En attendent Tătucu

Vineri, 19 decembrie 2003


Am scris dintr-o suflare, într-o singură noapte, Renul lui Moş Crăciun, un cadou pentru prietenii mei virtuali. Sau pentru virtualii mei prieteni. Exist de un an de zile pe Internet şi lucrul care mă bucură cel mai mult e că, spre surprinderea mea, oameni total necunoscuţi au simţit nevoia să-mi scrie. Mulţi dintre ei se vede clar că-s pasionaţi de literatură, dar ce mă bucură şi mai mult este că mi-au scris oameni care au recunoscut frac: nu au mai deschis o carte de ani de zile. N-am decît o idee vagă despre ce anume din textele mele i-a determinat să mă încurajeze sau să mă înjure, cert e că i-am provocat.

Îmi place Internetul pentru că îţi oferă condiţiile unei concurenţe loiale: publici cît vrei şi nu ai alt girant decît publicul. E o lume în care pilele nu contează. Poţi păcăli cititorii o dată, de două ori (prin varii mijloace de publicitate on-line), să te viziteze, dar nu se mai întoarce nimeni dacă nu reuşeşti să convingi prin ceva. Manolescu se plîngea că pe Internet nu e nimeni care să-ţi garanteze calitatea textelor. Dar de ce ar avea nevoie cititorul de un tătic care să-i spună ce trebuie să-i placă? Pentru o persoană fără veleităţi de teoretician, simpla comparaţie cu ceea ce a mai citit poate fi un criteriu suficient. Am dat, tot pe Internet, peste un interviu cu Dan C. Mihăilescu. Făcea o observaţie care ar trebuie să pună pe gînduri, în egală măsură, atît scriitorii, cît şi cititorii: după Revoluţie, cînd am devenit cu toţii liberi, scriitorii "ţipă după harnaşament, vor să vină Tătucu să le spună ce şi cum". Mai practici, cititorii îmi par că au renunţat să-l mai aştepte pe Tătucu. Pur şi simplu, citesc ceea ce le place.

Uite, că, aşa deodată, m-am luat prea în serios şi căpătat tonul Papei din tradiţionalul mesaj de Crăciun. Închei scurt: Sărbători fericite cititorilor mei virtuali. Sau virtualilor mei cititori. Cîţi vor fi existînd.