Povestea lui O.

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Iubitul ei o invită într-o zi pe O. să se plimbe printr-un cartier pe care nu-l mai frecventaseră niciodată, prin parcurile Montsouris şi Monceau. După plimbare, aşezaţi unul lângă altul la marginea unei pajişti, într-un ungher din vecinătatea unei străzi pe care nu existase niciodată vreo staţie de taxi, zăresc o maşină cu un aparat specific totuşi taximetrelor. "Urcă", îi zice el. Şi ea urcă. Înserarea nu e departe şi e toamnă. E îmbrăcată ca de obicei: pantofi cu tocuri înalte, taior şi fustă plisată, cămaşă de mătase. Nu poartă pălărie. În schimb, are mănuşi foarte lungi, iar în geantă actele, pudra şi rujul. Taxiul pleacă încetişor, fără ca bărbatul să fi adresat un singur cuvânt şoferului care trage perdelele din laterale şi din spate. O. îşi scoate mănuşile, spunându-şi că iubitul ei vrea să o sărute sau să fie mângâiat. Însă îl aude zicând: "Prea eşti grăbită. Dă-mi geanta". I-o dă, iar el o pune departe de ea, adăugând: "Şi eşti şi prea îmbrăcată. Desfă-ţi portjartierul şi rulează-ţi ciorapii până deasupra genunchilor. Uite, am adus şi jartierele". Nu-i vine chiar uşor să o facă, taxiul merge acum mai repede şi îi mai este şi teamă ca şoferul să nu se întoarcă spre ei. În fine, ciorapii sunt rulaţi şi nu se simte chiar bine cu picioarele goale, libere sub mătasea furoului. Sesizează, în plus, cum îi mai alunecă şi baretele portjartierului. "Desfă-ţi portjartierul şi scoate-ţi chiloţii." Asta nu e greu, ajunge să îşi treacă mâinile pe sub coapse şi să se ridice un pic. Îi ia din mână desuurile, le bagă în geanta pe care o închide, apoi adaugă: "Nu trebuie să te aşezi pe furou şi pe fustă, ci să le ridici şi să stai direct pe banchetă". Îmbrăcată în muşama, bancheta e rece şi alunecoasă, şi i se lipeşte de piele. Îl aude iarăşi, spunându-i: "Acum pune-ţi mănuşile la loc". Taxiul înaintează mereu, iar ea nu îndrăzneşte să întrebe de ce René nu face nici o mişcare şi nu mai spune nici o vorbă, ce semnificaţie are pentru el faptul că ea e nemişcată şi tăcută, goală şi dăruindu-se, bine înmănuşată, în automobilul negru care merge habar nu are unde. Nu i-a ordonat nimic, nu i-a interzis nimic, însă ea nu îndrăzneşte nici să pună picior peste picior, nici măcar să îşi strângă genunchii. Mâinile înmănuşate se afundă în banchetă, de o parte şi de cealaltă a trupului.

"Ia te uită!", îl aude, dintr-o dată. Ia te uită: taxiul se opreşte pe un bulevard minunat, sub un copac (platan este!), în faţa unui soi de mic hotel care poate fi ghicit printre copacii din grădină, ca hotelurile micuţe din cartierul Saint-Germain. Felinarele se văd în depărtare, în maşină e întuneric, afară plouă. "Nu te mişca, zice René. Nu te mişca deloc." Îndreaptă mâna către gulerul cămăşii ei, îi desface primul nasture, apoi următorii. Ea se apleacă puţin, bănuind că bărbatul doreşte să îi mângâie sânii. Nu. Pipăie puţin, apoi îi taie bretelele sutienului cu un cuţitaş, după care i-l scoate. Acum, pe sub cămaşă, sânii sunt liberi şi goi, liberi şi goi cum sunt şi şoldurile şi pântecele, de la brâu până la genunchi.

"Ia ascultă!, îl aude. Acuma eşti gata. Te las. Cobori şi suni la uşă. Te iei după persoana care îţi va deschide şi îi urmezi ordinele. Dacă nu intri imediat or să vină după tine, iar dacă nu asculţi ordinele fără comentarii, or să te oblige. Geanta? De geantă nu ai nevoie. De acum eşti pur şi simplu fata pe care le-o livrez. Da, da, o să fiu şi eu pe acolo. Hai, dă-i drumul!"
O altă versiune a aceluiaşi început era mai brutală şi mai simplă: tânăra astfel îmbrăcată fusese dusă cu maşina de către iubitul ei şi de către un prieten necunoscut. Tocmai acest necunoscut, aflat la volan, i-a explicat că iubitul ei, aflat acum alături de ea, este însărcinat să o pregătească, legându-i mâinile la spate, peste mănuşi, desfăcându-i şi coborându-i ciorapii, scoţându-i portjartierul, chiloţii şi sutienul şi legând-o la ochi. Că apoi va fi predată la castel, unde va fi instruită asupra lucrurilor pe care le are de făcut. Într-adevăr, o dată dezbrăcată şi legată, după un drum de vreo jumătate de oră, a fost ajutată să iasă din maşină, să urce câteva trepte, să treacă un prag, poate două, mereu legată la ochi, după care s-a trezit singură, cu legătura de la ochi scoasă, în picioare, într-o cameră întunecată, în care a fost lăsată o jumătate de oră, o oră sau două, nici nu mai ştiu, dar parc-a fost un veac. Apoi, când în sfârşit s-a deschis uşa, iar în cameră s-a aprins lumina, s-a putut vedea că aşteptase într-o încăpere absolut banală şi confortabilă şi totuşi deosebită: nu exista nici o mobilă, ci doar un covor gros, iar de jur împrejur, numai dulapuri încastrate în perete. Uşa fusese deschisă de către două femei tinere şi frumoase, îmbrăcate ca servitoarele drăgălaşe din secolul al optsprezecelea: fuste lungi, lejere, bufante, care le ascundeau picioarele, corsete strânse în faţă cu şnur sau agrafe, care făceau să le ţâşnească sânii, gulere de dantelă şi mâneci trei sferturi. Ochii şi buzele le erau fardate. Purtau, bine strânse, coliere la gât şi brăţări la încheietura mâinilor.

Ştiu că i-au dezlegat mâinile şi că i-au spus că trebuie să se dezbrace pentru a o spăla şi farda. Aşadar, au lăsat-o goală şi hainele i-au fost puse într-unul dintre dulapuri. Nu i s-a permis să se spele singură, părul i-a fost aranjat ca la coafor, aşezând-o într-unul dintre acele fotolii pentru spălare care basculează, iar apoi revin la poziţia iniţială, pentru uscare, după punerea bigudiurilor. Ceea ce, de obicei, nu durează mai puţin de o oră. Aşa s-a şi întâmplat, a durat mai mult de un ceas, numai că pe fotoliu era aşezată goală şi i s-a interzis să stea picior peste picior sau să îşi lipească genunchii. Şi cum chiar în faţa ei era o oglindă uriaşă, cât tot peretele, fără nici o etajeră, se vedea aşa, deschisă, de fiecare dată când privirile îi alunecau peste apele ei.

Când a fost gata, aranjată şi machiată, cu o uşoară umbră de fard pe pleoape, cu gura foarte roşie, cu sfârcurile şi areolele sânilor roz, cu marginile buzelor de sub pântece purpurii, cu părul de la subsuori şi de pe pubis îndelung parfumat, ca şi văile dintre coapse şi de sub sâni, ca şi căuşul palmelor, a fost introdusă într-o încăpere în care o oglindă în triptic şi încă una fixată pe perete îi permiteau să se vadă foarte bine. I s-a spus să se aşeze pe un taburet rotund, aflat între oglinzi, şi să aştepte. Taburetul era capitonat cu blană neagră, care o înţepa un pic, covorul era tot negru, iar pereţii roşii. Picioarele i le încălţaseră în papucii roşii. O fereastră mare dădea din micul budoar către un parc frumos, acum întunecat. Ploaia încetase, vântul agita copacii, luna fugea în înalt, printre nori. Nu ştiu nici cât timp a rămas în budoarul roşu, nici dacă era cu adevărat singură, aşa cum îşi închipuia, sau dacă cineva o privea printr-o fantă camuflată într-un perete. Ceea ce ştiu însă este că, atunci când cele două femei s-au întors, una dintre ele avea un centimetru de croitorie, iar cealaltă un coş. Le însoţea un bărbat îmbrăcat într-o rochie lungă, violet, cu mâneci bufante şi manşete strâmte, care se desfăcea în mers de la brâu în jos. Se putea astfel vedea că, pe dedesubt, purta un fel de pantaloni mulaţi, care îi acopereau gambele şi coapsele, dar îi lăsau sexul liber. De la primul pas făcut în încăpere, O i-a văzut mai întâi sexul, apoi biciul din fâşii de piele, fixat la centură, după care a realizat că bărbatul era mascat cu o cagulă neagră, a cărei textură de mătase neagră îi ascundea chiar şi ochii şi, în sfârşit, că purta mănuşi negre din piele fină de ied. Tutuindu-le, le-a recomandat celor două femei să se grăbească, iar ei să nu se mişte. Femeia cu centimetrul i-a luat dimensiunile gâtului şi încheieturilor mâinilor. Erau măsuri obişnuite, chiar dacă ceva mai mici. Aşa că a fost uşor să i se găsească în panerul celeilalte colierul şi brăţările corespunzătoare. Iată cum erau ele făcute: mai multe straturi de piele (fiecare strat destul de subţire, astfel ca grosimea totală să nu depăşească un deget), închise printr-un sistem automat, ca un fel de lacăt, care, o dată blocat nu mai putea fi deschis decât cu o cheiţă. În partea opusă, printre straturile de piele, aproape fără să aibă joc, era trecut un inel de metal, prin care se puteau fixa şi brăţările, şi colierul, strânse bine pe braţe şi, respectiv, pe gât, nu însă până la a provoca răni. După ce i s-au pus colierul şi brăţările, bărbatul i-a cerut să se ridice. S-a aşezat în locul ei pe taburetul îmbrăcat în blană, a tras-o pe genunchii lui, i-a trecut mâna înmănuşată printre coapse şi peste sâni şi i-a explicat că va fi prezentată în chiar acea seară, după ce va cina de una singură. Chiar aşa a şi luat masa, dezbrăcată în continuare, într-un fel de cabină strâmtă în care o mână invizibilă îi întindea platourile printr-o vizetă. După încheierea cinei, cele două femei s-au întors. Înapoi în budoar, i-au legat mâinile la spate, fixând unul de celălalt inelele de pe brăţări, i-au pus pe umeri o mantie roşie, lungă, fixând-o de colier, mantie care o acoperea cu totul, dar care se desfăcea la fiecare pas, căci nu putea interveni deloc, cu mâinile legate la spate cum era. Una dintre femei mergea înainte şi deschidea uşile, cealaltă le urma, pentru a le închide. Au traversat vestibulul, două camere şi au intrat în bibliotecă, unde patru bărbaţi îşi beau cafeaua. Purtau rochii lungi, ca şi primul bărbat, dar nu şi măşti. Totuşi, O nu a avut destul timp pentru a le vedea feţele şi a-şi da seama dacă iubitul ei era şi el prezent (era, era...), fiindcă unul dintre ei a întors o lampă către ea, orbind-o. Toţi au încremenit, cele două femei de-a dreapta şi de-a stânga ei, bărbaţii în faţă, privind-o. Apoi lampa s-a stins şi femeile au plecat, nu înainte de a o lega la ochi. I s-a cerut să înainteze, ceea ce a şi făcut, poticnindu-se uşor, până când a înţeles că a ajuns lângă foc, în jurul căruia erau aşezaţi cei patru bărbaţi. Simţea căldura şi auzea buştenii trosnind încet, în deplina tăcere. Se afla în faţa focului. Două mâini i-au ridicat mantia, altele două i-au coborât pe şolduri, după ce, în trecere, i-au verificat brăţările. Nu erau înmănuşate, iar una dintre ele a pătruns-o în ambele părţi, dintr-o dată, atât de brusc încât i-a smuls un strigăt. Cineva a chicotit. Altcineva a spus: "Întoarceţi-o, ca să-i putem vedea sânii şi pântecul". A fost întoarsă, iar căldura focului îi învăluia acum fesele. O mână i-a apucat un sân, o gură i-a prins sfârcul celuilalt. Dintr-o dată şi-a pierdut echilibrul şi s-a răsturnat - oare în care braţe? -, în timp ce picioarele îi erau desfăcute, iar buzele sexului deschise cu blândeţe. Părul cuiva îi mângâia interiorul coapselor. A auzit pe cineva spunând că ar trebui să fie aşezată în genunchi. Zis şi făcut. Nu se simţea bine aşa, mai ales că nu avea voie să şi-i apropie, iar mâinile legate la spate şi forţate spre în sus o aplecau prea tare înainte. Aşa că i s-a permis să îşi coboare bazinul, retrăgându-şi puţin fesele spre tălpi, sprijinindu-se parţial pe vârful picioarelor, cum fac cele ce se roagă în biserică. "- Nu aţi mai legat-o până acum? - Nu, niciodată. - Nici nu aţi biciuit-o? - Nici asta, deşi tocmai..." Iubitul ei era cel care răspundea. "Tocmai, s-a auzit cealaltă voce. Dacă aţi mai fi legat-o din când în când, dacă aţi fi şi biciuit-o puţin, şi dacă ar fi început să îi placă... Nu, nu! Ceea ce trebuie este depăşirea momentului plăcerii, pentru a obţine lacrimi." Drept pentru care O. a fost ridicată şi dezlegată, fără îndoială pentru a fi legată în altă parte, de vreun stâlp sau de vreun perete, când cineva a protestat, declarând că vrea mai întâi să o aibă, şi asta imediat, aşa încât a fost din nou aşezată în genunchi, de data asta cu pieptul sprijinit de un taburet, tot cu mâinile la spate şi cu şoldurile mai sus decât torsul. Unul dintre bărbaţi, ţinând-o cu mâinile de mijloc, i-a pătruns în pântece. Apoi i-a cedat locul unui al doilea. Al treilea a vrut să îşi croiască un drum mai strâmt şi, forţând prea brusc, a făcut-o să urle. Când a lăsat-o, gemând şi mânjită de lacrimi pe sub legătura care îi acoperea ochii, a alunecat pe podea, simţind nişte genunchi de care figura i se apropiase şi realizând că nici gura nu îi va fi cruţată. În sfârşit a fost lăsată în pace, în faţa focului, captivă, căzută pe spate, în zdrenţele-i roşii. Asculta cum erau umplute paharele, cum se bea şi se mutau scaune. Pe foc s-au mai pus lemne. Dintr-o dată, i s-au dezlegat ochii. Camera vastă, cu cărţi pe pereţi, era slab luminată de o lampă aflată pe o etajeră şi de focul care se revigora. Doi dintre bărbaţi fumau în picioare. Un altul stătea jos cu o cravaşă pe genunchi, iar cel aplecat asupra ei, mângâindu-i un sân, era chiar iubitul ei. Numai că toţi patru o avuseseră, iar ea nu reuşise să îl deosebească de ceilalţi.

I s-a explicat că va fi mereu la fel, cât timp va sta la castel, că niciodată, noaptea, nu va putea vedea chipurile celor care o vor viola şi o vor tortura, aşadar niciodată nu va şti care vor fi cei răspunzători de tot ce poate fi mai rău. La fel se va întâmpla şi când va fi biciuită, mai puţin în momentul când va dori să vadă cum este biciuită, drept care nu va fi legată la ochi, însă bărbaţii vor purta măşti, aşa încât nici atunci nu le va putea vedea feţele. Iubitul ei o ridicase aşa, îmbrăcată în mantia roşie, şi o aşezase pe braţul unui fotoliu, la colţul şemineului, pentru a putea asculta ceea ce avea să i se spună şi pentru a putea vedea ceea ce urma să i se arate. Tot cu mâinile legate la spate. I s-au arătat: cravaşa, care era neagră, lungă şi fină, din bambus îmbrăcat în piele, din cele ce pot fi văzute în vitrinele marilor şelari; biciul de piele, pe care primul bărbat pe care îl întâlnise îl purta la centură, care era lung, compus din zece fâşii terminate printr-un nod; exista şi un al treilea bici, din corzi destul de fine, terminate prin mai multe noduri, tari de parcă ar fi fost înmuiate-n apă, şi aşa şi era, a constatat atunci când i s-a mângâiat pântecul cu el şi când i s-au desfăcut coapsele, pentru a simţi mai bine umiditatea şi răceala corzilor, direct pe pielea fină dintre ele. Pe o consolă rămăseseră chei şi lănţişoare de oţel. De-a lungul unuia dintre pereţii bibliotecii, până la jumătatea înălţimii, se deschidea o galerie susţinută de doi stâlpi. Într-unul dintre ei, cam la înălţimea la care ar fi putut ajunge un bărbat dacă s-ar fi ridicat pe vârfuri şi ar fi întins braţele, era înfipt un cârlig. Lui O., pe care iubitul ei o luase în braţe, cu o mână pe sub umeri şi cealaltă presată pe scobitura pântecelui care o ardea, pentru a o obliga să se desfacă, i s-a spus că mâinile nu îi vor fi dezlegate decât spre a o lega apoi de stâlp, graţie aceloraşi brăţări şi a unui lănţişor. Că, în afara mâinilor ridicate deasupra capului, se va putea mişca şi va putea vedea sosind loviturile. În principiu, nu va fi biciuită decât peste şolduri şi peste coapse, pe scurt, de la brâu până la genunchi, şi de asta şi fusese pregătită în maşină, când i se recomandase să se aşeze goală pe banchetă. Că unul dintre cei patru ar dori, probabil, să îi marcheze coapsele cu cravaşa, printr-o serie de minunate zebrúri lungi şi profunde, care să persiste mult timp. Însă nu se va întâmpla totul dintr-o dată, iar ea va putea alege între a urla, a se zbate şi a plânge. Va fi lăsată să-şi mai tragă sufletul, dar imediat ce se va fi odihnit, totul va fi reluat, rezultatul urmând să fie judecat nu după ţipete ori lacrimi, ci după urmele mai mult sau mai puţin vizibile ori durabile pe care bicele le vor lăsa pe pielea ei. I s-a explicat că această modalitate de a calcula eficacitatea biciului, dincolo de corectitudinea ei, dincolo de faptul că făcea inutile tentativele victimelor de a trezi mila, exagerând gemetele, putea fi utilizată, printre altele, şi dincolo de pereţii castelului, în aer liber, în parc, aşa cum se întâmpla adeseori, sau în oricare cameră de hotel ori apartament obişnuit, cu condiţia să se adauge un căluş (cum i se va arăta la un moment dat), care nu dă frâu liber decât lacrimilor, înăbuşă strigătele şi abia dacă permite câteva suspine.