Despre Fortăreaţa albă

Citiţi un fragment din această carte.

Scriitorii îndeajuns de inteligenţi ca să-şi aştearnă cărţile pe hârtie cu nespusă tandreţe ştiu ce vreau să afirm în cele ce urmează: există romane ai căror protagonişti îşi continuă peripeţiile în reveriile scriitorului, dincolo de cartea care a văzut lumina tiparului, în ciuda faptului că scrierile cu pricina au avut parte de un "sfârşit" adecvat, care i-a adus satisfacţie autorului. Unii literaţi din secolul al XIX-lea au încercat să-şi transpună reveriile într-un al doilea şi un al treilea volum, în continuarea celui iniţial. Alţii, nedorind să cadă în capcana replăsmuirii unei lumi deja plăsmuite, obişnuiesc să adauge la sfârşitul cărţii câte un capitol care expediază superficial posibilele evoluţii viitoare ale personajelor, de parcă ar voi să pună, astfel, capăt noii existenţe a operei - primejdioasă, gata să se perpetueze; ne pomenim, prin urmare, citind fraze de genul: "La ani de zile după aceea, Dorothea a revenit la moşia de la Alkingstone, însoţită de cele două fiice ale sale", sau "în cele din urmă, problemele lui Razarov s-au rezolvat, acum are un venit însemnat" etc., etc.

Există însă şi un alt gen de cărţi, care îşi continuă, pur şi simplu, existenţa proaspăt dobândită în imaginaţia creatorilor lor graţie istoriei volumelor în sine, nu a aventurilor inedite trăite de eroi. Cartea se metamorfozează neîncetat în mintea scriitorului, mulţumită noilor idei, imagini şi întrebări care îl asaltează, a prilejurilor ratate, a reacţiilor cititorilor şi prietenilor apropiaţi, a amintirilor şi a altor proiecte care îl frământă. În cele din urmă, când imaginea care stăruie în mintea scriitorului cu privire la carte începe să fie fundamental diferită de imaginea cuprinsă în cartea care se vinde prin librării şi pe care o avea în vedere însuşi scriitorul, acesta simte nevoia să-i reamintească noii ciudăţenii, care i-a scăpat de sub control, în ce fel i-a dat viaţă.

Cred că prima imagine nelămurită legată de Fortăreaţa albă îmi stăruia în minte pe vremea când isprăveam Cevdet Bey şi fiii: un proroc ce se îndreaptă spre palatul la care a fost convocat, străbătând în puterea nopţii străzile albastre ale oraşului. Pe atunci, acest personaj conferea şi titlul cărţii. Prorocul meu, care purcede la treabă cu "ştiinţa", animat de cele mai bune gânduri, se foloseşte mai întâi, împotriva voinţei sale, de meşteşugul astrologiei, care nu-i vine deloc la socoteală, dar pe care îl deprinde cu uşurinţă datorită interesului său pentru astronomie, pentru a-i sili pe cei de la Serai să-i recunoască ştiinţa de carte, privită fără prea mare elan. Apoi însă pierde măsura, din cauza puterii şi a influenţei cu care îl înzestrează profeţiile sale, şi începe să urzească intrigi. Nu ştiam ce avea să urmeze. Pentru că, pe vremea aceea, mă feream de subiectele "istorice", care îmi veneau stăruitor în minte, şi pentru că mă deranja întrebarea "de ce scrieţi romane istorice?", pe care mi-o puneam şi eu, dar pe care mi-o adresau adeseori şi alţii, n-am fost îndeajuns de preocupat de ideea amintită ca să ajung să îi dau viaţă.

Scrisesem cândva, pe când aveam 23 de ani, trei povestiri istorice; romanul Cevdet Bey şi fiii era socotit tot un roman "istoric". Răspunsul la întrebarea de mai sus părea să se lege nu atât de gusturile mele literare, cât de înclinaţiile mele lăuntrice: se impunea parcă precizarea că, într-una din zile, când eram copil - aveam şapte ani -, urcând de la etajul la care locuiam noi - unde toate se repetau la nesfârşit şi unde răsuna mereu aceeaşi sporovăială dinspre radio - la etajul la care locuia bunica din partea tatei - etaj cufundat în mohoreala mobilei de culoare închisă -, mi-a căzut în mână o carte mare, ilustrată, de Reşat Ekrem Koçu, aflată printre cărţile de medicină prăfuite ale unchiului meu medic, care nu se mai întorsese din America, şi printre gazete vechi, îngălbenite de vreme. Citeam astfel în fiecare zi, la acel etaj cufundat în beznă al blocului unde se ştergea praful ore în şir, răstimp în care iar se ridicau nori de praf ca nişte umbre, povestea bietelor maimuţe adunate de prin prăvăliile vânzătorilor de maimuţe din Azapkap şi spânzurate în copaci, pentru că treceau drept unelte ale necuviinţei. În zilele în care se spălau rufe şi în care toată lumea cădea pradă furiei apei în clocot şi a săpunului, alăturându-se îndârjitei maşini de spălat, mă ghemuiam într-un cotlon şi mă uitam la desenele în cărbune care le înfăţişau pe prostituatele de pe Strada-pe-care-nu-trec-îngerii, pedepsite cu molima ciumei. Pe când ceasornicele cu pendulă din hol aşteptau răbdătoare să bată începutul unei alte ore, mă cufundam, cu o teamă pătrunsă de nerăbdare, în povestea osânditului la moarte căruia îi erau frânte braţele şi picioarele, pentru ca mai apoi să fie aşezat în gura unui tun şi aruncat în aer, asemenea unei ghiulele.

Un critic care mi-a citit una dintre primele povestiri istorice a spus că mă refugiam în istorie pentru a ocoli problemele însemnate aflate la ordinea zilei. De fapt, ideea mi-a venit când, după ce isprăvisem Casa tăcută, au prins din nou să mi se perinde prin faţa ochilor plăsmuiri de inspiraţie istorică. Îmi spuneam să concep ceva scurt, în răstimpul dintre romanele lungi - o nuvelă în care pe primul plan să se afle povestea şi care să mă relaxeze, să mă amuze în vreme ce o scriam. Agreabila şi neasemuita carte a lui Adnan Ad'var intitulată Ştiinţa la turcii otomani mi-a oferit detalii asupra atmosferei în căutarea căreia mă aflam (cărţi de genul Făpturi ciudate, cu poveşti despre animale stranii, după care se dădea în vânt şi Evliya Çelebi, ţinuturi imaginare din tratate geografice adaptate după alte lucrări etc.). Vrând-nevrând, eroii mei au fost contaminaţi şi de comentariul asupra lui Kepler din Somnambulii de Arthur Koestler ("De ce eu sunt eu?"), de candoarea lui Leonardo da Vinci şi de aspiraţia sa de a născoci o armă nemaivăzută (visul nestrămutat al celor care doresc cu ardoare să răzbată la ceilalţi şi să le fie pildă), de pofta nesăţioasă de carte a lui Kâtip Çelebi (îi omagiez cu drag pe aceşti "bolnavi" care, în vremuri în care nu aveau cui să-şi împărtăşească amărăciunile şi bucuriile, se înconjurau de un farmec şi mai melancolic). Când l-am făcut pe eroul meu să scoată la iveală şi să tălmăcească acel memoriu al învăţaţilor musulmani referitor la cometă - memoriu care astăzi nu mai există şi pe care vestitul astronom otoman Takiyyüdin (despre a cărui existenţă am aflat din cartea Observatorul astronomic din Istanbul, a profesorului Süheyl Ünver) i l-a dăruit Padişahului -, ştiam cât de imprecis era hotarul dintre astronomie şi astrologie. Într-o altă carte se afirma, privitor la astrologie: "Nu se poate spune că este o idee nefericită să proroceşti prăbuşirea unei orânduiri pentru a o răsturna." Abia după aceea am aflat, din istoria lui Naima, că Mai-marele astrologilor, Hüseyin Efendi, încercase să pună în aplicare acest principiu al profeţiei, aşa cum fac toţi oamenii politici, în încercarea disperată de a-şi salva viaţa.

Când am obosit de asemenea lecturi care, dincolo de intenţia de a strânge o serie de detalii necesare poveştii mele, nu prea aveau un rost limpede, dispuneam deja de o temă frecvent întâlnită în literatura universală şi, în particular, în literatura şi în existenţa noastră: un erou care arde de dorinţa de a săvârşi binele, de a se face folositor. În romanele de acest fel, pe care cititorii le parcurg cu sentimente ostile faţă de jumătate dintre protagonişti şi cu lacrimi de admiraţie pentru cealaltă jumătate, personajele negative obişnuiesc să ridice, cu viclenie, tot soiul de obstacole în calea eroului pozitiv, înzestrat cu nenumărate virtuţi. Din romanele mai izbutite aflăm, în schimb, că oamenii buni sunt învinşi şi alteraţi treptat de răul cu care se confruntă. Cine ştie, poate că aş fi ajuns să scriu şi eu asemenea lucruri; nu izbuteam însă să găsesc sursa acelei cunoaşteri şi frământări a descoperirii care ar fi urmat să-l îmboldească pe "eroul pozitiv" la acţiune. Am decis - poate şi pentru că trăim într-o ţară în care oamenii nu se schimbă în virtutea cărţilor pe care le citesc, ci a vorbelor care le ajung la ureche ori a admiraţiei pe care o încearcă faţă de alţii - ca Prezicătorul meu să-şi deprindă cunoaşterea de la cineva venit din "Occident". Corăbiile înţesate cu sclavi care îşi aveau obârşia în asemenea ţări îndepărtate se potriveau de minune cu această idee. Astfel s-a înfiripat relaţia dintre stăpân şi sclav, care trimite la Hegel. Socoteam că Hogele meu şi sclavul său urmau să-şi împărtăşească totul şi să se iniţieze reciproc; se impuneau lungi discuţii între ei, mi-i imaginam pe amândoi într-o încăpere din oraşul cufundat în întuneric. Relaţia psihologică şi încordarea dintre protagoniştii acestui duet a devenit, astfel, fundamentul istoriei mele. Când am decis să le confer personajelor care populau aceste frânturi de plăsmuire şi poveste, înzestrate cu detalii pe care le acumulasem în timp, câte un trup menit să le poarte prin paginile lumii din carte, mi-am dat seama că nu îi diferenţiasem prea mult, sub aspectul înfăţişării, pe Hogea şi pe robul său italian. Aşa s-a născut ideea aspectului identic al celor doi - poate şi dintr-un blocaj al facultăţii mele imaginative. Cititorii împătimiţi de literatură vor socoti că, din acest punct, n-a mai fost nevoie să născocesc peste măsură pentru a mă putea lansa în vestita temă a gemenilor, a sosiilor, a oamenilor-pereche care se substituie unul altuia - temă inclusă în patrimoniul a ceea ce numim "literatură universală".

Prin urmare, din pricina constrângerilor exercitate de logica sa interioară ori, poate, din pricina comodităţii imaginaţiei mele, povestea a dobândit, pe negândite, o cu totul altă formă, care mi-a stârnit şi mie tulburare. Ştiam, desigur, de scrierile lui E. T. A. Hoffmann pe tema "perechii" - neîmpăcat cu sine şi dorind să devină muzician, acesta îşi alăturase prenumele lui Mozart, pe care îl imita, la propriul prenume -, ştiam de deprimantele povestiri ale lui Edgar Allan Poe, precum şi de provocatoarea nuvelă Dublul (în traducerea turcă, Celălalt) de Dostoievski, căruia i-am adus un omagiu prin aluzia la legenda preotului epileptic din satele slave. Când, după apariţia romanului Fortăreaţa albă, am mai scotocit printr-o bibliotecă americană, ca să-mi dau seama cât de mult aş mai fi putut extinde lista de mai sus, şi am mai citit câte ceva privitor la cei care au abordat tema gemenilor/identicilor în literatură, precum şi la felul în care au procedat, am încercat o senzaţie de sufocare. Poate că în asemenea cazuri este preferabil să rememorezi ceea ce ai urzit tu însuţi, pentru a găsi alinare. Când eram la gimnaziu, profesorul nostru de biologie se lăuda că îi poate deosebi pe doi gemeni sluţi din clasa noastră, numai că, atunci când erau ascultaţi, aceştia obişnuiau să se substituie unul altuia. Am văzut mai întâi maimuţărelile lui Charlot din filmul Marele dictator, care mi-au plăcut, dar mai apoi, când am văzut "originalul", acesta nu m-a mai încântat. Când eram copil, îl admiram pe O-Mie-şi-Una-de-Mutre, protagonistul unor benzi desenate care îşi schimba mereu înfăţişarea: ce-ar fi făcut oare dacă ar fi fost în locul meu? Ar fi spus poate, de pe poziţia psihologului amator, că, la drept vorbind, toţi scriitorii îşi doresc să fie altcineva; în Dr Jekyll şi Mr Hyde se regăsesc, în mai mare măsură decât la Hoffmann, ecourile stării de spirit a lui Robert Louis Stevenson: ziua cetăţean, noaptea scriitor! Poate că sosia care mi s-ar fi substituit ar fi încercat să le amintească, deopotrivă, cititorilor că m-am născut în zodia gemenilor; am redus-o însă la tăcere, spunându-i că, după cum citisem undeva, nu credea în asemenea lucruri. Unii cititori vor afirma, pe drept cuvânt, că genul acesta de confuzie seamănă cu încurcătura creată de faptul că personajul care încearcă să vorbească la sfârşitul cărţii sunt eu - asta după ce Faruk mi-a scris prefaţa cărţii descoperite de el. Cum ţintesc spre limpezime, am să încerc să limpezesc lucrurile.

Nici eu nu ştiu dacă manuscrisul Fortăreţei albe îi aparţine robului italian ori hogei otomane. Spre a evita dificultăţile tehnice cu care m-am confruntat în vreme ce scriam Fortăreaţa albă (o serie de lămuriri indispensabile cititorului, informaţii istorice obligatorii etc.), am decis să mă folosesc de ataşamentul meu faţă de istoricul Faruk, unul dintre protagoniştii romanului Casa tăcută. Iată o problemă stilistică şi, de asemenea, o problemă tehnică, pe care le-am rezolvat prin intermediul lui: o parte dintre cititori, care nu au parcurs romanul până la capăt, conformându-se sfatului unuia dintre eroi (o verigă însemnată a tradiţiei noastre romaneşti te îndeamnă să crezi nu atât în scriitor, cât în personajul născocit de el), au invocat neajunsul ce decurge din faptul că un turc se prevalează, în scris, de modul de a vorbi al italianului. Probabil că, la vremea lui, Cervantes - pe care l-am omagiat în primul şi în ultimul capitol al cărţii - a trăit aceleaşi nelinişti, de vreme ce recurge, în mod nejustificat, la felurite jocuri de cuvinte pentru a-şi atribui romanul Don Quijote, pe care l-a elaborat apelând la un manuscris al istoricului arab Cide Hamete Benengeli (Seyyit Hamit bin Engeli). Transpunând manuscrisul descoperit în arhiva din Gebze - arhivă de care îşi vor fi adus aminte cititorii Casei tăcute - în limba concetăţenilor săi, Faruk a adăugat, pesemne, textului câte ceva preluat din alte cărţi, aşa cum a procedat şi Cervantes. Doresc să precizez, pentru cei care sunt convinşi că am trudit şi eu prin arhive, cotrobăind prin vrafurile de manuscrise aflate pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor, că nu vreau să-mi asum realizările lui Faruk. Eu nu am făcut decât să mă folosesc de o parte dintre amănuntele descoperite de el. Pe acestea le-am presărat în capitolul introductiv, a cărui redactare i-am atribuit-o lui Faruk, apelând la vechea metodă a manuscrisului găsit, pe care mi-am însuşit-o din Cronicile italiene ale lui Stendhal - citite cu delectare pe vremea când îmi aşterneam pe hârtie primele naraţiuni istorice. În felul acesta m-am deprins, pe de o parte, să-l pun pe Faruk la treabă în beneficiul meu - aşa cum am procedat şi cu Selâhattin Bey, bunicul lui -, cu gândul la alte povestiri istorice pe care le voi scrie, poate, cândva, şi am evitat, pe de altă parte, primejdiile presupuse de implicarea subită a cititorului într-un "bal mascat" - latura cea mai dificilă a romanelor istorice.

Am hotărât să îmi plasez povestea către mijlocul secolului al XVII-lea, nu numai pentru că acesta era adecvat din punct de vedere istoric ori pentru că era vorba de o epocă plină de însufleţire şi de culoare, ci şi pentru ca personajele mele să se poată prevala de scrierile lui Naima, Evliya Çelebi şi Kâtip Çelebi; în roman s-au strecurat însă, pe filiera cărţilor de călătorie, mai multe scene de viaţă din secolele anterioare, precum şi din cele ulterioare. Pentru a-l putea transpune pe italianul meu cel încrezător şi de bună-credinţă în postura de rob al Hogei (căderea în robie, prin capturarea galerei, şi răstimpul pretinsei practicări a medicinii), m-am folosit de o carte dăruită lui Filip al II-lea de către un spaniol anonim care, întocmai ca Cervantes, fusese prizonier la turci cu un secol mai devreme. Zilele petrecute în temniţă de baronul W. Wratislaw - rob la galere pe corăbiile otomane în aceeaşi perioadă cu Cervantes - mi-au servit ca punct de reper pentru descrierea existenţei duse de robul meu în celulă. Scriind despre zilele ciumei (până şi un banal furuncul stârnea spaima de molimă) şi despre creştinii refugiaţi în insulele din preajma Istanbulului, m-am folosit de scrisorile unui francez, Busbecq, ajuns la Istanbul cu patruzeci de ani înaintea evenimentelor amintite.

În ceea ce priveşte alte amănunte, pe acestea le-am desprins din mărturiile asupra altor epoci, nu asupra celei în care se petrece istoria mea: mă refer la detaliile despre reprezentaţia cu focuri de artificii, despre unele privelişti şi distracţii de noapte istanbuleze (Antoine Gallant, Lady Montagu, baronul de Tott), despre leii îndrăgiţi de Padişah şi despre "casa cu lei" (Ahmet Refik), despre campania militară din Ţara Leşească (Jurnalul lui Ahmet A÷a privitor la asediul Vienei), despre unele vise ale Padişahului-copil (Evenimente stranii din istoria noastră, o altă carte scrisă, pe baza aceloraşi informaţii, de Reşat Ekrem Koçu şi citită de mine în biblioteca din casa bunicii), despre câinii vagabonzi din Istanbul, despre măsurile recomandate în cazul izbucnirii ciumei (Scrisorile din Turcia ale lui Helmut von Moltke), despre "fortăreaţa albă" care conferă titlul cărţii (cartea Călătorii prin Transilvania de Tadeusz Trevanian, înnobilată cu gravuri, cuprinde nu numai istoricul fortăreţei, ci şi un roman privitor la un schimb de identitate între un barbar şi un romancier francez).

Un al doilea aspect, care face din această carte mai mult decât o ficţiune pe care nu ar fi putut-o descoperi nici măcar şoarecii de bibliotecă - ei fac suportabile multe ţări somnolente, peste care s-a aşternut ţărâna morţii -, dar care ar fi putut fi scrisă de un geamăn de-al nostru: desigur că Evliya Çelebi este cel care vorbeşte, în calitate de martor, despre azilul de boli mintale din cadrul complexului arhitectonic de la Moscheea Beyaz't din Edirne şi despre încântătoarea muzică interpretată în beneficiul bolnavilor, însă cei care au văzut, într-o dimineaţă pustie şi noroasă de primăvară, cu înfiorare şi întristare, nămolul ce invada minunatul edificiu, am fost eu şi soţia mea. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu berzele care îl înduioşau pe Padişah. Unele dintre visele lui Mehmet Vânătorul, tălmăcite de eroii mei, sunt, de fapt, propriile mele vise (oamenii aceia crunţi, cu saci în mâini). Şi mie mi-au fost luate hainele cele noi ca să se îmbrace cu ele fratele meu mai mare, pentru că şi le făcuse ferfeniţă pe ale sale, aşa cum i s-a întâmplat în copilărie robului meu, numai că hainele mele erau albastru cu alb, nu roşii, ca în carte. Când ne cumpăra câte ceva de mâncare (nu halva, ci fursecuri cu migdale amare) la revenirea din plimbările la care obişnuia să ne scoată, pe mine şi pe fratele meu, în dimineţile reci de iarnă, mama ne spunea, întocmai ca mama Hogei: "Să mâncăm repede, să nu ne vadă cineva!" Piticul cu păr roşcat din carte nu are nicio legătură cu povestea Copilul cu păr roşcat - clasică, pe vremea copilăriei noastre - ori cu piticii din cărţile pe care le-am scris sau pe care urmează să le scriu: l-am văzut în 1972, la bazarul din cartierul Beşiktaş. Socoteam că ideea Hogei de a făuri un ceas care să indice orele de rugăciune fără a fi întors şi potrivit multă vreme se număra printre fanteziile mele de adolescent, dar se pare că m-am înşelat. S-a dovedit că multe persoane manifestă interes pentru un asemenea proiect, despre care mă mir că nu a fost dus încă la bun sfârşit; cineva mi-a spus că japonezii ar fi conceput un ceas de mână de acest fel, însă eu nu am văzut aşa ceva.

Este, poate, momentul să precizez că, oricât de mult ar veni în întâmpinarea realităţii, distincţia Orient-Occident - una dintre posibilele clasificări care s-au operat şi se pot opera spre a diviza umanitatea, culturile - nu constituie, desigur, subiectul Fortăreţei albe. Dacă ne gândim că Faruk este incapabil să amăgească pe cineva cu introducerea sa, prost concepută sub raport stilistic, presărată cu observaţii şi trăiri banale, este de mirare faptul că nu doar protagoniştii, ci şi cititorii cărţii par interesaţi de o atare distincţie. Trebuie, fără îndoială, să adaug că, dacă nu ar fi existat nenumăratele fantezii urzite de-a lungul secolelor pe această temă, cu febrilitatea sugerată de dihotomia menţionată, nici povestea de faţă nu ar fi putut dobândi multe dintre nuanţele care să o facă viabilă. Ideea de a te prevala de ciumă ca de o hârtie de turnesol menită să pună în lumină distincţia la care mă refer este, la rândul ei, de dată veche. Baronul de Tott spunea undeva, în memoriile sale: "Ciuma îl ucide pe turc, în vreme ce frâncului îi pricinuieşte suferinţă." O atare observaţie nu constituie, din punctul meu de vedere, o aberaţie ori o formă de pseudo-cunoaştere, ci, pur şi simplu, un detaliu util pentru aventura unei plăsmuiri ale cărei taine am încercat, întru câtva, să le dezvălui. Poate că un astfel de demers îi este de folos scriitorului în procesul de rememorare a unui trecut şi a unei cărţi de care este ataşat; el este însă departe de a se isprăvi odată cu relatarea modului în care au fost descoperite şi puse laolaltă amănuntele cărţii.

Notă: [1] Postfaţa a fost adăugată celei de-a doua ediţii a romanului, apărută în 1986; prima ediţie a fost publicată în 1985.