Căderea Bastiliei

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Ion D. Sîrbu

În dimineaţa pierdută în care Alteea Fleciu îşi arunca inocenţa de la înălţimea unei mansarde, marele prozator în viaţă Călin Ţâru se aşeză la biroul său, căci avea şi birou.

Îşi privi mâinile şi se bucură, căci ele, cum spune şi poetul, erau absurde. Erau mâini mari şi paşnice, făcute să dea cu sapa şi să secere. Un destin ironic schimbase sapa-n condei şi omul scuipase-n ele şi se apucase să scrie. Şi nu se mai oprea. Faţă de colegii lui, care făceau în jur zgomot cât galeria Rapidului şi, când era la o adică, izbuteau să-şi smulgă printre gemete de constipaţi o plachetă ca muchea de cuţit, el scria sănătos. Mult, zdravăn, fără oprire. Cărţile de poveşti erau groase ca mădularul măgarului. Romanele erau tot pe-atâta de lungi. Abia trecuse de treizeci de ani şi umpluse o cămară cu manuscrise, dar nu le publica pe toate, că avea de unde.

De ce făcea el una ca asta, nu pricepea nimeni. Harnic era. Se pricepea la multe. Schimba prize cu măiestrie, bătea cuiele ca un înger în scândura cea mai subţire fără s-o crape şi un nasture cusut de el nu se desfăcea în veci.

Femeile îl iubeau pentru că ştia să vorbească despre fleacuri. Le cucerea normal, omeneşte, şi se purta cu ele frumos şi simplu, ca un ţăran cu caprele lui. Nici pentru ele nu era clar de ce se apucase de scris, mai ales că nu vorbea niciodată despre asta.

Uneia, o pianistă de geniu, cu profil străveziu, înşurubată în voaluri de mătase şi pânză topită, îi pusese nişte gogoşari cum nu se mai pomeniseră. O părăsise natural, pentru că se plictisise şi mai ales pentru că n-o putea opri să exerseze la pian. Zdrăngăneala îl enerva. Mai trecea totuşi pe la ea uneori şi atunci îi repara din prietenie robinetele.

Unii îl urau pentru că nu era ca ei, adică "artist". Nu se îmbăta la cârciumile consacrate ale breslei, nu se proclama genial, în schimb pătrundea pe tăcute unde nu te ducea mintea. Ziceau că la el scrisul e o boală inofensivă de care, în America, l-ar fi vindecat în câteva săptămâni şi l-ar fi făcut funcţionar la asigurări sau şef de fermă, ceva mai potrivit cu aptitudinile lui.

În ţara noastră plină de aberaţii, susţineau aceia, nu se putea să n-ajungă şef la radio. Şi ajunsese. Contrar uzanţelor, nu tăia, nu spânzura. Tăcea. Observase, se vede treaba, că la radio, unde toţi vorbesc, tăcerea este de platină. Invita doi-trei autori care veneau cu limba scoasă la "mediatizare" şi-i lăsa să se înjure între ei până făceau spume. Atunci hârâia şi el două-trei cuvinte, precum că "Vă mulţumim pentru pasionanta confruntare, iar dumneavoastră, stimaţi ascultători, pentru atenţie. Să ne auzim din nou sănătoşi miercurea viitoare". Asta era tot, după aia stătea o săptămână şi scria liniştit, iar gazetele îl înjurau că nu e "carismatic".

Acum îi venise să facă o emisiune cu autori de romane. Plănuia să-i invite pe Aldu Rădulescu şi pe Rafael Robănescu. Pe ei îi ştia incapabili să se încaiere la microfon, iar lui îi trebuiau câteva săptămâni de linişte. Nu era momentul pentru polemici, voia să stea puţin mai pitit până îi ieşea din tiparniţă un volum şi-l împărţea pe la oameni.

Socoteala era bună. Aldu îi desconsidera blând pe toţi confraţii, nu dădeau un ban pe creierul lor, dar nici nu sărea la ei. Rafael, la cât se credea de tare, se simţea cuprins de generozitate. Apoi, chiar când voia să devină caustic, vorbea atât de întortocheat, că nimeni nu-l putea urmări.

Călin Ţâru îi socotea pe cei doi nebuni de legat şi voia să-i scoată în faţă. Dacă ei luceau, el strălucea, îşi zicea întunecosul grafoman. Nu se abţinu însă până la capăt. Îşi notă s-o cheme şi pe Alteea Fleciu, care-i scuturase pe amândoi cotoii în coloanele ei înţepate. N-avea de unde să ştie ce păţea tocmai în acest timp vertebrata.

Îl tot trăgea aţa spre prostii, uitând că mai deunăzi apăruse o bunătate de roman bazat pe corespondenţa lui sentimentală. Obiceiul prost de-a umple hârtia cu litere când şi pe unde apuca îl făcuse să-i scrie un morman de fantezii unei stimabile doamne. Că fuseseră un timp împreună, era perfect normal. Dar ce-i venise să înşire toată afacerea pe maldărul de coli? Aceea, ceva mai bătrână ca el, când primise, altfel cu tandreţe aproape conjugală, două palme de tărie medie, vărsase tot la Răsboiul.

Cafteala lipsea din roman, dar masiva corespondenţă, despre care iniţiaţii ştiau cui aparţine, umplea câteva zeci de file. Aşa că bandita îşi pusese numele deasupra şi scosese carte pe munculiţa lui. Acum, umbla vorba, se apucase s-o traducă în flamandă, ca să dobândească o bursă de trei lalele la Rotterdam.

Călin Ţâru îşi curbă spinarea şi-şi sprijini bărbia în pumn precum Gânditorul. Cugeta cu care dintre cei trei să înceapă invitaţiile. Dar n-avu timp să se hotărască. Pe uşa deschisă brusc şi cu putere pătrunsese Valeriu Iacub. Până să se dezmeticească redactorele, barba stufoasă a poetului îi frecă obrajii, buzele lui sincere îl pupară fără nicio explicaţie.

Oftă adânc: "Am pizdit-o! Asta nu mai pleacă un ceas!" Era adevărat. Pentru Valeriu uşile închise, portarii, legitimaţiile obligatorii nu existau. Masiv, îmbrăcat în piele, dar cu un papion roşcat de la fondul plastic, nu arunca nici măcar o privire scârbită celor care ar fi încercat să-l blocheze. Nu se prefăcea, chiar nu băga de seamă că sunt pe-acolo. Mulţi dintre ei, văzându-l atât de hotărât, nici nu-l mai întrebau ce caută. Mergea la ţintă ca o rachetă teleghidată, iar odată ajuns îl sufoca pe amic. Consecvent în indiferenţa lui, nici nu-i trecea prin cap că alţii aveau treabă sau n-aveau chef de el. Vorbea mult şi repede.

Normalitatea burgheză a lui Ţâru care, în afară de psihoza scrisului, era foarte echilibrat, se zgâlţâia până la căpriori în turbionul de fraze. În suplimentul meschin al unui ziar, radiofonul scrise, naiba ştie de ce, şi vreo două rânduri în care pomenea numele lui Iacub.

Era singurul lucru pe lume care-l mişca pe goriloi! I se păruse că pleasna respectivă îl consacră definitiv. Deşi avea, zicea el, trei argumente împotriva ideii exprimate de Ţâru, simţise că-l iubeşte pe colegul său de generaţie (de fapt, Iacub era mai bătrân cu vreo zece ani). Şi simţise nevoia unei discuţii cu el la o votcă. Adusese chiar şi votcă.

În timp ce nefericitul jura să nu-i mai pomenească niciodată vreo silabă din nume, Valerianul înşira argumentele contra ideii care de fapt nu exista decât în capul lui. Băură şi votcă, mai exact oaspetele, pentru că nenorocita gazdă era cu maşina.

Apoi invadatorul sugera că s-ar putea face chiar o emisiune în jurul chestiunii pe care o inventase pe de-a lungul prin autosugestie. Celălalt tăcea. Nu intra în planurile lui pe următorul secol să facă vreodată o emisiune cu pletosul.

De fapt, în afară că scria tâmpenii, Iacub era amuzant dacă nu-i deveneai victimă. Bunăoară, se ducea la şoferii de autobuze şi-i întreba dacă îl cunosc pe unul Lagrange de la autobaza doi, că vrea să-i comunice o chestie şi n-ar de unde să-l ia. La cârciumă se interesa dacă Buniakowski mai lucrează acolo. De meserie, poetul fusese matematician.

Căpăta uneori răspunsuri foarte nostime de la chelneri. Unul îi spusese la Lido că n-a auzit de Gauss, dar poate să-ntrebe dacă nu serveşte la grădină. Altul, la o terasă cam deocheată, auzind de Fibonacci, replicase inexplicabil: "Bă, tu să nu te iei dă mama, că-i bătrână!"

Era mai rău când bancurile lui se adresau prietenilor. În locuri aglomerate, striga la însoţitor ca şi cum l-ar fi întâlnit abia atunci întâmplător:
- Ce faci măi, Vasile? Ce mai zici? Când ai ieşit din puşcărie? Cum ţi-au dat drumu' aşa de repede?! Auzisem c-ai luat zece ani! Ei, bravo!

Dacă erau în autobuzul plin şi cel cu care se afla avea o sacoşă mai voluminoasă, Valeriu avea replicile gata:
- Băi Gicule, să-l ţii bine, să nu muşte pe cineva. Ăsta muşcă, mă, las' că-l ştiu eu... Da' de ce-l duci la doctor? Auzi...? Da' dac-o fi turbat?

Lumea înnebunea, câte-o babă sărea cu gura la nemernic, că nu-i e ruşine să umble cu turbăciunea în geantă prin lume. Dacă omul încerca să deschidă fermoarul ca să dovedească adevărul, ramolita striga şi mai tare:
- Ajutor! Vrei să pui câinele pe mine?! Golanule!

Valeriu profita şi-i dădea ăluia peste mână.
- Staţi liniştită, că nu-l las eu să-i dea drumu'!

Ieşea scandal. Opinia publică era manipulată în lege. De altfel, înghesuiala îl stimula pe poet, se băga la "mêlée", suferea de agoramanie. Din când în când, se adresa cu glas din butoi câte unei călătoare complet nevinovate:
- Ţine-l mai sus, doamnă, că pătează.

Lumea clocotea de furie, voiau s-o linşeze pe amărâtă. Niciun argument nu putea s-o scuze, părerea era formată.
- Lasă că ştim noi!

Valeriu se făcea c-o apără:
- Da' mai terminaţi, dom'le! O să omorâţi acum femeia pentr-un pic de vopsea?!

Pe Călin Ţâru soiul ăsta de glume îl scotea din sărite. Nu le gusta deloc şi i se păreau culmea nesimţirii. Uita complet că prietenul lui cel mai bun fusese însuşi Popescu, la care bancurile astea n-aveau nimic inocent. Bunăoară, pe vremea când era douăzeci de lei o bere, se împrumuta de la câte un prieten mai slab de înger cu o mie de lei. Respectivul nu bănuia că un mare scriitor îl poate tapa. Nu-l căuta pe convertit, ci aştepta răbdător ziua de cinci, când se dădeau banii la Uniune. Atunci se întâlnea cu Popescu care, plin de îngrijorare, îl sfătuia să se grăbească spre casierie că nu e coadă, uite, el tocmai a luat banii. Şi-i flutura hârtiile prin faţă fără să-i restituie nimic. Evident, după chestia asta, marele mistic spunea peste tot că împrumutătorul, deşi milionar, este extrem de zgârcit. Sufla pe gură în semn de "Aşa sunt oamenii, e departe împărăţia lui Hristos", şi mai comanda doamnei Miţi o bere pe care n-o plătea cu bani, ci cu un sărut pe fruntea bătrânei.

Pe cât fusese Popescu de indiferent şi cinic faţă de alţii, că nu întârzia la nicio întâlnire mai puţin de-o oră, pe-atât de bine-crescut era Ţâru. Altul l-ar fi dat pe Valeriu-Nebunu' afară sau i-ar fi amintit măcar că acolo e instituţie de stat, nu particulară, precum cârciuma de la Muzeu. El nu, tăcea. E drept că nici nu-l asculta, dar, dacă-l priveai, ai fi jurat că era foarte atent şi că aprobă.

Aşa se purta şi la emisiuni. Când ăia pe care-i chema erau să se rupă cu dinţii, el se gândea la câte un personaj de-al lui sau dacă să demonteze mâine carburatorul şi să-l cureţe, sau mai bine să lase treaba asta pentru sâmbătă. Îşi fabrica însă o mutră de aude-şi-nţelege, care mergea la sufletul oricui.

Unul singur îl prinsese, tot romancier şi el. Chel şi paranoic, scria la o gazetă de securişti şi, când toţi se prefăceau, el înjura sincer şi cu patos. Nimic nu-i convenea, pe nimeni nu lăuda. Rege, preşedinţi, prim-miniştri, confraţi. Toţi erau proşti, numai el deştept, idiotul dracului. Zicea că se pricepe la fotbal, la agricultură, la politică. Ba mai scria şi literatură: scrâşnită şi scârboasă ca o cutie de marmeladă acrită, strivită sub o şenilă de tanc sovietic. Totuşi, nu lipsea de la nicio chermeză cu "analişti". De altfel, se umpluse lumea de analişti. Specialişti în căile anale, rânjeau cei mai mulţi de pe tuşă.

Ei, ăsta îl prinsese pe Ţâru că doarme-n front cu masca de ascultare pe figură.
- Dumneata nu mă asculţi! împinsese el în faţă falca pătrată.
- Cum? susurase Ţâru, băgându-l în mă-sa în sinea lui. Vă ascult cu multă atenţie, cum poate aţi observat.
- Nu mă asculţi! Eu vorbesc şi...
- Îmi pare rău că nu suntem la televiziune, îl înţepă subtil ceremoniosul. Acolo se vede bine cine ascultă şi cine nu.

Aluzia la ostrogot, care n-asculta pe nimeni, era clară.
- Nu mă asculţi! repeta obsesiv şi, de altfel, just, rezonatorul naţiei.
- Chiar dacă, să presupunem prin absurd, eu nu vă ascult, vă ascultă o lume, mii de radioascultători, eu nu contez, nu e cazul să vă enervaţi.
- Ba mă enervez! hotărî celălalt. Că eu ţi-am dat să mănânci o pâine la gazeta mea. Era drept. Nemaiîncăpându-i revistele de cât scria, realizatorul de benzi magnetice se defulase şi în cuadraţii psihopatului.

Observând că timpul se termină, Ţâru făcu semn să se taie microfonul, apoi zise calm.
- Dacă-i vorba de mâncat, să-mi mănânci...

Numai că vânjosul trântise uşa şi ieşise în analele lui înainte de ultimul substantiv.

Ulterior scrisese rânduri îndesate, că a fost mai cenzurat decât pe vremea cenzurii. Era de altfel sonat în mania persecuţiei, ca atâţia, şi în vreme ce halea caviar tip ministerul de interne, se iluziona sincer că e prigonit politic. Cei pe care-i detesta cel mai tare erau adevăraţii persecutaţi. În patru mineriade, el nu se-nvrednicise nici măcar de-un scuipat. Dimpotrivă, la cea din nouăzeci, trecătorii care, în Piaţa Obor, refuzau să cumpere otrava bolşevică revopsită albastru, primeau, în cel mai bun caz, o bâtă peste ochi.

În ceea ce priveşte neatenţia funciară a lui Ţâru, o intuise perfect. Tot din manie. Celorlalţi nici nu le dădea prin cap că poate cineva să nu-i asculte. Acum însă matematicianul reformat n-avea nicio grijă că-l ascultă sau nu cineva deşi, în timp ce-şi recapitula lista de cumpărături, amicul îl privea cum nu se poate mai politicos.

Întrebă printre altele care vor fi vedetele de săptămâna viitoare. Realizăreţul profită de ocazie să-l asigure că nu e nimic legat de poezie. Doar proză, roman...

Auzind el de Alteea, prenume sonor precum Azaleea, părosul reacţionă. Auzise de ea, zise el, auzise că-i "bună". Aşa o fi? Absent, acela nu negă. Dar şi dacă nega... Ideea se fixase pe cortextul cam fisurat. Ce-ar fi?

Valeriu Iacub era obraznic cu femeile şi avea şarmul lui. Pe o scriitoare, care era nevastă de fotbalist, o întrebase în auzul public dacă "rezonează intelectual cu soţul". La o întrunire comemorativă sau simpozion, naiba ştie, despre madam Bengescu, se trezise s-o întrebe pe eminenta şi universitara moderatoare dacă, aşa, după părerea ei, romanciera fusese chiar atât de "barosană" cum pretindea bârfa din epocă. Şi tot d-astea.

În mintea sa complicată, versificatorul se gândea deja că ar putea-o fascina pe încă nevăzuta Alteea şi, cu ocazia asta, să-i facă şi ea o cronică favorabilă, acolo, cum se cuvine unui geniu.

Ideea îl incitase atât de tare, încât se ridică să plece, spre fericirea lui Ţâru care, încă necrezându-şi ochilor, îi strânse mâna cu multă căldură.

Se despărţiră fericiţi, din motive diferite, dar nici unul, nici altul nu avea s-o prindă pe Alteea. Nici în acea zi, nici în următoarea.


Oricât ar părea de neverosimil, lumea asculta emisiunile de radio ale lui Ţâru. Interesaţi sau nu de literatură, măcar de-ar fi fost la concurenţă cu un mare meci sau cu vreo gâlceavă electorală, o grămadă de oameni le ascultau, fie şi în treacăt, într-un magazin sau autobuz. Dacă vreun autor avea norocul să fie chemat şi să bâlbâie ceva, a doua zi colegii de serviciu, soacra de la Focşani, un văr de la ţară îi spuneau că l-au auzit şi le-a plăcut foarte tare, "deşi nu-şi amintesc despre ce era vorba, erau chestii de-ale voastre." Subiectul nu-l reţinea nimeni şi, paradoxal, asta creştea prestigiul celui auzit. Rudele mai îndepărtate, văzând în vorbăria radioficată un semn de mărire şi prosperitate, îi solicitau împrumuturi.

Cei din radio rămâneau crăcănaţi de invidie, mai ales că fecundul îşi ilustra emanaţiile cu diferite sunete: mieunat de pisică, lătrat de câine, ţipete poetice de pescăruşi. O dată o greşise însă. Venise o fostă suavă literată care-şi purta patetică cele trei decenii de lirism şi candoare, la fel de blondă şi costelivă ca la debut. Citise ea acolo din siropurile ei. Călin Ţâru, mânat de subconştient, pregătise un behăit pastoral şi, ca un făcut, îi dădu drumul pe unde exact după un final de poem în aliteraţie. Astfel, cele două voci sunară ca un dialog mioritic şi un altul, aflat şi el acolo, nu-şi mai putu opri un râs ca un nechezat de ponei.

Situaţia era disperată, filiforma era şefă peste cinci edituri şi nu lipsea din niciun juriu, cât de mărunt. Ţâru îşi zise că dacă nu este, cum umblă vorba, tuberculoasă, el nu mai pupă niciun premiu timp de douăzeci de ani.

Din fericire, împricinata nu-şi putea permite să se supere pe un om cu microfon sau cameră de filmat. Dacă nu-şi arăta osemintele o dată pe săptămână, măcar şi la emisiunea pentru surdomuţi, înnebunea de tot. Aşa că alese să se supere pe celălalt. Că de ce râsese? Nu înţelegea poezia bucolică?

De atunci însă, prudent, tartorul sunetului întreba ce zdrăngăneli convin mai mult invitaţilor cu pricina. O nimerise. Aştia leşinau de plăcere. Se simţeau răsfăţaţi. Se răsuceau cu labele în sus, îşi frecau şira spinării de covor şi comandau izvoare de munte şi decolări de navete spaţiale.

Numai unul, un mititel rău ca o năpârcă, îşi sprijinise capul smochinit în baston şi-l privise indiferent cu singurul ochi. Apoi ceruse scurt:
- O băşină de elefant.

Succesul dovedit al omului cu mâini mari o muncea mai ales pe colega lui, Clotilda. Ea era mai veche cu câţiva ani acolo, îşi plimbase paşii printre staliniştii locului vreme mai lungă, dar Ţâru trecuse pe lângă ea ca un expres şi-n şase luni o lăsase-n haltă. Îi devenise şef şi îi dădea ordine nu direct, ci prin altul. Clotilda se simţea jignită. Ea fusese o glorie a facultăţii, baborniţele de la slavă, literatură medievală şi latină o mângâiau pe zulufi la fiecare examen. Fusese cea mai tare, strălucind la română-germană şi se ilustrase cu o lucrare de diplomă monumentală despre Eminescu şi Goethe.

În schimb, şeful ei, mai mic de vârstă, isprăvise penultimul, fiind retrogradat succesiv de la engleză la cehă şi apoi la hindi. Nici vorbă să cunoască alfabetul slav, iar dintre primele gramatici româneşti nu numai că nu deschisese niciuna, dar nici nu ştia cum le zice. Nu citise Miron Costin şi nici măcar pe paşoptişti ca lumea. Iar la seminarii chiulea pur şi simplu.

Pentru Clotilda, care credea că lumea trebuie ierarhizată după criterii didactice, înălţarea unuia ce nu "studiase bibliografia" o enerva ca o bubă în nas. Ea însă n-avea nicio şansă. Dacă auzeai ce titluri găsea la pârdalnicele ei de făcături, te lua pântecarniţa: "Fermentul tradiţiei în context universal" sau "Compromisul originar şi marginile exigenţelor". Nimeni n-ar fi putut să înţeleagă ce voia să spună cu aiurelile astea, cu atât mai puţin rablagiţii pe care îi chema, universitari cei mai mulţi, dar muceziţi şi mirosind a cămară cu vechituri. Cu socotelile lumeşti practic încheiate, ei îşi foloseau pensia mai mult la garnisirea locurilor de veci, căci nici digestia nu le funcţiona decât la ceaiul de muşeţel. Încercase ea şi cu unii mai tineri. Dar aceia nu aveau grade didactice, ceea ce pentru Venera-şi-Madona era totul, şi începeau totdeauna prin a face mişto de subiectele ei.

Aşa că biata eminentă se prăfuia ca o petunie presată într-un dicţionar de neologisme. Nu-i pria nimic, în timp ce fostul codaş scria mult şi-ndesat, mânca, bea bine şi trăia clipe de extaz când îşi desfăcea singur cutia de viteze până la ultimul pinion. Văzându-i împreună, nu se ştie în ce împrejurare, Rafael exclamase intertextual:
- Ia uite-i! Vârcolacul şi Clotilda!

În prima tinereţe, Clotilda nu fusese urâtă. Avea incisivi de iepure şi ochi holbaţi, mari cât globurile de pom, care priveau cu tristeţe de dăscăliţă cum cade ultima frunză. Bafta ei: n-avea să se îngraşe niciodată. Ceva din glande îi oprea inevitabila lăţire a fundului femeiesc şi, una peste alta, scheleţelul ei inspirase destule pofte. Mulţi literaţi deviaseră către ea şi, cât părea de cuminţică, frigidă nu era.

De la o vreme o lăsaseră în pace şi voia să se mărite şi ea cu un individ şters, deşirat, lector la suedeză. Nu putea deocamdată, pentru că maică-sa, profă de liceu industrial, ar fi ucis-o dacă şi-ar fi pus pirostriile alături de unul care nu era nici măcar conferenţiar. Melancolica recunoştea că nici ei nu i-ar fi stat tocmai bine.

Nu era ciudat. Multe femei al căror creier e puţintel mai greu au damblaua asta. Ele aşteaptă ca legea învăţământului să permită purtarea demnităţilor universitare mai la vedere, precum coaiele la berbec. Aşa se explică şi câte intelectuale se măritau cu apevişti sau poliţai. Aştia îşi ţin gradul la soare, dacă te plimbi cu ei prin Cişmigiu se vede clar că te plimbi cu un căpitan, nu cu un locotenent, ca Ioneasca. Băgând de seamă scăderea natalităţii la muierile cu studii, statul a înfiinţat şi trupele de jandarmi.


Clotilda îl căută pe Călin Ţâru imediat după ce Iacub îl lăsase în pace. Îi venise ideea unei emisiuni comune, speciale, în jurul unui roman apărut de curând. De fapt, slăbănoaga nu voia decât să mai discute cu "şeful", să se pună bine cu el şi, dacă se putea, să se agaţe, ca o remorcă strâmbă la roţi, de succesul lui.

Pe scriboman ataşamentul Clotildei nu-l interesa. Ea era pentru el o sticlă de Coca-Cola goală şi nerefolosibilă. Singura problemă: globii ei descentraţi îi provocau un uşor deochi.

Insistenţele de ţânţar nehalit îl indispuneau totuşi. Când vorbea prea mult, îşi ieşea din politeţe şi vântura uşor degetele prin faţa nasului, gonind-o imaginar.

Romanul despre care voia să convorbească aripata creatură apăruse la o editură mare, era gros şi scump. Îl scrisese un ilustru poet, care, de când virase la proză, obişnuia să umfle paginile cu liste. Dacă vorbea despre, să zicem, dinozauri, el înşira corect ortografiate şi separate prin virgule, patruzeci de denumiri de făpturi preistorice, de la diplodoc la iguanodon. Era simplu: le scotea din dicţionar. Excela în terminologia ştiinţelor naturale. Dacă personajele se regulau lângă un gard, în iarbă, el amintea de toate buruienile care-i înţepau în fund pe protagonişti. Le zicea şi pe denumirea latinească, şi pe cea vulgară, şi nu omitea niciuna.

Astfel, nuvela de treizeci de pagini devenea roman şi critica putea să elogieze în plus "vârtejul lexical" în care o răsucea autorul. Insul avea viziuni, dar lipsa pedantă de umor îl făcea aţos şi indigest. O reclamă bine organizată îl propulsase decisiv şi niciun snob n-ar fi recunoscut deschis că nu putuse să-i termine cărămida.

Clotilda, conştiincioasă şi sensibilă la faptul că ambetantul era la Universitate, era printre puţinii muritori care buchisiseră complet volumul. Nici măcar nevasta genialului nu putuse trece de pagina 88. Singura care se distrase cu adevărat fusese fetiţa, preşcolară, care ilustrase cu carioca paginile tăticului, făcându-le mai puţin searbede şi îi colorase în verde mustaţa falnică de pe coperta a patra.

De data asta, Cloty nu-şi găsise omul. Ţâru îl detesta pe individ. Îl enerva succesul nejustificat, fabricat de snobismul unei găşti sterile. Aia opuneau acuzaţiilor de impotenţă culturală mormanele de hârtie cu dicţionarele transcrise pe curat, via computer, de vârful lor de lance.

Eminenta fusese însă sugestionată de judecata profesorului ei, care vestise lumii la televizor că aiureala e genială. Plănuise o gângureală radiofonică pe care voia s-o denumească "De la orizontul lingvistic la karma texturii narative". Auzind aşa vorbe, corpul astral al lui Ţâru, care plutea dracu' ştie unde, bufni înapoi în înveliş. Se abţinu să scuipe în scrumieră şi asta îl costă o arsură zdravănă. Sângele se balansa între cap şi burtă ca la lovitura de berbec din conducte.

Complet insensibilă la cutremurul sanguin al superiorului, vocea de profesoară model continuă să îmbârlige ideile cele mai liniare. În acelaşi timp, se legăna pe cele două beţe verticale într-un ritm care provoca hipnoza, iar ca tempo amintea de partea lentă, de început, din Ciuleandra.

Ca să n-o dea afară, romancierul se ridică să iasă el. Dar pendulina îi stătea în drum, exprimându-se aprig. El nu mai ştia ce-i spune, intrase în rezonanţă cu ritmul oscilaţiei:
- Do-uă fi-re, do-uă pa-ie...

Nu mai putea să se rupă din cadenţă, aceeaşi cu care, în India de sud, băştinaşii îşi amorţeau pachidermele în vederea dresării.
- Ţi-ne Ciu-lean-dra pi loc!

Norocul lui că, prin asociaţie, îşi aminti de Rebreanu şi cită din romanul omonim.
- Taci! Taci! Taci!

La al doilea "Taci" înfipsese labele în gâtul de doi ţoli al piculinei.
La al treilea îi tăiase admisia.

Lebăda murindă bătu inutil din aripi. Apoi auzi clar primele trei din cele patru ciocănituri ale destinului, retezate de un fâşâit scurt de coasă.

Din fericire, comprimarea traheei îi luă victimuţei sonorul. Iar zbaterea finală sparse frecvenţa de rezonanţă cu vreo trei secunde înainte de colaps.

Ţâru îşi reveni îngrozit. Clotilda ochi inegali, grozav de trişti rotea şi încerca să se readapteze la atmosfera terestră.

De data asta avusese baftă.

Răcorit prin spaimă, strangulatorul o prinse de umeri, îi răvăşi părul, fericit c-o vede trăind, o bătu cu stângăcie pe spate şi pe obraz.
- Bă, n-am vrut! Bă, iartă-mă!

Dar aia, buf, căzu la pieptu-i de aramă şi, de bucurie că n-a dat colţul, îşi mototoli faţa în sternul lui. Profita de ocazie.

Tactilul şi olfactivul erau de partea ei. Mătase şi parfum franţuzesc.

Pentru ucigaş nu mai era cale de întoarcere. Sângele frăţioarei strigase la cer.

Şi cerul se îndurase, îi trimitea un Cain pe cinste.

Peste douăzeci de minute, aspida hipnotică îi şuşotea mărturisiri înfrigurate, iar el asculta blând, îngereşte, gândindu-se la un capac de delco şi la nimic altceva.


Horia Gârbea este autorul volumului Raţă cu portocale, publicat de Editura LiterNet.