Una música brutal

La începutul anilor '70, într-o lucrare emblematică pentru teoria postmodernă, The Dismemberment of Orpheus, Ihab Hassan avansa ideea unui timp literar şi artistic al anarhiei, al antiformei, al subversivului, al tăcerii care descentrează textul, transformă semantica în retorică şi contestă orice posibilitate de existenţă a unei opere ca obiect finit, complet şi unitar.

Aşa ar fi arătat postmodernismul. Ca un zâmbet neîncrezător, ironic. Ca o sprânceană ridicată. Ca o paranteză deschisă. Sau, şi mai bine, ca o uşă deschisă ameninţător într-o cameră cu multe hârtii şi ferestrele deja date la perete. Suficient pentru ca paginile rânduite cronologic să sfârşească în haos.

Mi s-a părut, întotdeauna, fascinantă ideea. Dincolo de liste, definiţii şi concepte anatagonice, simplitatea gestului care creează haos, care subminează, tăcut, centrul, autoritatea, canonul e gravă şi ludică, în acelaşi timp. Şi frumoasă în violenţa ei.

E fetiţa în palton roşu, care traversează un cadru alb-negru într-un celebru film de Steven Spielberg, e relaţia dintre maurul Zogoiby şi timpul care-l devorează împotriva legilor fizice şi biologice, în romanul lui Salman Rushdie despre suspine descompuse în parodie, e interferenţa disonantă a două posturi de radio cu profil muzical incongruent, pe aceeaşi frecvenţă imposibil de controlat.

Stai şi te întrebi sau, mai bine zis, eu stau şi mă întreb, când aud de "timpurile noastre postmoderne" sau de ce se întâmplă "în postmodernism", dacă lucrurile au fost vreodată şi altfel. Dacă am trăit vreodată într-o lume cu soundtrack coerent.

Nu cred.

Nu mi-o mai aduc aminte. Nu mai ştiu cum era înainte de cuvintele scrise cu k în sms-uri, aşa cum, de la David Copperfield încoace, nu mai ştiu de vreo carte care să înceapă cu începutul. Clar şi de necontestat, de genul "M-am născut" (deşi, în aceleaşi zile, "ale noastre", te uiţi la Inception şi constaţi că şi începutul e o chestiune subiectivă, ca să nu spun discutabilă).

Suntem postmoderni până în unghii. Trăim într-o autoironie exhibată inteligent care ne face simpatici şi în ton cu un întreg detaşament de alţi oameni pentru care subversivul e un modus vivendi.

Şi totuşi...

Şi totuşi există o linie fină între ironia care nu ne lasă să ne luăm prea în serios şi să înţepenim în realităţi axiomatice şi cea fără sens. Exhibată pentru că se poartă. Golită de orice substanţă, chiar şi de cea a opoziţiei faţă de un ceva... pe care nu-l înţelegem. E cazul textelor urlate din rărunchi pe scenă, atunci când impactul lor ar fi acelaşi, sau chiar mai puternic, dacă ele ar fi şoptite. Al filmului în care niciun personaj nu moare până nu-i vezi creierii pe pereţi şi restul organelor interne etalate în încăpere (şi nici atunci e bine să nu bagi mâna în foc...). Al poeziei în care alăturăm cuvinte disparate, ca dadaiştii, chit că n-avem nimic de spus, pentru că teoria ne-a învăţat că nimic nu e mai plin de sens ca un nonsens eufonic interesant...

Pretenţia.

Postmodernă sau nu, e caricatura demagogică a contestării. E un haos, într-adevăr, dar unul patetic, lipsit de resorturile terorii.

Mi se întâmplă să citesc câte-o carte slabă, înghesuită în rama tipicului scrierii cu lipici - final deschis, personaje zbuciumate, traume incomplet exhibate, spleen universal, truisme recitate cu gravitate, care să te facă pe tine, cititorul, să te simţi prost dacă la sfârşitul paginii nu te duci să-ţi cauţi sărurile. E trist. Şi e, cumva,... postmodern.

Faptul că până şi cel mai anarhic mod creativ a căpătat reţetă e, într-adevăr, ironic.

Dar aşa se întâmplă. Trec douăzeci, treizeci, cincizeci de an şi orice nouă invenţie ajunge exponat de muzeu. Lira lui Orfeu are, în fond, aceeaşi soartă cu membrele lui risipite într-un Hades potenţial. Se pierd în timp. Originalitatea însăşi ajunge un concept atât de copiat şi de răscopiat că un individ cu aplecare spre banalitate are toate şansele să treacă drept extraordinar, pentru simplul fapt că e unic, că nu se strofoacă la unison cu alte câteva generaţii.

Recunosc că, dintre toţi demonii contemporani, pretenţia, stridenţa lipsită de sens, scop şi argument intelectual mi se pare cel mai greu de digerat.

Nu ştiu de ce. Probabil inclusiv din cauza faptului că nu-mi mai aduc aminte cum era comunicarea în lumea fără k, din sms-uri.

Poate că am auzit de prea multe ori zgomotul cretei scârţâind pe tablă ca să-i mai caut vreun sens, altul decât cel dat de efectul lui garantat asupra urechilor mele.

Poate că ne-am plictisit. Poate că a venit timpul să inventăm altceva.