O scrisoare din neant

Citiţi cronica lui Daniel Cristea-Enache la această carte.
Citiţi un interviu cu Ileana Mălăncioiu.


Dintre prietenii dispăruţi, cel mai mult m-a obsedat Marcel Mihalaş.

Luciditatea lui mă făcuse cândva să-l asemăn cu inginerul Kirillov, fără a mă gândi la sfârşitul eroului dostoievskian. Înainte ca ea să atingă limita şi să treacă în opusul său, Marcel mi-a descris starea în care se afla, cu o logică perfectă. Am aflat astfel tot ce se poate afla de la altcineva despre spaima de a fi urmărit 24 de ore din 24, fie că ea se întemeia ori nu pe ceva real.

Mai târziu, când l-am vizitat la Spitalul nr. 9, mi-a spus că era urmărit şi acolo, ca şi afară. Atunci am dat totul pe seama bolii care se agravase. Ulterior, când am aflat cum era utilizată psihiatria pe vremea aceea, n-am mai ştiut ce să cred. Poate şi fiindcă mă obseda faptul că, după tratamentul la care a fost supus, Marcel a intrat într-o fază de euforie total nepotrivită cu firea lui şi m-a făcut să mă gândesc că, atunci când va percepe cu alţi ochi perioada aceea, ar putea să cadă într-o tristeţe şi mai adâncă.
Nu peste mult, am plecat într-o călătorie şi am vorbit despre el cu mai mulţi prieteni comuni aflaţi în exil.
La întoarcere, i-am telefonat şi am stabilit că ne vom întâlni să-i povestesc cum a fost. În aceeaşi zi mi s-a comunicat că, în absenţa mea, boala tatei s-a agravat şi m-am dus la Godeni, unde am rămas cu el până a trecut dincolo, cu seninătatea omului care credea şi era convins că în lumea cealaltă îl aştepta sora mea.

După un şir de şapte morţi - care începea cu Noica şi, pentru mine, se încheia cu el - am aflat că s-a sinucis Marcel.

În drum spre biserica în care a fost depus (cu îngăduinţa unui preot care s-a făcut că nu ştia că şi-a luat singur viaţa), mi-am amintit de Mazilescu, care se întreba obsesiv ce fel de ţară e România dacă s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat cu ea şi nu s-a sinucis nici un poet?!
Ca să nu mă gândesc la sinuciderea lui Marcel, mă gândeam la a lui Virgil, care se petrecuse treptat şi cu totul altfel.
La înmormântarea lui nu fusesem în Bucureşti. Poate chiar pentru asta păstram încă vie impresia lui Marcel, care mi-a povestit că a fost şi mai deprimant decât s-ar fi aşteptat. Întâi, fiindcă femeia care l-a ajutat să regăsească pentru o vreme sensul pierdut şi să mai scrie o carte nu venise să-şi ia rămas bun de la el. Apoi, pentru că aceea despre care se spunea că l-ar fi aşteptat ca Penelopa să revină acasă îi povestise lângă sicriul acela acoperit că îşi găsise şi ea pe altcineva.
Mă gândeam, ca şi atunci când îmi povestea Marcel, ce procese de conştiinţă îşi făcea Virgil pentru ea. Deşi trăia dintr-o jumătate de normă de redactor, îi lăsase apartamentul făcut de el şi-i plătea mai departe întreţinerea. Când nu mai avea unde să stea, revenea şi el acolo, având grijă să întârzie cât mai mult prin oraş, ca să evite discuţia despre o eventuală întoarcere definitivă, care nu mai era posibilă.

Într-o noapte geroasă, mergând încet către casă, ca să nu ajungă mai devreme decât ar fi vrut, a dat peste un om căzut în zăpadă.
Crezând că e beat sau bolnav, s-a aplecat să-l ridice şi a constatat că era mort. Nu putea să-l lase să zacă la marginea drumului ca un câine şi s-a gândit să anunţe miliţia. Dar se temea. Întâi, pentru că avusese de-a face cu ea când a fost luat de pe stradă şi dus la o circă, unde l-a înjurat toată noaptea pe Ceauşescu. Apoi, fiindcă îşi pierduse buletinul de identitate.
Ajuns, aproape fără să ştie cum, în faţa unui ofiţer de gardă care era mai tânăr decât el, tremura din toate încheieturile. Spre uimirea lui, acesta nu i-a cerut buletinul. L-a întrebat dacă-i e rău şi dacă nu vrea să-i dea ceva pentru a se calma.
Uitând unde se află, s-a trezit spunând: daţi-mi, vă rog, un pahar cu vodcă.
Spre stupoarea lui, nu peste mult, cineva a venit cu o sticlă abia începută şi cu două pahare.
Am stat şi am băut acolo până s-a luminat, spunea a doua zi, tremurând încă. Sunt şi ei oameni. Au înţeles că mi se făcuse frică de moarte.
După o lungă pauză, a încheiat, pe tonul cel mai alb cu putinţă: aşa o să mă găsească pe mine cineva...
Dar pe el nu l-au găsit aşa. L-au găsit după trei zile, în baie, şi l-au dus într-un sicriu acoperit la Cernica, unde îl aştepta de multă vreme prietenul său Daniel Turcea.
Spre deosebire de Virgil, Marcel putea fi văzut.
După şirul de morţi pe care îl încheia, lumea era ajunsă la limită şi mă temeam că nimic n-o mai poate impresiona. Dar sinuciderea asta, care schimba cu adevărat ceva, părea s-o fi trezit brusc la realitate.

La vreo jumătate de an după ce l-am condus pe ultimul drum, am aflat de la soţia lui că, înainte cu vreo lună de ziua aceea în care şi-a înghiţit toate pilulele deodată, Marcel mi-a scris o scrisoare. I-am cerut-o s-o citesc, dar n-o mai avea. Am întrebat-o dacă ştie ce cuprindea şi mi-a spus că îmi mărturisea ce simţea el în nopţile acelea fără sfârşit, când nimic nu-l mai putea ajuta să iasă din starea de veghe în care se afla.
De ce mă alesese tocmai pe mine pentru această spovedanie?! Fiindcă avea sentimentul că toată lumea îl părăsea şi eram printre ultimii prieteni care aveau răbdare să-l mai asculte. Dar, văzând că nu l-am mai căutat, a dedus că nu mă mai interesa nici pe mine ce se petrece cu el şi i-a spus lui Cati să pună scrisoarea pe foc. Iar ea, care îl asculta orbeşte, în loc să mă caute şi să vadă ce s-a-ntâmplat, a făcut cum îi ceruse el.
Faptul că scrisoarea asta n-a mai ajuns la mine a-nceput să mă obsedeze ca şi cum mi-ar fi fost trimisă din lumea de dincolo şi s-ar fi pierdut, cu cel care a scris-o cu tot, şi din vina mea. De aceea o vreme am ezitat s-o mai caut pe Cati. Şi poate că tot de aceea nu m-a mai căutat nici ea câţiva ani. Apoi mi-a telefonat într-o noapte şi a vorbit vreo oră, cu sufletul la gură, pentru a mă face să înţeleg că era urmărită şi ea tot timpul, aşa cum a fost şi Marcel.
Cel despre care îmi povestea că ar fi organizat totul locuia în acelaşi bloc cu ea şi - cu sau fără voia mea - trebuia să recunosc că era cum nu se poate mai dubios. Dar, deşi îl credeam capabil de orice, nu puteam să nu mă întreb totuşi ce ar putea să aibă el cu această femeie plecată pe urmele bărbatului ei care nu mai era printre noi de atâta amar de vreme. Drept care m-am ferit şi s-o aprob, şi s-o contrazic.

În realitate, cred că lucrurile erau şi mai triste decât mi s-au părut mie. Pentru că, nu peste mult, mi-a căzut în mână o publicaţie ce găzduia un fel de delaţiune cu privire la tot ce ar fi făcut ea de-a lungul vieţii, semnată de cel despre care mi-a spus, în zadar, că o urmărea. Şi din nou n-am ştiut ce să mai cred. Nu doar despre logica acestei biete femei care o urma întocmai pe a bărbatului ei, ci despre tot ce s-a întâmplat. Cu el, cu ea şi cu noi toţi. Pentru că nu mai avea importanţă dacă urmărirea care l-a dus la sinucidere pe Marcel era reală sau răbufnise la suprafaţă din subconştientul său ori din cel colectiv dominat de această spaimă. Singurul lucru care conta era că nu ne vom elibera de spaima asta câtă vreme urmăritorii noştri preluaţi de noile servicii secrete sunt protejaţi, iar ceilalţi sunt împinşi prin aşa-zisa Lege a Deconspirării Securităţii ca Poliţie Politică să facă pe dracu-n patru ca să fie şi ei reactivaţi.
Încercând să răspund la acea scrisoare din neant care mă obsedează de peste un deceniu, am ajuns din nou la neantul politicii noastre de trei parale, de care tocmai voiam să scap.

Cerându-le scuze cititorilor, care poate că aşteptau altceva de la mine, îmi iau rămas bun de la ei pentru o vreme cu speranţa că, dacă între timp se va ajunge până la capăt, iar apoi lucrurile vor începe să meargă altfel, o dată cu ele mă voi schimba şi eu. Fie pentru a putea relua, cu alte sentimente, rubrica asta, în care spun chiar ce am eu de spus, fără să mă gândesc la riscul asumat, fie pentru a mă întoarce la poezie, cu iluzia că Frumuseţea ar putea salva chiar şi această lume în care credeam că nu mai e nimic de salvat.

(România Literară, nr 26/1999)