Dezmierdare de catifea

Azi-dimineaţă, devreme, telefonul din biroul meu a început să sune. Agenţia era încă pustie. M-am întrebat cine putea să-mi telefoneze la o asemenea oră. M-am gândit la asistenta mea. Dar numărul afişat nu era al lui Mathilde. Am ezitat să răspund. Aş fi vrut să prelungesc acest moment de calm, mai înainte ca tot etajul să se transforme într-un stup zumzăitor.

De când conduc agenţia din Bulevardul Gobelins, nu mai am o secundă pentru mine. Începând de la ora opt, responsabilii de caz vin să-şi noteze ordinele sau să mă informeze cum merge lucrul la vreun dosar. În cutia asta mare, de sticlă, în care stau, e un du-te-vino neîntrerupt. Unii au nevoie de un cuvânt de încurajare, de câte un sfat. Trebuie să reacţionez rapid, să decid, să organizez. Totodată, trebuie să şi ascult. Meseria de agent de asigurări este una care te absoarbe cu totul. Trebuie să-i linişteşti mereu pe clienţi, să-i convingi că e în interesul lor să preîntâmpine toate riscurile existenţei, chiar dacă ei se simt la adăpost de pericol. Arhivele noastre vorbesc despre mii de dezastre familiale născute dintr-o furtună sau dintr-o eroare umană cu consecinţe cumplite.

Publicul abia dacă ne priveşte într-o lumină ceva mai favorabilă decât pe portărei sau pe ciocli. Agenţii mei ştiu asta. Iată de ce aştept ca ei să fie mereu prezenţi - la modul fizic -, alături de asiguraţii noştri, atunci când aceştia sunt loviţi de vreo nenorocire. Şi nu vorbesc despre pagubele produse de ţevile sparte şi nici tăblăria puţin şifonată a vreunui automobil cu. Mă gândesc la accidentele care îi lasă pe oameni fără acoperiş deasupra capului sau imobilizaţi, într-un scaun cu rotile. Consider că acţiunea noastră nu se poate limita doar la plata primelor de asigurare. Astăzi, există prea multe instituţii care se mărginesc doar să trimită nişte scrisori impersonale şi reci, uneori nişte simple e-mail-uri, ca să-i sprijine pe sinistraţi.

Pe vremea când eu însumi mă ocupam de clientelă, cunoşteam chipurile tuturor celor trei sute şi ceva de persoane, care îmi alcătuiau "portofoliul". Când un agent mă anunţă că a înregistrat un nou asigurat cu o poliţă multirisc, îl întreb ce vârstă şi ce profesie are acesta. Vreau să ştiu câţi copii are, care îi sunt proiectele, la ce dată trebuie să-l întâlnească din nou, nu pentru a-l incita să încheie alte contracte, ci numai cu scopul de a crea o legătură specială. Unii dintre colaboratori se miră de exigenţele mele. Pe ăştia nu-i ţin prea mult în agenţie. Grupul este îndeajuns de bine implantat în Paris, astfel încât, pe obsedaţii cifrelor îi pot trimite să mă caute prin altă parte. Aici, eu nu încurajez activismul. Prefer să-i tratăm cu toată atenţia pe cei ce ne acordă încrederea lor. Vreau să le dăm sentimentul că aici, la noi, sunt la ei acasă. "Asigurat = protejat". Ăsta e sloganul nostru, şi îmi place. Îmi place să-i protejez pe ceilalţi, dacă pot.

Probabil că după prima întrevedere, tinerii confraţi care ies din biroul meu, îşi spun că au dat peste un călugăr-soldat al capitalismului. Chelia şi costumele mele lipsite de fantezie contribuie la această imagine răspândită printre angajaţi. Mie, unul, mi-e perfect egal. Ba chiar resimt o anumită satisfacţie. Bunul mers al filialei noastre îmi conferă o poziţie de nezdruncinat. Centrala n-a formulat niciodată vreo rezervă în privinţa metodelor mele, rămase, fără îndoială, din alte vremuri, dintr-o epocă în care societăţile erau mai puţin mari, dar şi mai puţin fragile, şi în care cuvântul fiecăruia părea demn de interes.

Mulţumită relaţiilor pe care le-am stabilit, cu clientela, de-a lungul anilor, am reuşit să acoperim cu asigurări împotriva tuturor riscurilor un număr deloc neglijabil de imobile, şi nu numai în vechile cartiere ale Halelor sau Batignolles. Acum doi ani, i-am urmat lui Pierre Villemiane la conducerea Agenţiei Gobelins, pe care o deschisese chiar el, în 1976. Înaintea agapei de "înscăunare", mi-a spus, în acest mare birou cu pereţi de sticlă, unde continuă să sune telefonul: "Dragul meu Félix, ai aproape treizeci şi opt de ani, vârsta pe care o aveam şi eu, atunci când ne-am instalat aici. Am deplină încredere în dumneata. Dar te rog să accepţi un ultim sfat din partea mea: să nu uiţi niciodată că în meseria noastră reuşita va fi egală cu vigilenţa de care vei da dovadă. Un singur ochi sărit, şi toată această împletitură ţi se poate deşira printre degete. Dumneata va trebui să supraveghezi şi contabilitatea, şi repartizarea poliţelor între ramurile noastre de activitate, şi estimarea riscurilor. Poţi compătimi, dar asta nu te scuteşte de obligaţia de a socoti".

Prin aceste câteva cuvinte, voia să mă avertizeze că trebuia să las altora ceea ce mă pasionase atât de mult: terenul, oamenii şi grăunciorul de sare pe care puteam să-l aduc în viaţa lor, ca să le-o fac mai uşor de trăit.

La al cincilea ţârâit, am ridicat, în sfârşit, receptorul. Un bărbat cu voce ştearsă m-a întrebat dacă vorbeşte cu Félix Maresco. L-am simţit uşurat când i-am confirmat acest lucru. S-a prezentat: Paul Grunbach. Imediat, în minte mi s-a profilat silueta acestui vechi client cu alură de englez bătrân, proprietar al unui frumos imobil din strada Galande, peste drum de cinematograful unde rulează, de treizeci de ani încoace, Rocky Horror Picture Show. Pe vremea când studiam dreptul la Sorbona, mă duceam deseori acolo.

Omul era înnebunit. Cuvintele i se buluceau în gură, nedesluşite şi dezordonate. Înşira ceva despre o catastrofă, un foc care ardea peste tot, o oarecare Jeanne, nişte lumânări şi un copil. I-am vorbit cu blândeţe. El şi-a venit în fire. După aceea, m-a întrebat dacă mă puteam duce acolo.

N-am zăbovit decât ca să-i las un bilet lui Ronald, adjunctul meu, şi m-am şi înfiinţat la staţia de taxiuri din Bulevardul Saint-Marcel. De trei luni încoace am renunţat să mai conduc maşina prin Paris. Şi de fumat m-am lăsat. Zece minute mai târziu, taxiul m-a lăsat la capătul străzii Saint-Jacques. Acolo, staţionau nişte maşini de pompieri, o ambulanţă şi o maşină a poliţiei. Intrarea în străduţa Galande era blocată. După ce am plătit cursa, mi-am continuat drumul pe jos.

Încă mai ieşeau flăcări pe o fereastră de la etajul trei al imobilului. Faţada era înnegrită până la acoperiş. Pavajul străzii gâlgâia de apă, de parcă Sena, aflată în vecinătate, şi-ar fi ieşit din matcă. Îmi imaginam câţi hectolitri de apă or fi trimis furtunurile de cauciuc înspre foc. Se anunţa o zi frumoasă. Cerul era, de pe acum, de un albastru imaculat. Era un cer superb, ca la un ţărm de mare. Pare-se că, anul ăsta, iunie avea să fie însorit. De o parte şi de cealaltă a clădirii, se adunase atâta lume, încât forţele de ordine întinseseră nişte benzi lungi, roşii, ca să-i ţină pe curioşi la distanţă. În pragul unei uşi, o femeie voia să ştie dacă erau victime. Vecina ei, care părea mai bine informată, afirma că locatarii nu erau acasă.

Mi-am făcut loc până lângă Grumbach. Îl zărisem alături de un camion cisternă. Un poliţist m-a luat la întrebări. I-am arătat legitimaţia de serviciu, precizând că eu eram agentul care asigurase imobilul. M-a măsurat cu o privire uimită şi mi-a făcut semn să trec. Grumbach avea figura răvăşită a unui om nedormit. Nu-l mai văzusem de când fusesem promovat la conducerea agenţiei din Gobelins. Dosarul lui era urmărit de Eric Chabrerie, unul dintre cei mai buni agenţi ai mei. Grumbach păstrase numărul telefonului meu direct. În faţa gravităţii dezastrului, avusese, fără îndoială, nevoie să i se adreseze unui om de meserie, pe care îl considera prieten.

I-am strâns mâna în mâinile mele. El mi-a mulţumit că am venit. Pagubele trebuie să fi fost considerabile, dar era îngrijorat mai ales pentru locatara lui. Repeta, cu glasul sfârşit: "Şi Jeanne, şi Jeanne...". Încercând să-l liniştesc, i-am spus ce auzisem din gura vecinei lui. Mărturiile erau contradictorii. Unii credeau că-i văzuseră locatara ieşind, pe jumătate dezbrăcată, din imobil şi luând-o de una singură spre Sena. Alţii susţineau că era însoţită de un băieţel, un puşti de şapte-opt ani. În casă, nu fusese găsită nicio persoană.

Aş fi vrut să ştiu dacă pompierii putuseră să intre în apartament. "Unul singur, a spus Grumbach. Cu toată fumăria asta a ieşit imediat, negru ca tăciunele". Şi proprietarul avea o paloare îngrijorătoare. L-am liniştit, făgăduindu-i că o să mergem amândoi la faţa locului. Acum, nicio flacără nu mai lingea faţada, care semăna cu gura unui cuptor. Poliţia încerca să împrăştie grupurile de gură-cască. În dreptul străduţei, nişte autobuze pline de turişti îşi opriseră, şi ele, motoarele, ca şi cum priveliştea neprevăzută era o atracţie în plus a circuitului de vizite la Notre-Dame.

Pe la ora nouă, căpitanul pompierilor ne-a făcut semn să-l urmăm. Focul fusese stăvilit. După chipul lui Grumbach, mi-am dat seama că ar fi vrut să mă vadă pe mine trecând înainte. Ne-am scos batistele. Pe casa scării, aerul saturat de cenuşă era înăbuşitor. Uşa apartamentului devastat era deschisă. Am închis-o în urma noastră.

În micul apartament de două camere, unde tot ce nu arsese era înecat în apă, domnea o tăcere de paraclis. Tapetele de hârtie colorată se topiseră. Mobilele erau de nerecunoscut. Doar bucătăria, care dădea spre curte, era aproape neatinsă. Căpitanul pompierilor a confirmat că nu fusese nimeni în casă. Proprietarul se întreba unde plecaseră Jeanne şi fiul ei, şi cum se putuse declanşa incendiul.

În timp ce ei doi stăteau de vorbă, eu mi-am scos un mic blocnotes şi o cariocă, pentru constatările obişnuite. M-am dus până în camera de alături, fără îndoială dormitorul, la fel de calcinat ca şi camera de zi. Nu era uşor să-ţi imaginezi că, nu mai departe de ieri, aici îşi duseseră, în linişte, existenţa nişte oameni care repetau aceleaşi gesturi în fiecare zi, se uitau la televizor sau se aplecau fără grijă peste marginea ferestrei, respirând aerul serii. Într-un ungher, lângă o canapea extensibilă, din care nu mai rămăsese decât scheletul metalic, privirea mi-a fost atrasă de un obiect strălucitor. Apropiindu-mă, am descoperit o ramă de lemn, căzută din biblioteca prăbuşită la podea. Sticla se spărsese în mai multe locuri. De sub ea, se vedea o fotografie cu partea de sus pârjolită de flăcări. Tot ce mai rămăsese era doar chipul unui băieţel aşezat în profil, care privea într-o parte, acolo unde acum se lăţea o pată mare şi întunecată. Din femeia de lângă el, mama lui, cu siguranţă, nu se mai distingeau decât o buclă şi un zâmbet larg. Nimic altceva decât un zâmbet.

Am pus rama în nişa prevăzută anume pentru veioză şi mi-am continuat cercetările. Grunbach şi pompierul veniseră şi ei lângă mine. "Poate o fi fost un scurtcircuit, spunea luptătorul cu focul. Sau vreo lumânare aprinsă, de la care a luat foc perdeaua". Era prea devreme pentru a şti cu precizie. Grunbach se dădea de ceasul morţii, repetând: "Parcă ar fi fost război".

M-am îndreptat spre bucătărie. Cenuşa purtată de valurile de apă trecuse pe sub uşă, lăsând dâre întunecate. Dar pereţii de faianţă erau neatinşi. Şterşi puţin cu un burete, ar fi arătat ca noi. Într-un dulap, se aflau, puse vraf, cărţi de bucătărie rapidă, albume în culori, care explicau cum să pregăteşti deserturi amuzante, banana split, mereng cu nucă de cocos, îngheţată cu sirop. Am luat, la întâmplare, o carte. Între două foi era, prinsă cu o agrafă, o reţetă de casă, scrisă de mână, cu nişte litere rotunde, de copil sau de adult care îşi dă osteneala să fie cât se poate de lizibil pentru un copil. Lângă cărţi, stăteau aliniate nişte forme minuscule de tarte şi câteva ustensile preţioase - un tel, o spatulă de lemn, tijele unui mixer, nişte mici vase de pământ cu margini ondulate -, aranjate cu grijă, parcă indiferente în faţa sinistrului.

Am auzit vocea proprietarului. "Asta poate că nu are nicio însemnătate - explica el -, dar sunt pete de ceară cu nemiluita pe mochetă, lângă ferestre, unde atârnau perdelele. Probabil că Jeanne n-a fost atentă". L-am întrebat dacă o cunoştea bine. Am aflat că era fiica unei prietene. Anul trecut, rămăsese singură cu băiatul ei. El închidea ochii atunci când femeia întârzia cu chiria. Era cam depresivă, cam depăşită de evenimente, fără un loc de muncă stabil. În toamna asta, o vizitase împreună cu maică-sa. Apartamentul era luminat cu lumânări şi nu avea căldură. După ce plecaseră, mama lui Jeanne i-a mărturisit că aceasta nu mai plătea curentul. El a oftat: "Lumânări, cu toată lemnăria asta...".

Căpitanul de pompieri coborâse. Noi am mai rămas câteva momente. Pereţii şiroiau de apă murdară. "Chiar că parcă ar fi fost război", se jeluia Grumbach. Începuse să coboare, la rândul lui, scara. L-am urmat, gândindu-mă că o să mă întorc curând, dar singur.


La birou, ziua a trecut în linişte. L-am anunţat pe Eric Chabrerie că mă ocupasem eu de incendiul din strada Galande. A părut surprins, dar n-a încercat să-mi afle motivele. I-am spus că Grumbach m-a sunat la telefon, azi-dimineaţă, devreme, şi că ne cunoşteam de mult. În timp ce-i vorbeam, mi-a apărut în minte imaginea fotografiei arse, cu copilul care privea zâmbetul fără chip al mamei sale. La ora şase seara, am plecat ca de obicei, după ce înregistrasem pe dictafon două scrisori. Mathilde se dusese să-şi ia fetiţele de la şcoală.

Pe Bulevardul Saint-Marcel, m-am aruncat în primul taxi şi i-am cerut şoferului să mă ducă în strada Galande. Vehiculele pompierilor dispăruseră de acolo, lăsând în urma lor nişte băltoace mari, bleu-petrol, care se resorbeau încetişor de-a lungul rigolelor şi printre bolovanii pavajului. Ajuns la etajul trei, mi-am dat seama că uşa apartamentului sinistrat fusese închisă. Am apăsat pe clanţă, am împins cu umărul, am încercat să forţez uşor. Degeaba. M-am hotărât să cobor. La portăreasă, era lumină. Două ciocănituri scurte în geam l-au alertat pe un câine loulou de Pomerania, al cărui cap s-a ivit purtând în creştet dantela perdelei. O voce bănuitoare a întrebat: "Ce doriţi?!". I-am spus că sunt agentul care a asigurat imobilul şi că am venit să investighez pagubele. Un picior a îndepărtat câinele, în timp ce o femeie de vreo şaizeci de ani, cu ochi iscoditori, a întredeschis uşa. M-a recunoscut imediat. "Nu eraţi azi-dimineaţă cu domnul Grumbach?". Am aprobat. Ea mi-a dat, fără nicio dificultate, cheile. Câinele se freca de picioarele mele. "Măcar am avut noroc că nu s-a făcut scrum toată casa! mi-a spus, întinzându-mi mănunchiul de chei. Şi biata Jeanne, unde s-o fi vârât? Mister!". Portăreasa credea că, în momentul în care izbucnise incendiul, tânăra era acasă. "Am văzut-o eu când s-a întors cu Benoît, fii-su. Nu prea se înţelegeau. Se ciorovăiau întruna. Ce-i drept, avea o viaţă grea, singură, cu puştiul ăsta, care-i făcea mereu mutre. Uneori, seara, vecinii se plângeau din cauza ţipetelor lui. Ar fi avut mare nevoie de un bărbat care să-i rupă urechile, vă spun eu". Am vrut să aflu dacă îşi făcuse cineva griji pentru Jeanne. Familia, prietenii? Portăreasa a ridicat din umeri, în semn că nu ştie. "Cineva a găsit plăpumioara de pe patul lui pusă pe capota unei maşini, în capătul străzii Lagrange. Asta înseamnă că ea a ieşit în grabă, nu?"

N-am răspuns. I-am promis femeii că o să aduc cheile înapoi foarte repede, apoi am urcat la trei. Cu toate că străduţa era îngustă, soarele care asfinţea scălda încă încăperea în lumina lui blândă. Dar mirosul greţos, de ars, rămăsese. Mocheta părea un burete care mustea de apă, sub paşii mei. Am rămas în mijlocul camerei de zi şi mi-am plimbat încet privirea peste resturile acelei existenţe care mirosea a naufragiu absolut. Într-un şifonier cu uşi culisante, montat în perete, zdrenţele câtorva rochii atârnau pe umeraşe de oţel. Focul înfulecase dintr-o înghiţitură eşarfe, fulare, cordoane fantasie.

Ridicând ochii, am reperat uşa unui dulap încastrat sub grinzi. Am căutat, fără prea mari speranţe, un scaun încă suficient de solid pentru a-mi suporta greutatea. Mi-am amintit că, azi-dimineaţă, văzusem în bucătărie un taburet de melamină. Am traversat din nou mlaştina din camera de zi şi l-am ridicat cu vârful degetelor. Picioarele îi erau mânjite de funingine. Ajuns la cheia dulapului, am răsucit-o la dreapta şi la stânga. În cele din urmă, l-am deschis.

Interiorul nu suferise nici din pricina focului, nici dintr-a apei. Mai multe cutii de pantofi erau stivuite două câte două. Am apucat-o pe cea mai la îndemână şi am coborât de pe taburet. M-am aşezat pe el, fără să mă sinchisesc de pelicula de funingine de pe tăblia de melamină. Am dat deoparte capacul şi am nimerit cu mâna într-o puzderie de jocuri disparate, piese de puzzle, cowboy şi indieni de tinichea, o maşină Alpine, participantă la cursa celor 24 de Ore ale Oraşului Le Mans, câteva elemente de Lego. Nu ştiu cât am rămas aşa, contemplând această avuţie de copil. Toate cutiile îmi atrăgeau privirea: cea în care erau îndesate vrafuri de ilustrate, o alta - plină de dădea pe dinafară - cu boabe (la Bobotează, francezii fac o plăcintă în care ascund un bob de fasole. Cel care o găseşte este încununat cu o coroană aurie de carton - n.trad.) de porţelan rămase de la Bobotează şi cu insigne multicolore, dar şi cea mai grea, cu pungi de bile şi pistoale cu capse. În carnetul de constatări, n-am făcut nicio observaţie.

Când am pus aceste comori la locul lor, lumina scăzuse. Înainte de a pleca, prin crăpătura uşii ce dădea în dormitor, am zărit rama cu rămăşiţele fotografiei: chipul copilului şi zâmbetul suspendat al mamei sale.

Ajuns lângă uşa portăresei, am păşit cu grijă, ca să nu stârnesc câinele. Apoi, am zbughit-o afară. Văzusem dugheana unui lăcătuş, în josul străzii Saint-Jacques. Meseriaşul se pregătea să închidă. La insistenţele mele, m-a servit, cu atât mai mult cu cât cheia era standard, foarte uşor de copiat.

Când am reapărut, portăreasa era în prag. Am spus că uitasem să-i restitui cheile. Le-a luat fără să scoată o vorbă. În timp ce mă îndepărtam, a strigat: "Au pescuit un corp la ecluza Suresnes! A spus la radio". Şi a adăugat imediat, văzându-mi privirea întrebătoare: "Era un bărbat".

Am mers pe jos până în Piaţa Maubert. De acolo, am luat un taxi până acasă, în Cité du Rendez-Vous. Şoferul m-a întrebat ce itinerar prefer. I-am răspuns s-o ia pe cheiuri, până la Bercy, apoi pe drumul spre Vincennes. În mână, ţineam un cowboy de tinichea, gata să-şi apuce pistoalele sudate de curea.