Un scaun 4.8.6

Duminică, 28 decembrie 2003

Pun pariu că nu se mai lăudă nimeni cu un scaun 4.8.6. Invenţia mea. Trebuie brevetată.

Biruit-au gîndul şi mi-am luat un calculator mai de Doamne-ajută. Sau, mă rog, unul care-şi merită numele de computer, fară să mai fiu indulgent. Nu se mai putea. Aveam un 4.8.6 bazat-bazat, trebuia să-l deschid dimineaţa cînd plecam la serviciu ca să fiu sigur că seara am cum să mă apuc de scris. De muzică şi alte vrăjeli (jocuri, filme, un Acrobat Reader etc.) mi-era şi jenă să aduc vorba. Ar fi plesnit instantaneu. După ce dădeam un save, fumam o ţigară, îmi făceam o cafea, citeam 20 de pagini dintr-o carte şi abia apoi puteam să scriu mai departe. Asta în cazul fericit în care nu cerea un restart.

Acum, cînd mă uit la mîndreţea de Pentium III, pe care mi-am instalat toate programele lu' peşte, mi-am copiat operele mele complete, melodii cît să ascult neîntrerupt 3-4 zile, poze, filme şi jocuri, bla-bla-uri, şi am 85 % free resouces, mă ia cu ameţeală. Nici nu-mi vine să mai scriu de bucurie. În dotarea camerei închiriate acum un an - pe lîngă pat, şifonier şi bibliotecă - figura şi un scăunel, dar l-a rupt soră-mea. Prin urmare mi-am transformat vechiul calculator în scăunel şi, o dată inaugurat din momentul în care m-am apucat de scris rîndurile de faţă, văd că e bine.

În ultimele luni am croit în minte liniile generale ale unui nou roman, după o idee pe care o aveam chiar înainte de a începe să scriu Ce se ştie despre ursul panda. Aşa-s eu: nu mă apuc de o carte pînă nu ştiu ce voi scrie în următoarea. Aş avea o senzaţie de disconfort, ca şi cu ar trebui să spun totul într-un singur roman, ca şi cum după aia ar trebui să mă apuc de altceva. Hotărît lucru, nu-mi plac cărţile care au pretenţia că spun totul. Aşa că trag liniile generale, îmi închipui personajele, povestea lor şi, pe parcurs, decid ce spun acum, ce las pentru mai tîrziu, cînd o să mă dumiresc mai bine cum vine treaba.