A înţelege şi accepta ceea ce este şi a fost întotdeauna omenesc

Citiţi un fragment din această carte.



Se întâmplă uneori ca vieţile cărţilor să fie mai fascinante chiar decât vieţile oamenilor.

Manuscrise vechi, ediţii distruse sau pierdute, exemplare care i-au putut duce pe pasionaţi şi bibliofili până în pragul nebuniei - iată un subiect care în mâinile unui Eco, Perez-Reverte sau Zafon devine absolut irezistibil pentru cititori.

Un editor trăieşte însă permanent în lumea în care aceste aventuri se nasc: lumea cărţilor, care apar zilnic cu duiumul, mare parte dintre ele pentru a fi date uitării, mică parte pentru a deveni celebre, o şi mai mică parte pentru a deveni celebre abia după ce au fost, în prealabil, ignorate sau chiar uitate.

Cartea de faţă este una specială. Mai întâi de toate, are un trecut pe cât de bogat, pe atât de captivant. În al doilea rând, iată, apare în limba română de-abia acum, cu 50 de ani mai târziu decât în limba în care a fost scrisă! În fine, chiar şi aşa, am convingerea că ea va fi percepută ca o carte îndrăzneaţă, provocatoare, incomodă. Cu atât mai mult cu cât este reală, în felul ei, reală tocmai pentru că nu a fost scrisă cu intenţia de a deveni carte şi deci nici concepută potrivit unei strategii livreşti.

Astăzi, Povestea lui O. face incontestabil parte din cele câteva titluri celebre ale unei adevărate biblioteci erotice. Timp de 40 de ani, autorul ei s-a ascuns cu grijă în spatele pseudonimului Pauline Réage. Au existat tot felul de speculaţii formulate de cercurile literare ale vremii. Albert Camus era convins că numai un bărbat poate scrie o istorie atât de crudă. S-au vehiculat o seamă de nume: André Malraux, André Pieyre de Mandiargue, Alain Robbe-Grillet, Jean Paulhan. Cartea a fost declarată intolerabilă de unii (printre care François Mauriac), genială de alţii (Georges Bataille).

Cât despre editori, se pare că au fost tot atât de şocaţi pe cât aveau să fie librarii. Gaston Gallimard a refuzat să o publice de teamă să nu se compromită, iar editorul de la Deux Rives, deşi a acceptat-o iniţial, va renunţa la ea, temându-se de repercusiuni politice. Jean-Jacques Pauvert, în vârstă de 27 de ani, a avut nu numai curajul să tipărească volumul, dar şi flerul de a spune că va intra în istoria literaturii. Nu s-a înşelat, după cum nu s-a înşelat nici atunci când, înfruntând cenzura şi ameninţările, avea să scoată "de la sertar" şi să pună pe piaţă textele licenţiosului Sade, pentru care Ministerul public i-a intentat proces în 1956. Tot el îi va publica şi pe Georges Bataille, André Breton, Pierre Klossowski, Raymond Roussel, Fulcanelli, Dali etc.

Încă de la apariţie, cartea creează un climat de intrigi şi scandaluri publice: este interzisă, considerată impudică de către comisiile de cenzură ("redă aventurile unei tinere care, pentru a-i face pe plac amantului său, se supune tuturor capriciilor erotice pe care acesta le formulează, alternând scene de dezmăţ cu momente de o teribilă cruzime sexuală") şi devine obiectul anchetelor literare ce au drept scop descoperirea "îndrăzneţului" autor. Cu toate acestea, timp de un an, vâlva creată de Povestea lui O. se limitează mai mult sau mai puţin la cercul iniţiaţilor, înregistrând vânzări extrem de modeste. Abia în 1955, după ce este recompensat cu Prix des Deux Magots, din a cărui jurizare a făcut parte şi Michel Leiris, romanul devine un bestseller. Ceea ce nu va împiedica reacţiile, mai târzii, de după 1968 - când cenzura totuşi se relaxează considerabil - reacţii generate de apariţia filmului cu acelaşi nume, regizat de Just Jaeckin şi de articolul consacrat cărţii de prima pagină a ziarului Express (1975). La protestele şi inscripţiile celor care se opun aşa-zisei corupţii capitaliste ("Nu vrem să se facă bani cu trupurile noastre"), se adaugă reacţia arhiepiscopului ce condamnă "spectacolul degradării umane", a jurnaliştilor ce numesc Povestea lui O. un fel de Gestapo dans le boudoir şi a celor ce reclamă în Parlament sancţiuni pentru textele cu caracter licenţios.

Cum a putut o carte să stârnească atâta furie?

"O." este o tânără femeie, îndrăgostită de René. Într-o bună zi, acesta o duce într-un castel din Roissy, ascuns de ochii lumii, rezervat unei societăţi de iniţiaţi. "O." devine obiectul total al fantasmei amantului său, care decide să o împartă, din iubire, cu alţi bărbaţi. Ea trebuie să se supună, o dată ce a acceptat acest pact, să fie necondiţionat femeia altora, pe care nu îi cunoaşte, uneori nici nu îi vede, întrucât, asemenea unei sclave, este legată la ochi. Se vor bucura de ea, "dacă vor avea chef şi atât cât vor avea chef", atât prietenii lui René, cât şi valeţii care se ocupă de castel. "O." este femeia care se dăruieşte total, care acceptă supliciul de a deveni ceea ce vrea celălalt ca ea să devină, care-şi află fericirea în dreptul celuilalt de a se folosi de ea. Devine prostituata sfinţită prin abandon de sine, victima care va fi biciuită şi maltratată după bunul plac al "stăpânului". Degradarea pe care, evident, o resimte, este compensată de certitudinea că aparţine unei voinţe pe care o recunoaşte suverană. Şi de suferinţa prin care se achită de plăcerea... pe care nu se abţine să o trăiască ea, femeie, dorită - chiar dacă sălbatic şi impersonal - de mai mulţi bărbaţi.

În sine, lectura este pe cât de captivantă, pe atât de ofensatoare. Aparent, ea confirmă schema machistă a nevoii structurale a femeii de a fi supusă de către bărbat. (Din acest punct de vedere, Povestea lui O. este cât se poate de aproape ca inspiraţie de un alt titlu clasicizat al literaturii: "Venus în blănuri" a lui Sacher-Masoch, care este numai aparent o carte a supunerii bărbatului de către femeie). Într-un fel era greu de crezut că o femeie ar îndrăzni să-şi mărturisească într-un mod atât de deschis şi explicit dorinţa. Trebuie să ai o prea mare francheţe în a-ţi trăi fantasmele, pentru a le pune pe hârtie cu atâta curaj. Tocmai de aceea, în modul lui crud şi hiperbolic, romanul desfăşoară o analiză psihologică de o tulburătoare profunzime, care redă într-un mod simbolic logica - nebunească poate, dar oare mai puţin reală? - a relaţiei "nesaturate", a eternei prăpăstii dintre femeia care se împlineşte, oferindu-se şi bărbatul care se împlineşte, sustrăgându-se.

Încă o dată, în ambele cazuri, ne plasăm la un nivel simbolic. Poate tocmai în acest sens, Jean Paulhan a spus că, această carte, cutremurătoare şi obraznică, este de o nemaipomenită "decenţă". Este imposibil să nu remarci că la baza textului stă o metafizică a obedienţei, similară celei pe care o trăiesc sfinţii şi credincioşii. Ceea ce poate intriga este faptul că, în locul lui Dumnezeu apare, ca instanţă supremă, bărbatul. Să nu uităm însă că, statistic vorbind, postúrile iubirii pământeşti sunt mult mai numeroase decât cele ale iubirii divine. Faptul că Dumnezeu este mai demn de iubit decât bărbatul e, în cele din urmă, o simplă convenţie culturală, de care inconştientul omenesc se îngrijeşte prea puţin să ţină cont.

Cred că multe femei vor fi revoltate de lectura unei astfel de cărţi. Nu şi bărbaţii! Deşi plină de admiraţie, prefaţa lui Jean Paulhan la ediţia franceză toarnă şi mai mult gaz pe foc: el afirmă că Povestea lui O. este o carte periculoasă, aşa cum a fost în 1838 caietul de doleanţe formulat de sclavii eliberaţi din Barbados, care s-au întors să-şi implore stăpânul să pună asupra lor jugul servituţii. Au fost refuzaţi, în numele drepturilor omului, dar ei, neputându-şi accepta libertatea, au devenit agresivi şi şi-au masacrat fostul stăpân. Şi Paulhan continuă să spună despre autoarea cărţii: "În sfârşit, o femeie care mărturiseşte! Ce mărturiseşte? Lucrurile de care femeile s-au apărat întotdeauna şi azi mai mult decât oricând. Lucrul pe care bărbaţii dintotdeauna li l-au reproşat: că nu încetează să îşi asculte glasul sângelui, că totul în ele este sex, trup şi suflet. Că trebuie fără încetare hrănite, fără încetare spălate şi fardate, fără încetare bătute. Fiindcă pur şi simplu ele au nevoie de un stăpân bun care să ţină piept propriei bunătăţi (...) Fără multă vorbă: trebuie să îţi iei biciul când mergi să le vezi". Păi dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce se mai miră Paulhan că finalul cărţii ar fi neaşteptat (de fapt sunt două versiuni de final)? Doar pentru că el / ele contrazic de fapt emfaza unui astfel de raţionament viril? Oare tipul (tipurile) de deznodământ ales nu este menit tocmai să contrazică raţionamentul?

În prezent, nu mai există nici un dubiu asupra identităţii autorului: Pauline Réage este Dominique Aury, redactor-şef la Nouvelle Revue Française, editoare la Gallimard, persoană cultă, apropiată lui Borges, colaboratoare a lui Gide, traducătoare în limba franceză a unor autori importanţi precum Mishima, Evelyne Waugh, Fitzgerald (pe care, de altfel, ea îl descoperă şi îl impune în Franţa); fascinată în copilărie de jurăminte de castitate şi supunere, atrasă de cânturile religioase şi de cultul catolic. O nouă Heloise atrasă deopotrivă de rugăciunea intensă şi amorul impudic? Sobră şi reţinută, cine ar fi crezut că autoarea unei Antologii de poezie religioasă franceză va semna unul dintre romanele scandaloase ale erotismului? De la mistică la senzualitate distanţa (o spune şi Bataille) nu e deloc mare... rămâne doar curajul de a o rosti.

Îndrăgostită de Jean Paulhan, patronul NRF-ului, Pauline Réage, în vârstă de peste 40 de ani, îşi propune să scrie o lungă scrisoare ce avea să-l seducă pe cel ce afirmase că "femeile sunt incapabile să scrie romane erotice". Legătura lor secretă, marcată de inevitabila distanţă pe care viaţa o pusese între ei, trece astfel în paginile unei epistole redactată noaptea şi trimisă, a doua zi, prin poştă, destinatarului. Impresionat de calitatea stilistică a mărturisirii erotice pe care o citea, Jean Paulhan s-a luptat să o aducă în atenţia unui editor. Pauline Réage, care şi-a protejat familia alegând acest pseudonim (referinţă la două eroine ale autoarei: Pauline Borghese şi Pauline Roland, o cunoscută feministă franceză din secolul al XIX-lea), avea să păstreze secretul identităţii sale până la vârsta de 87 de ani (1995), când va mărturisi ziarului american New Yorker că ea este autoarea Poveştii lui O.. Timp de patru decenii a rămas netulburată de succesul romanului ce avea să se vândă în peste 850.000 de exemplare şi să fie tradus în aproape toate limbile, lăsând celebritatea să planeze asupra altor nume.


Nu întâmplător, cărţile erotice au avut mai întotdeauna destine aventuroase: considerate nocive, au fost prohibite sau publicate doar în ediţii clandestine, iar atunci când au ieşit pe piaţă au stârnit dispute politice şi adevărate vânători de moravuri.

Nu cred, ca editor aparţinând culturii actuale, în care detabuizarea pare a-şi fi rostit chiar şi ultimul cuvânt, că există prea multe cărţi erotice capabile să şocheze cu adevărat şi să stârnească, din acest punct de vedere, controverse. Adevărata problemă pe care trebuie să o ridice însă un discurs erotic nu este "ce mai rămâne de făcut", ci cum putem înţelege şi accepta ceea ce este şi a fost întotdeauna omenesc. Modul în care este spusă Povestea lui O. nu se rezumă la o provocare de moment, o încercare menită să dea apă la moară spiritului de frondă şi să excite minţile blazate, ci atinge, printr-un scenariu psihologic care, evident, se ţese dincolo de sensul direct al cuvintelor, sensibilităţi şi atitudini relativ nealterate de trecerea vremurilor şi perindarea mentalităţilor.