu-mă. Dacă ar exista o medalie de merit pentru ôchakumi, ar fi trebuit să-mi fie decernată.

Cîteva ore după aceea, delegaţia plecă. Vocea bubuitoare a enormului domn Omochi tună:
- Saito-san!

Îl văzui pe domnul Saito ridicîndu-se dintr-un salt, devenind livid şi dînd fuga în bîrlogul vicepreşedintelui. Urletele obezului răsunară dincolo de perete. Nu se înţelegea ce spunea, dar nu părea ceva prea amabil.

Domnul Saito se întoarse, cu o faţă descompusă. Am avut o izbucnire prostească de tandreţe pentru el, gîndindu-mă că agresorul său trăgea de trei ori mai greu la cîntar. În clipa aceea mă chemă, pe un ton furios.

L-am urmat într-un birou gol. Îmi vorbi cu o mînie care-l făcea să se bîlbîie:
- Aţi indispus profund delegaţia firmei prietene! Aţi servit cafeaua cu nişte formule care sugerau că vorbiţi japoneza la perfecţie!
- Dar n-o vorbesc chiar aşa de rău, Saito-san!
- Tăceţi! Cu ce drept vă apăraţi? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneavoastră. Aţi creat o ambianţă execrabilă în şedinţa de azi-dimineaţă: cum ar mai fi putut partenerii noştri să se simtă în siguranţă, cu o albă care le înţelege limba? Începînd din momentul ăsta, nu mai vorbiţi japoneza.

Am făcut ochii mari.
- Poftim?
- Nu mai ştiţi japoneza. E clar?
- Păi Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că ştiam limba!
- Nu mă interesează. Vă ordon să nu mai înţelegeţi japoneza.
- Imposibil. Nimeni nu se poate supune unui astfel de ordin.
- Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui să înţeleagă creierele occidentale.
"Iată-ne ajunşi şi aici", mi-am zis, înainte să-i dau înainte:
- Probabil creierul nipon este capabil să-şi impună să uite o limbă. Creierul occidental nu are asemenea mijloace.

Argumentul acesta extravagant i se păru admisibil domnului Saito.
- Încercaţi totuşi. Prefaceţi-vă măcar. Am primit ordine în ceea ce vă priveşte. S-a înţeles?

Tonul era sec şi poruncitor.

Cînd m-am întors în biroul meu, probabil că nu aveam o mutră prea grozavă, căci Fubuki îmi aruncă o privire blîndă şi neliniştită. Am rămas multă vreme într-o stare de prostraţie, tot întrebîndu-mă ce atitudine să adopt.

Cel mai logic ar fi fost să-mi prezint demisia. Totuşi, nu mă puteam împăca cu ideea. În ochii unui occidental, n-ar fi fost deloc degradant; în ochii unui japonez, ar fi însemnat să-mi pierd obrazul. Eram în companie abia de o lună. Or, eu semnasem un contract de un an. Dacă aş fi plecat după atît de puţin timp m-aş fi acoperit de ruşine şi în ochii lor, şi în ai mei.

Mai ales că n-aveam nici un chef să plec. Făcusem totuşi nişte eforturi ca să intru în compania asta: studiasem tokyota de afaceri, trecusem o grămadă de teste. Desigur, nu avusesem niciodată ambiţia să ajung mare căpetenie în comerţul internaţional, dar simţeam dintotdeauna dorinţa de a trăi în această ţară căreia îi consacrasem un cult încă de la primele amintiri idilice pe care le păstram din fragedă copilărie.

Am să rămîn.

În consecinţă, trebuia să găsesc un mijloc de a îndeplini ordinul domnului Saito. Mi-am sondat creierul în căutarea unui strat geologic propice amneziei: existau oare astfel de subterane în fortăreaţa mea neuronală? Vai mie, edificiul meu cerebral avea puncte forte şi puncte slabe, turnuleţe şi fisuri, spărturi şi şanţuri cu apă, dar nimic care să-mi permită îngroparea unei limbi pe care-o auzeam vorbită fără încetare.

Neputînd s-o uit, oare puteam măcar s-o ascund? Dacă limbajul era o pădure, îmi era oare cu putinţă să tăinuiesc, în spatele fagilor francezi, teilor englezeşti, stejarilor latini şi măslinilor greceşti, imensitatea cryptomerilor niponi, care în acest caz şi-ar fi meritat numele pe drept cuvînt?

Mori, patronimul lui Fubuki, înseamnă pădure. Să fi fost şi motivul pentru care în acel moment privirile-mi descumpănite s-au oprit asupra ei? Mi-am dat seama că mă privea lung, cu un aer întrebător.

Se ridică şi-mi făcu semn să o urmez. La bucătărie, m-am prăbuşit pe un scaun.
- Ce v-a spus? mă întrebă.

Mi-am vărsat amarul. Vorbeam cu glas întretăiat, eram în pragul lacrimilor. N-am reuşit să-mi mai reţin nişte vorbe primejdioase:
- Îl urăsc pe domnul Saito. E un ticălos şi un imbecil.

Fubuki schiţă un surîs:
- Nu. Vă înşelaţi.
- Evident. Dumneavoastră sînteţi drăguţă, nu vedeţi răul. Oricum, ca să-mi dea un asemenea ordin nu poate să nu fie un...
- Liniştiţi-vă. Ordinul nu venea de la el. Transmitea doar instrucţiunile domnului Omochi. N-avea de ales.
- În cazul ăsta, domnul Omochi e un...
- E o persoană foarte aparte, mi-o tăie ea. Ce vreţi? E vicepreşedinte. Nu putem face nimic.
- Aş putea să-i vorbesc preşedintelui, domnul Haneda. Ce fel de om e?
- Domnul Haneda e un om remarcabil. E foarte inteligent şi foarte bun. Din păcate însă, nici nu poate fi vorba să-i adresaţi vreo plîngere.

Avea dreptate, ştiam. Ca subaltern, era de neconceput să sari fie şi o singură treaptă ierarhică, darămite pe toate! Nu aveam dreptul să mă adresez decît superiorului meu direct, care se nimerea să fie domnişoara Mori.
- Fubuki, dumneavoastră sînteţi singura mea scăpare. Ştiu că nu puteţi face mare lucru pentru mine. Dar vă mulţumesc. Simpla dumneavoastră omenie îmi face foarte bine.

Surîse.

Am întrebat-o care era ideograma prenumelui său. Mi-a arătat cartea ei de vizită. M-am uitat la kanji şi-am exclamat:
- Furtună de zăpadă! Fubuki înseamnă "furtună de zăpadă"! E prea frumos să te cheme aşa!
- Cînd m-am născut, era o furtună de zăpadă. Părinţii mei au văzut un semn în asta.

Lista Yumimoto îmi veni din nou în minte: "Mori Fubuki, născută la Nara pe 18 ianuarie 1961...". Era un copil al iernii. Mi-am imaginat dintr-o dată furtuna de zăpadă peste sublimul oraş Nara, peste nenumăratele lui clopote - oare nu era normal ca această femeie superbă să fie născută în ziua în care frumuseţea cerului se abătea asupra frumuseţii pămîntului?

Mi-a vorbit despre copilăria ei în Kansai. I-am vorbit despre a mea, care începuse în aceeaşi provincie, nu departe de Nara, în satul Shukugawa, aproape de muntele Kabuto - evocarea acelor locuri mitologice mă făcea să lăcrimez.
- Cît mă bucur că amîndouă sîntem copii ai Kansai-ului! Acolo bate inima vechii Japonii.

Într-acolo continua să bată şi inima mea din ziua în care, la vîrsta de cinci ani, părăsisem munţii niponi pentru deşertul chinez. Atît de adînc mă marcase acest prim exil, încît mă simţeam în stare de orice pentru a fi reîncorporată ţării din care atît amar de vreme mă crezusem originară.

Cînd ne-am întors la birourile noastre aşezate faţă în faţă, nu găsisem nici o soluţie pentru problema mea. Ştiam mai puţin ca oricînd care era ori care avea să fie locul meu în compania Yumimoto. Dar simţeam o mare uşurare, fiindcă eram colega lui Fubuki Mori.

Trebuia deci să dau impresia că lucrez, fără să pară totuşi că aş înţelege vreun cuvînt din tot ce se spunea în jurul meu. De aici înainte, serveam diversele ceşti de ceai şi de cafea fără cea mai mică urmă a vreunei formule de politeţe şi fără să răspund la mulţumirile funcţionarilor. Aceştia nu erau la curent cu noile mele instrucţiuni şi se mirau că amabila gheişă albă devenise mută ca un peşte şi grosolană ca un yankeu.

Din păcate însă, ôchakumi-ul nu-mi lua mult timp. Am hotărît, fără să cer permisiunea nimănui, să distribui corespondenţa.

Trebuia să împingi un enorm cărucior metalic printre numeroasele birouri uriaşe şi să-i dai fiecăruia scrisorile. Munca asta îmi convenea de minune. Mai întîi, pentru că-mi punea la contribuţie competenţele lingvistice, întrucît majoritatea adreselor erau redactate în ideograme - cînd domnul Saito era foarte departe de mine nu ascundeam faptul că ştiu japoneza. În al doilea rînd, descopeream că nu degeaba învăţasem lista Yumimoto pe de rost: puteam nu numai să-i identific pînă şi pe cei mai mărunţi dintre angajaţi, dar şi să profit de sarcina mea la o adică pentru a le ura la mulţi ani - lor, soţiei sau copilului.

Cu un surîs şi o plecăciune, spuneam: "Domnule Shiranai, iată corespondenţa dumneavoastră. La mulţi ani micuţului Yoshiro, azi face trei ani".

Ceea ce îmi atrăgea de fiecare dată o privire stupefiată.

Această ocupaţie îmi lua cu atît mai mult timp cu cît trebuia să circul prin toată compania, întinsă pe două etaje. Cu căruciorul meu, care îmi dădea o înfăţişare agreabilă, luam liftul întruna. Asta mi-era pe plac, deoarece chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, "de-a saltul în peisaj".

Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.

Îmi găsisem vocaţia. Sufletul meu înflorea datorită acestei munci simple, utile, umane şi propice contemplaţiei. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa.

Domnul Saito mă convocase în biroul său.

Am avut parte de-o săpuneală meritată: mă făcusem vinovată de grava crimă de iniţiativă. Îmi atribuisem o funcţie fără să cer permisiunea şefilor mei direcţi. În plus, adevăratul poştaş al întreprinderii, care sosea după-amiaza, era în pragul unei crize de nervi, căci se credea pe punctul de a fi concediat.
- A fura munca altuia este o faptă foarte rea, îmi zise cu dreptate domnul Saito.

Îmi părea rău să văd o carieră promiţătoare întrerupîndu-se atît de repede. Pe deasupra, se punea din nou problema activităţii mele.

Îmi veni o idee care, în naivitatea mea, mi se păru luminoasă: în cursul peregrinărilor prin întreprindere, remarcasem că în fiecare birou se aflau numeroase calendare care nu erau aproape niciodată la zi, fie că micul cadru roşu mobil nu fusese dat înainte pînă la data corectă, fie că pagina lunii nu fusese întoarsă.

De data asta, n-am uitat să cer permisiunea:
- Aş putea să aduc la zi calendarele, domnule Saito?

Mi-a răspuns că da fără să dea atenţie. Am considerat că am o meserie.

Dimineaţa, treceam prin fiecare birou şi deplasam micul cadru roşu pînă la data potrivită. Aveam un post: eram înaintătoare-întorcătoare de calendare.

Încet-încet, angajaţii de la Yumimoto mi-au remarcat bîlciul. Mă priveau cu o ilaritate crescîndă.

Mă întrebau:
- Cum merge? Nu vă oboseşte prea tare exerciţiul ăsta epuizant?

Răspundeam zîmbind:
- E îngrozitor. Iau vitamine.

Îmi iubeam munca. Avea inconvenientul de a-mi ocupa prea puţin timp, dar îmi permitea să iau liftul şi, prin urmare, să mă arunc în peisaj. În plus, îmi distra publicul.

În privinţa asta, punctul culminant a fost atins cînd am trecut din februarie în martie. În acea zi nu mai era suficient să dau înainte cadrul roşu: trebuia să întorc, ba chiar să smulg pagina cu luna februarie.

Angajaţii diverselor birouri mi-au făcut o primire demnă de cea rezervată unui sportiv. Asasinam lunile februarie cu gesturi largi de samurai, mimînd o luptă crîncenă împotriva uriaşei fotografii cu muntele Fuji înzăpezit care ilustra acea perioadă în calendarul Yumimoto. Părăseam apoi cîmpul de luptă cu un aer epuizat, cu mîndria sobră a războinicului victorios, printre strigătele de banzai ale comentatorilor încîntaţi.

Rumoarea gloriei mele ajunse la urechile domnului Saito. Mă aşteptam, după cîte clovnerii făcusem, la un perdaf de zile mari. Aşa că îmi pregătisem apărarea:
- M-aţi autorizat să aduc la zi calendarele, începui eu mai înainte chiar ca el să-şi verse furia.

Îmi răspunse fără pic de mînie, pe tonu-i obişnuit de simplă nemulţumire:
- Da. Puteţi continua. Dar nu vă mai daţi în spectacol: distrageţi atenţia angajaţilor.

Am fost mirată de blîndeţea mustrării. Domnul Saito reluă:
- Fotocopiaţi-mi astea.

Mi-a întins un teanc enorm de pagini format A4. Trebuie să fi fost vreo o mie.

Am încredinţat pachetul copiatorului dat pe automat, care îşi îndeplini sarcina cu o rapiditate şi o curtoazie exemplare. I-am dus şefului copiile şi originalul.

Mă chemă înapoi:
- Fotocopiile sînt uşor descentrate, zise, arătîndu-mi una din foi. De la început.

M-am întors la copiator, gîndindu-mă că se putea să nu fi pus bine paginile. De data asta am fost extrem de atentă, iar rezultatul fu impecabil. I-am prezentat domnului Saito opera.
- Iar sînt descentrate, îmi zise.
- Nu-i adevărat! am strigat.
- E îngrozitor de urît să spui aşa ceva unui şef.
- Iertaţi-mă. Dar am avut cea mai mare grijă ca fotocopiile să fie perfecte.
- Nu sînt. Uitaţi-vă.

Îmi arătă o pagină care mi se păru ireproşabilă.
- Unde-i defectul?
- Aici, priviţi: marginile nu sînt perfect paralele.
- Credeţi?
- Dacă vă spun!

Aruncă teancul la coş şi continuă:
- Lucraţi pe automat?
- Da.
- Asta-i explicaţia. Nu trebuie folosit automatul. Nu e destul de precis.
- Domnule Saito, fără automat mi-ar trebui ore întregi ca să termin.
- Şi care-i problema? zîmbi el. Tot vă lipsea ocupaţia.

Am înţeles că asta mi-era pedeapsa pentru tărăşenia cu calendarele.

M-am dus la copiator ca la tăiat sare. La fiecare foaie trebuia să ridic capacul, s-o aşez cu minuţiozitate, să apăs pe buton, apoi să examinez rezultatul. Cînd am coborît în ocnă era trei după-amiază. La şapte seara, încă nu terminasem. Din cînd în cînd, mai veneau cîţiva funcţionari cărora, dacă aveau de făcut mai mult de zece copii, le ceream respectuos să consimtă să folosească aparatul aflat la celălalt capăt al culoarului.

Am aruncat o privire la conţinutul a ceea ce fotocopiam. Am crezut că mor de rîs cînd am constatat că era vorba de regulamentul clubului de golf la care era afiliat domnul Saito.

În secunda următoare îmi veni mai degrabă să plîng, gîndindu-mă la bieţii arbori nevinovaţi pe care-i irosea şeful meu pentru a mă pedepsi. Mi-am închipuit pădurile de cryptomeri, arţari şi ginkgo din Japonia copilăriei mele, distruse numai spre a pedepsi o fiinţă atît de neînsemnată ca mine. Şi mi-am amintit că numele de familie al lui Fubuki însemna pădure.

Sosi atunci domnul Tenshi, care dirija sectorul de produse lactate. Avea acelaşi grad cu domnul Saito, care era directorul sectorului de contabilitate generală. L-am privit cu uimire: adică un funcţionar de rangul său nu trimitea pe altcineva să-i facă nişte fotocopii?

La întrebarea mea mută, răspunse:
- E ora opt. Din birou la mine am rămas numai eu. Spuneţi-mi, de ce nu folosiţi automatul?

I-am explicat, cu un surîs timid, că aveam instrucţiuni precise de la domnul Saito.
- Înţeleg, zise el cu o voce plină de subînţelesuri.

Păru să reflecteze, apoi mă întrebă:
- Sînteţi belgiancă, nu-i aşa?
- Da.
- Pică bine. Am un proiect foarte interesant cu ţara dumneavoastră. Aţi accepta să efectuaţi un studiu pentru mine?

M-am uitat la el cum te-ai uita la Mesia. Mi-a explicat că o cooperativă belgiană pusese la punct un nou procedeu de eliminare a grăsimilor din unt.
- Cred în untul fără grăsimi. Ăsta-i viitorul.

Mi-am inventat pe loc o părere:
- Asta am crezut şi eu dintotdeauna!
- Veniţi mîine să vorbim la mine în birou.

Am terminat fotocopiile ca-n vis. Înaintea mea se deschidea drumul spre o frumoasă carieră. Am pus vraful de foi A4 pe masa domnului Saito şi am plecat, triumfătoare.

A doua zi, cînd am ajuns la Yumimoto, Fubuki îmi zise cu un aer speriat:
- Domnul Saito vrea să faceţi din nou fotocopiile. I se par descentrate.

Am izbucnit în rîs şi i-am explicat colegei mele micile şmecherii cu care se îndeletnicea şeful nostru.
- Sînt sigură că nici măcar nu s-a uitat la ultimele copii. Le-am făcut una cîte una, calibrate la milimetru. Mi-a luat nu ştiu cîte ore - şi toate astea numai pentru regulamentul clubului său de golf!

Fubuki mă compătimi cu o blîndeţe indignată:
- Vă torturează!

Am consolat-o:
- Nu vă faceţi griji. Mă amuză.

M-am întors la copiator, pe care începusem să-l cunosc foarte bine, şi am încredinţat treaba automatului: eram convinsă că domnul Saito avea să-şi proclame verdictul fără să-şi arunce măcar o privire peste munca mea. Gîndindu-mă la Fubuki, am schiţat un surîs emoţionat: "E atît de drăguţă! Noroc că mai e şi ea pe-aici!".

În fond, noul bîlci al domnului Saito pica la ţanc: în ajun petrecusem mai bine de şapte ore făcînd, una cîte una, cele o mie de fotocopii. Asta îmi oferea un alibi excelent pentru orele în care aveam să fiu în biroul domnului Tenshi. Automatul sfîrşi treaba în vreo zece minute. Am luat teancul şi am şters-o la sectorul de produse lactate.

Domnul Tenshi îmi dădu coordonatele cooperativei belgiene:
- Aş avea nevoie de un raport complet, cît mai detaliat posibil, despre noul unt fără grăsimi. Puteţi să vă aşezaţi la biroul domnului Saitama, e în călătorie de afaceri.

Tenshi înseamnă "înger". M-am gîndit că numele i se potrivea de minune. Nu numai că-mi acorda o şansă, ci, mai mult, nu-mi dădea nici o instrucţiune, adică îmi lăsa mînă liberă - ceea ce, în Japonia, e un lucru excepţional. Şi luase această iniţiativă fără să ceară aprobarea nimănui: era un risc mare pentru el.

Eram conştientă de asta. În consecinţă, am simţit imediat un devotament fără limite pentru domnul Tenshi - devotamentul pe care orice japonez îl datorează şefului său şi pe care fusesem incapabilă să-l încerc faţă de domnii Saito şi Omochi. Domnul Tenshi devenise brusc comandantul, căpitanul meu de oaste: eram gata să mă bat pentru el pînă la capăt, ca un samurai.

M-am aruncat în bătălia pentru untul fără grăsimi. Decalajul orar nu-mi permitea să telefonez în Belgia imediat; am început aşadar printr-o anchetă pe lîngă centrele de consum japoneze şi alte ministere ale Sănătăţii pentru a afla cum evoluează obişnuinţele alimentare ale populaţiei în privinţa untului şi cum in-fluenţează aceste schimbări nivelul colesterolului pe plan naţional. A reieşit că japonezul mănîncă din ce în ce mai mult unt şi că obezitatea, precum şi maladiile cardiovasculare cîştigă tot mai mult teren în ţara Soarelui-Răsare.

Cînd fusul orar mi-a permis, am telefonat la mărunta cooperativă belgiană. De la celălalt capăt al firului, accentul neaoş din provincie m-a emoţionat ca niciodată. Compatriotul meu, flatat să aibă Japonia în legătură directă, se dovedi de o competenţă desăvîrşită. Zece minute mai tîrziu, primeam prin fax douăzeci de pagini expunînd, în franceză, noul procedeu de eliminare a grăsimilor din unt, ale cărui drepturi de exploatare erau deţinute de cooperativa sa.

Am scris raportul secolului. Începea cu un studiu de piaţă: consumul de unt la niponi, evoluţia sa începînd din 1950 şi, în paralel, evoluţia tulburărilor de sănătate legate de absorbţia excesivă de grăsimi butirice. Descriam apoi vechile procedee de fabricaţie a untului cu conţinut redus de lipide, noua tehnică a belgienilor şi avantajele ei considerabile etc. Cum toate astea trebuia să le scriu în engleză, mi-am luat de lucru acasă: aveam nevoie de dicţionar pentru termenii ştiinţifici. N-am dormit toată noaptea.

A doua zi, am ajuns la Yumimoto cu două ore mai devreme ca să tehnoredactez raportul şi să-l predau domnului Tenshi, fără să întîrzii totuşi la postul meu din biroul domnului Saito.

Acesta din urmă mă chemă imediat:
- Am verificat fotocopiile pe care mi le-aţi lăsat aseară pe masă. Sînteţi în progres, dar încă nu e perfect. De la început.

Şi aruncă teancul la coş.

Am plecat capul şi m-am executat. Mă ţineam cu greu să nu rîd.

Domnul Tenshi mă găsi lîngă copiator şi mă felicită cu toată căldura pe care i-o îngăduiau politeţea şi rezerva sa respectuoasă:
- Raportul dumneavoastră este excelent şi l-aţi redactat cu o rapiditate extraordinară. Vreţi să semnalez, în şedinţă, cine este autorul său?

Era un om de o generozitate rară: ar fi fost dispus să comită o greşeală profesională dacă i-aş fi cerut-o.
- În nici un caz, domnule Tenshi. Ar fi la fel de dăunător şi pentru dumneavoastră, şi pentru mine.
- Aveţi dreptate. Totuşi, aş putea să le sugerez domnilor Saito şi Omochi, la următoarele şedinţe, că mi-aţi putea fi de folos. Credeţi că domnul Saito s-ar simţi ofensat?
- Dimpotrivă. Uitaţi-vă la vrafurile de fotocopii inutile pe care-mi ordonă să le fac, numai ca să mă ţină cît mai mult posibil departe de biroul său: e clar că încearcă să se debaraseze de mine. Va fi încîntat să i se ofere ocazia: nu mă mai poate suporta.
- Deci nu v-aţi simţi jignită dacă îmi atribui paternitatea raportului dumneavoastră?

Eram uluită de atitudinea lui: nu era obligat să arate atîta consideraţie unui ajutor de băgător de seamă.
- Vai, cum, domnule Tenshi, pentru mine-i o mare onoare ca dumneavoastră să doriţi să vi-l atribuiţi!
Ne-am despărţit nutrind o aleasă stimă reciprocă. Priveam spre viitor cu încredere. În curînd se va sfîrşi cu umilinţele absurde ale domnului Saito, cu copiatorul şi cu interdicţia de a vorbi a doua mea limbă.