Un prea-plin al inspiraţiei, o voioşie literară

Citiţi un fragment din această carte.

Horia Gârbea este un om-orchestră - exuberant, imprevizibil - în apatica (şi uneori timid-obraznica) literatură română de azi. I s-ar putea spune "scriitor total", dar formula sună prea solemn în cazul său. Deşi în viaţa de fiecare zi este ceremonios, scriitorul are prea mult spirit ludic şi o prea evidentă bucurie de a scrie pentru a fi caracterizat în termeni gravi. Cert este că se simte în elementul său în fiecare gen literar. A debutat cu poezie în revista Amfiteatru pe vremea când era student şi avea douăzeci de ani (s-a născut la 10 august 1962 în Bucureşti şi a urmat Facultatea de Construcţii). A publicat, ulterior, şi cărţi de versuri - Text biografic, 1996, Proba cu martori, 1996, Creşterea iguanelor de casă, 2003 -, mai bune decât ale multor autori de azi care se prezintă cu emfază drept poeţi. Dar nu a mizat pe poezie. S-a făcut cunoscut repede ca dramaturg, oferind teatrelor volume cu piese - Doamna Bovary sunt ceilalţi, 1993, Decembrie în direct, 1999, Cine l-a ucis pe Marx?, 2001 etc. - pe care regizorii şi actorii le pun în scenă cu plăcere (atunci când le pun în scenă, pentru că în mod curios cei mai mulţi dintre ei dau dovadă de masochism alegând, din dramaturgia românească de azi, textele cele mai plicticoase). Spectacolul cu piesa Cafeaua domnului ministru este aplaudat, de fiecare dată, ca un recital de muzică rock. Horia Gârbea este şi autor de proză scurtă, ingenioasă, cuceritoare (Misterele Bucureştilor, 1997, Enigme în oraşul nostru, 2001), critic literar şi publicist rapid în reacţii (Raţă cu portocale, publicat şi de Editura LiterNet, 2002, Vacanţă în Infern, 2003), traducător cu un întins registru stilistic (a tradus şi adaptat pentru scenă scrieri de Corneille, Molière, Cehov, Arrabal ş.a.). Şi este, inevitabil, şi romancier.

Romanul său Căderea Bastiliei a produs în momentul apariţiei (1998) mare agitaţie în lumea literară. Numeroase persoane reale se recunoşteau (sau erau recunoscute) în personajele din roman. Autorul tăcea zâmbind mefistofelic, apărat de un avertisment tipărit pe prima pagină a cărţii: "Faptele relatate în textul intitulat Căderea Bastiliei sunt produsul fanteziei autorului, care nu poartă răspunderea pentru eventualele coincidenţe. Identificarea unor personaje cu persoane reale constituie un abuz de interpretare de care autorul înţelege să se apere pe toate căile legale." Postfaţatorul cărţii, inteligentul şi excentricul critic literar Dan-Silviu Boerescu, dezminţea însă tranşant şi dezinvolt această precizare: "Faptele relatate în textul intitulat Căderea Bastiliei nu sunt, decât în foarte mică măsură, produsul fanteziei autorului, care a provocat, deloc inocent, o sumedenie de coincidenţe cu viaţa reală. În plus, identificarea unor personaje cu persoane reale nu prea constituie un abuz de interpretare şi nu văd cum autorul s-ar putea apăra folosind vreuna din căile legale." Dezacordul spectaculos dintre autor şi postfaţator nu făcea decât să mărească vârtejul de pasiuni generat de carte.

Dan-Silviu Boerescu sesizase atent până la nuanţe adevărul: autorul a provocat, deloc inocent, o sumedenie de coincidenţe cu viaţa reală. Nu este vorba, deci, de un roman cu cheie propriu-zis, de descrierea conştiincioasă, într-o ficţiune, a unor oameni care există cu adevărat, ci de o reprezentare fulgurantă a acestora într-o sarabandă epico-satirică de un mare dinamism. Câte ceva din felul de a fi al unor scriitori de azi poate fi recunoscut în comportamentul personajelor lui Horia Gârbea. Lumea noastră literară pare aşezată nu sub reflector, ci în acea lumină sincopată (stroboscopică) cu ajutorul căreia se creează atmosferă în discoteci.

Un personaj din roman, Alteea Fleciu, nu seamănă deloc, dar absolut deloc, cu persoana reală, Andreea Deciu (critic literar, în prezent stabilită în SUA), pe care o evocă prin nume. Seamănă eventual cu ceea ce născoceau pe seama ei, la restaurant, diverşi autori nemulţumiţi de intransigenţa cu care îi trata în cronici tânăra şi strălucita colaboratoare a României literare. Alte personaje seamănă cu prototipurile lor din realitate, dar seamănă parţial. Practic, Horia Gârbea doar s-a inspirat (capricios) din faptele scriitorilor, şi a valorificat şi "folclorul" aflat în circulaţie în lumea literară pentru a compune o satiră de moravuri alertă şi plină de culoare. Plăcându-i să provoace opinia publică, a folosit în mod intenţionat nume codificate uşor de descifrat - Aldu Rădulescu, Călin Ţâru, Marin Pupan, Mitică Unguroiu, Rafael Robănescu -, fără ca aceasta să asigure însă o corespondenţă perfectă între realitate şi ficţiune.

Epopee eroi-comică a vieţii literare, romanul începe cu trezirea parodic-kafkiană a lui Aldu Rădulescu, prozator-plebeu, o caricatură de Jack London în Bucureştiul postcomunist: "Într-o bună dimineaţă, când Aldu Rădulescu se trezi în patul său după o noapte de vise stridente, se pomeni prefăcut într-o insectă scârboasă. Se simţea un gândac, o coropişniţă, un vierme nenorocit. Se vedea enorm şi simţea monstruos! Ce-i drept - băuse în ajun. O cronicăreasă de doi bani, mică, strâmbă şi cu fundul mare, îl înjurase în cea mai importantă şi mai căcănărească revistă literară. Spunea că e vulgar, primitiv şi că făcuse concesii unui stil de maidan, împins la asta de editor. Astfel că romanul lui nu era decât un surogat de duzină."

Drept urmare, Aldu Rădulescu se dă jos din pat cu eforturi supraomeneşti, se bărbiereşte (ceea ce de obicei nu face), cumpără cu ultimii bani pe care îi are o garoafă roşie şi pleacă să o seducă pe cronicăreasă. Tentativa reuşeşte, cronicăreasa acceptând, dintr-un fel de fascinaţie pe care o exercită asupra ei promiscuitatea, să meargă în garsoniera de pe strada Căderea Bastiliei (garsonieră în care au căzut de-a lungul timpului - explică Horia Gârbea - multe Bastilii de carton).

Scena apropierii dintre cei doi este antologică prin grotesc:
"Gâlma de fecioară scârbăci licoarea cu fasoane, dar bău. Aldu trase şi el un gât simţind că se mai limpezeşte. În schimb, neobişnuită, monstrişoara filologică prinse a micşora ochii. Spirtul i se vărsase în sânge. La moment, scriitorul crăcănat începu să facă distincţia dintre literatură şi viaţă, cu accent pe cea de-a doua, şi să pună laba, spre a fi mai convingător, pe umărul scorpiei.

Şi-aşa, vorbind de-ale vieţii, numai ce-i scăpă un deşt «peste zona interzisă» cântată de poeţi. Principesa Burgundiei se scifoză toată, ca o bivoliţă pitică, şi uită să protesteze. Lansă în schimb un citat franţuzesc din care pumnagiul înţelese doar cuvântul «dessous»."

În felul acesta se pune în mişcare un întreg carusel de personaje şi întâmplări, de un comic în cascadă, irezistibil. Autorul nu are prejudecăţi, nu respectă nici un tabu, nu se intimidează în faţa a nimic. Nici prestigiul sumbru al morţii nu îl face să devină respectuos. Cu o vervă drăcească, plin de sarcasm, el descrie la un moment dat epidemia de decese care cuprinde viaţa literară. Umorul negru al acestor pagini este remarcabil:
"Coasa madamei osoase trecea iute prin lanul intelighenţei naţionale. Mai atingea în treacăt şi câte-un compozitor, câte-un historian, luaţi la grămadă ca volbura prin grâu. Numai că tot condeierii dădeau recolta grasă. Crăpau de ciroză atleţi ai scrisului care nu băuseră deloc în viaţa lor scurtă. Beţivii râdeau în pumni, dar a doua, a treia zi îi pocnea şi pe ei, ba o dambla, ba un pui de cancer.

Bătrânii părăseau arena culturii cu picioarele înainte şi tinerii oftau cu ipocrizie. Apoi îşi frecau mâinile zicând că a venit vremea lor. Nu trecea săptămâna şi auzeai că unii care nu împliniseră patruzeci luau frumuşel calea chenarelor negre."

Întâmplările năstruşnice ies una după alta din imaginaţia autorului, ca dintr-un corn al abundenţei epice. Aldu Rădulescu ajunge la puşcărie, iar Rafael Robănescu merge în audienţă la preşedintele ţării (unde nu este primit însă decât de un consilier, discuţia dintre ei fiind şi ea de un umor nebun). Horia Gârbea foloseşte, în treacăt, numeroase referinţe culturale, fără ca romanul său să fie esenţial livresc. Un capitol începe, de exemplu, cu celebra frază pe care o cizelează la nesfârşit personajul lui Camus din Ciuma: "într-o superbă dimineaţă de primăvară, o amazoană călare pe o frumoasă iapă alezană străbătea la trap aleile înflorite din [şi aici urmează surpriza, n.n.] Herăstrău." De fapt, romanul lui Horia Gârbea face pur şi simplu atingere, ca din întâmplare, cu opere literare celebre. Este vorba de un prea-plin al inspiraţiei, de o voioşie literară rar întâlnită la noi azi, când mulţi autori, inclusiv din tânăra generaţie, sunt întunecaţi şi revendicativi. Romancierul are o bucurie a scrisului care se transmite cititorului. După ce termini de citit acest roman despre urâţenia vieţii (literare), în loc să te simţi demoralizat, simţi, în mod paradoxal, bucuria de a trăi, de a comunica, de a lua parte la captivantul spectacol al existenţei.