Norman Manea, Întoarcerea huliganului,
ediţia a II-a, postfaţă de Matei Călinescu,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 392 p.
În Întoarcerea huliganului termenul tare, din titlu şi din carte, pare să fie cel de huligan, cu toate conotaţiile lui derivînd din romanele iniţiatice ale "trăiriştilor" interbelici, din scrisul amar al lui Mihail Sebastian şi - nu în ultimul rînd - din publicistica românească ante- şi postrevoluţionară. Cititorul atent şi răbdător căruia i se adresează, de fapt, Norman Manea va sesiza însă, de la un punct încolo, schimbarea marcajelor. Ceea ce unifică toate romanele din carte şi dă un sens succesiunii ori simultaneităţii lor este această întoarcere amînată şi traumatizantă a exilatului în ţara copilăriei, tinereţii şi maturităţii sale.
A te întoarce e mai mult decît o simplă acţiune. Este o procesualitate implicînd un risc iniţial, al plecării în necunoscut, o anterioară aventurare existenţială, şi apoi regăsirea vechiului cadru, schimbat şi îmbătrînit. La Manea, plecarea din "Jormania" a fost una extrem de dificilă, şi nu din impedimente exterioare (ca evreu, scriitorul se putea lăsa oricînd cumpărat, în contextul de comerţ şi de troc al socialismului ceauşist), ci din adînci şi complicate motivaţii interioare. Acestea din urmă se văd reactivate încă înainte de scurta călătorie românească din 1997; şi pe toată durata zilelor şi nopţilor ei.
Refuzul prim de a reveni şi ezitările preliminare sînt justificate. Scriitorul ştie că, întorcîndu-se fie şi pentru puţină vreme în ţara trecutului său, acest timp consistent lăsat în urmă va reînvia subit. Îl va destabiliza emoţional şi moral, dislocînd confortul de citizen american dintr-o mare ţară de emigranţi. Călătoria de aproape două săptămîni nu este aşadar una turistică, de plăcere şi curiozitate; şi nici măcar una sentimentală, de revedere a vechilor locuri dragi. E o călătorie foarte grea, aproape dureroasă: un fel de iniţiere întoarsă, în ceva ce călătorul ştie prea bine. Philip Roth îl sfătuieşte să facă acest drum: du-te! Saul Bellow, care cunoaşte realităţile româneşti dinainte de 1990, îi dă sfatul contrar: nu te duce! Dubiile personale ale scriitorului nostru sînt, precum în basmele copilăriei, plasate şi menţinute într-o ecuaţie de incertitudine, o intersecţie în care nu se ghiceşte uşor firul cel bun.
Dacă dilema întoarcerii ilustrează modul problematizant al prozei lui Norman Manea, întoarcerea în sine (şi acest "în sine" poate fi citit aici în două feluri) va dicta nu numai desfăşurătorul factual al cărţii, ci şi structura, straturile şi ritmurile ei. Există o vizibilă corespondenţă, în Întoarcerea huliganului, între gradul de dificultate al revenirii "acasă" (fostul acasă) şi gradul de complexitate al unei proze ce foloseşte atîtea formule, instrumente şi tehnici literare. Verdictul unor critici potrivit cărora Norman Manea ar fi un autor care "nu ştie să scrie", un "stilist mediocru" (aşa cum Paul Goma "nu are talent"), mi se pare descalificant profesional pentru emiţători. Scriitorul utilizează (cu rezultate, uneori, excepţionale) cele mai diferite registre, reuşind, pe de altă parte, să construiască mai multe niveluri de adîncime ale unei aceleiaşi pagini. Scena conturată ne va surprinde, întîi, prin coloritul ei tipologic, prin paleta personajelor; apoi, prin semnificaţiile gestuale, prin ceea ce se degajă din mişcările "mici", de toată ziua, ale unui ins; de la cortina ridicată de un gest şi sonoritatea unei replici, plonjăm în interiorul psiho-moral al eroilor, desfăcut şi parcurs, cu specifică lentoare, de subiectul cunoscător auctorial; iar aceste diferite euri, mai mereu complicate, şi cu tot cu experienţele care le-au dimensionat, sînt răsfrînte de sensibilitatea şi conştiinţa autorului-personaj. Un "huligan" cu sensibilitate, conştiinţă şi memorie afectivă, care s-a hotărît pînă la urmă să-şi reviziteze ţara şi să-şi răscolească propriul trecut.
Toate aceste niveluri suprapuse ori straturi lent adăugate într-o scriitură deopotrivă cerebrală, "intelectualistă", reflexivă şi organică, vie, pulsatilă, le-am separat din necesităţi analitice şi demonstrative. Dar ele vin toate deodată spre cititor, în mai multe "întoarceri" iniţiatice copleşitoare, insuportabile. Iată-l pe tatăl bolnav de Alzheimer: "Îl priveam: era gol, în picioare, în dreptul ferestrei, cu spatele spre uşă. Tînărul înalt şi blond îl ştergea cu două prosoape în acelaşi timp şi avea alt teanc de prosoape şi cîrpe, la îndemînă, pe jos. Infirmierul mă văzuse, îmi zîmbea, ne ştiam, vorbisem de cîteva ori. Un tînăr voluntar german, venit să lucreze la azilul de bătrîni din Ierusalim. [...] se apleca, grijuliu, asupra fiecărei porţiuni de trup care trebuia curăţată de fecale: braţele osoase, coapsele osoase, gălbui, spatele, şezutul fleşcăit, genunchii sticloşi. Tînărul german îl curăţa, precaut, pe bătrînul evreu de murdăria cu care îl identificaseră afişele naziste! Am rămas ţintuit în imagine şi am închis, precaut, uşa. M-am întors în sala de mese. Tata a apărut, după jumătate de oră, zîmbind. «Astăzi eşti în întîrziere», i-am spus. «Am dormit», a răspuns, cu acelaşi zîmbet absent. Nu-şi amintea că abia se despărţise de tînărul care îi spălase trupul de căcat şi putoare, îi alesese haine curate, îl îmbrăcase, îl condusese spre masa unde îl aşteptam. Ajuns, după nouă ani, la înmormîntarea mamei şi a Patriei, trebuia, înainte să părăsesc cimitirul trecutului, să las devotatei soţii a pacientului din Ierusalim preţioasa informaţie: eliberat, în sfîrşit, de singurătate, tata se afla, senin, fără gînduri sau tristeţe, în grija delicată a unui tînăr german care ţine la onoarea ţării sale".
Se poate bănui cît de greu i-a fost lui Norman Manea să fixeze pe hîrtie o asemenea scenă. Ea îmbracă, în primă instanţă, o formă de expresie şi realizare literară, pentru a lărgi tot mai mult, a deschide literatura către temele cele mai grave şi problemele cele mai complicate. "Grijuliu", "precaut", din nou "precaut", "delicată": termenii aceştia spun ceva important, atît in interiorul fragmentului respectiv, cît şi în afara lui, de la distanţa retroproiectivă. Modul (supra)omenesc al infirmierului de a îngriji un bolnav comunică - prin acelaşi gen de corespondenţă între instanţele şi palierele cărţii - cu un mod al scriitorului însuşi de a înţelege şi a scrie proza. Fiindcă Manea şi-a scris Întoarcerea huliganului cu aceeaşi minuţie descriptivă şi metodică preocupare pentru amănunte, cu grija de a vedea faţetele fiecărei situaţii, premisele şi consecinţele ei; în fine, cu un efort (meta)romanesc de arhivare şi procesare.
Romancierii lucrează, de regulă, cu materialul şi tensionările dramei, într-un crescendo şi o culminaţie încadrate, în cele din urmă, în logica de consum a vieţii. În pofida dramei la care tocmai am asistat, viaţa va merge înainte. La Norman Manea, mai importantă parcă decît drama iniţializatoare este trauma provocată de ea. Aceasta bate mult înainte, în timp, şi poate fi reactualizată în cursul oricărei noi experienţe. Logica este una de întoarcere prin activarea memoriei, o logică de revenire şi revizitare. În Întoarcerea huliganului, viaţa autorului-personaj se derulează mereu înapoi.
Să recitim fragmentul cu tatăl bolnav de Alzheimer, cu tînărul infirmier care-l îngrijeşte cu un devotament ieşit din standardele profesionale şi, în pragul uşii, cu martorul implicat al scenei: cel care, văzînd-o, vrea să o şi ţină minte. Ce anume ne impresionează aici mai mult? Sînt, în primul rînd, gesturile infirmierului, care traduc plastic mila lui creştinească şi devotamentul uimitor. Dar aceste gesturi şi acţiuni fizice îşi capătă ponderea şi semnificaţia prin descripţia neiertătoare, naturalistă, a trupului gol de om bolnav. Grija infirmierului n-ar avea nici contur, nici sens în lipsa corpului acoperit de murdării şi care trebuie îngrijit. Pentru ca această neverosimilă pereche statuară (bătrînul evreu suferind şi tînărul infirmier german, voluntar) să urce tot mai sus, spre un simbol al omenescului la puterea a doua, e nevoie de numirea murdăriilor, de transformarea fecalelor în "căcat şi putoare". Cu cît acestea ne afectează mai serios pudibonderia, cu atît simbolul înfrăţirii celor doi în şi prin suferinţă va fi mai puternic. În economia paginii, urmează "dialogul" tată-fiu, apoi efectul de distanţare. Iar după constituirea distanţei temporale, după trecerea cîtorva ani, vine întoarcerea. Finalul (evreul bolnav aflat "în grija delicată a unui tînăr german care ţine la onoarea ţării sale") reintroduce problematica vechiului raport dintre călăii nazişti şi victimele lor evreieşti; şi o reintroduce exact pentru a-l răsuci, a-l inversa într-o simbolică înfrăţire. Dar şi această atît de complicată desfoliere a traumelor individuale şi colective se vede finalmente depăşită prin adîncimea observaţiei scriitorului. La modul esenţial, scena este cu tatăl lui, Tatăl, îngrijit de un om, Omul. Legătura de familie se topeşte şi se regăseşte în legăturile de umanitate.
Rememorare şi analiză; introspecţie şi portretizare; confesiune, monolog (inclusiv cu "auto-întrebări") şi dialoguri în diferite tonalităţi; ascuţiş polemic şi efort constant de obiectivare; traume personale şi marasm colectiv; nazism şi comunism, naţional-socialism şi socialism naţionalist; dileme şi probleme, reprize eseistice şi adevărate dezbateri de idei; angoase de Intrus şi jubilaţii de August Prostul; un trecut mai viu şi mai intens decît prezentul şi un prezent mai tensionat decît viitorul aşteptat cu filozofică resemnare; o suită de figuri memorabile de scriitori români (Paul Georgescu, Florin Mugur, George Bălăiţă), o nedreptate (făcută lui N. Steinhardt) şi cîteva discursuri deştepte de prozatori evrei-americani; structuri de rezistenţă a materialelor prozastice montate dexter de fostul inginer constructor şi încercarea de a face din fiecare filă de carte literatură şi mai-mult-decît-literatură; reuşita, incontestabilă şi chiar impresionantă, a acestei sistematice încercări... Acum, abia acum vine şi judecata de valoare. Întoarcerea huliganului de Norman Manea este unul dintre cele mai bune romane (romane?) româneşti (româneşti? româneşti!) scrise în ultimul deceniu.