Norman Manea, Întoarcerea huliganului,
ediţia a II-a, postfaţă de Matei Călinescu,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 392 p.
Sînt mai multe romane în Întoarcerea huliganului de Norman Manea, şi în aproape toate regăsim mărcile distincte ale scriitorului. Textul său, indiferent că e ficţional, non-ficţional sau o combinare variabilă între cele două dimensiuni, se organizează şi se expune concentric şi circular. Avansează în pagină pentru a se întoarce în timp; şi porneşte de la diferitele vîrste ale subiectului pentru a explora, din interiorul memoriei şi al conştiinţei, o Istorie terifiantă. Norman Manea e un prozator din categoria, nu foarte bogat ilustrată, a celor care iau întotdeauna omul şi lucrurile în serios: un Marin Preda, un Augustin Buzura, alţi cîţiva romancieri români interesaţi pînă la obsesie de ameninţarea multiplă a individualităţii şi entităţii umane, în secolul totalitarismelor.
Cu o deosebire importantă, următoarea. În timp ce Preda observă cu calm analitic şi cu o seninătate, aşa zicînd, tolstoiană chinurile şi convulsiile personajelor prinse în capcana Istoriei, în mecanismele ei operaţionale, Manea ia distanţă faţă de acest realism prozastic în care omenescul este introdus şi văzut în logica de ficţiune a romanescului. Proza din Întoarcerea huliganului, cu toate tipurile ei (vreo cinci), e mai puţin şi totodată mai mult decît o proză realistă, psihologică, documentară ori o frescă socială... Este pur şi simplu altceva decît toate aceste clase de gen literar, iar nu o ipostază sau un hibrid al lor. Trebuie deci să marcăm această diferenţă profundă, să definim acest altceva.
Scrisul lui Norman Manea topeşte ori, cel puţin, face neimportante graniţele dintre ficţiune şi non-ficţiune, dialog şi monolog, confesiune şi parabolă, proiecţie sarcastică, satirică şi rememorare nostalgică. Literatura nu e, aici, scopul ultim. Cartea nu este gîndită ca o lume artistică în care omului, pentru a-l transforma în personaj verosimil, i se vor rotunji şi finisa contururile. "Ai totul în tine", îi spune Philip Roth prietenului său est-european, exilatul îngrozit la gîndul că se va întoarce pentru cîteva zile în ţara lăsată în urmă. "Patria se depărtase, în trecutul tot mai trecut, şi se adîncise în mine însumi", observă şi se observă acesta. "Oriunde aş fi, voi fi aici", îi promisese el mamei bătrîne şi oarbe, înaintea exilării. La Manea, eul e mai plin decît lumea ficţiunilor bine conturate, iar subiectul cunoscător şi suferitor domină literatura în care intră, obligînd-o la adaptări şi modulări.
În această relaţie de dominaţie şi dependenţă inversată (nu un roman şi personajele, evenimentele, situaţiile din el, ci dimpotrivă: un subiect, un om din ghetoul estic şi din lagărul socialist şi cartea pe care experienţele lui o structurează şi o saturează), vanitatea auctorială lipseşte cu totul. Complet identificat şi suprapus cu protagonistul său din Întoarcerea huliganului (el însuşi), Norman Manea se adînceşte în propria traumă, construind cu atenţie mărită şi hipersenzitivitate un întreg complex de cauze, determinări şi circumstanţe exterioare. Chiar scrisul său este traumatic, atins violent, la nivele de adîncime şi de expresie, de vechi agresiuni şi rupturi, excomunicări şi presiuni. De la titlul cărţii la cele ale unor capitole (Gheara, I şi II, Anamneză, Jormania, Cernobîl, 1986, Periprava, 1958, Limba pribeagă) şi de la acestea la nivelul fiecărui fragment consistent, autorul-protagonist şi scriitorul analist ce se ţine sub o continuă observaţie retrăieşte, cu maximă intensitate, drama unor excluderi simbolice, succesive şi repetitive, derivate dintr-o deportare reală. Această deportare în Transnistria din octombrie 1941, prin care evreilor bucovineni li se reamintea la modul brutal şi criminal că reprezintă un corp străin în românitatea, altfel, atît de ospitalieră a lăsat urme de neşters în memoria lui Norman Manea - şi în paginile sale pe care tot ea, memoria, le absoarbe şi le reformulează.
Dictatura antonesciană, apoi dictatura proletariatului, apoi dictatura ceauşistă; un regim militar în care nimeni nu mişcă în front, sub ameninţarea execuţiei, apoi un regim socio-politic în care dispreţul pentru viaţa privată face casă bună cu controlul ei, prin Securitate şi alte instituţii de profil; o retorică marţială antibolşevică şi iudeo-masonică, în al doilea război mondial, iar apoi o retorică antimperialistă, în lungii ani de lagăr socialist; o primă excludere, a copilului împreună cu familia şi coreligionarii săi, şi autoexcluderea lui decisă din Utopia comunistă, odată cu arestarea tatălui; ezitarea continuă între a pleca din România, devenită Jormania lui Culianu, şi a rămîne în această ţară a scrisului său; hotărîrea în fine luată şi pusă în actul exilării, cu puţin timp înainte de 1989; iar acum, în prezentul confesiv şi rememorativ din Întoarcerea huliganului, componenta traumatică a revizitării fostului acasă...
Din unghi literar privind lucrurile, pentru aceste adevărate plăci tectonice biografice Norman Manea a conceput, în Întoarcerea huliganului, o structură transprozastică şi metaromanescă de o flexibilitate uimitoare şi cu o proporţională capacitate integratoare. Dacă lucrurile n-ar fi în continuare la fel de serioase, şi amintirile, la fel de dureroase, aş spune că scriitorul îşi ia astfel revanşa, în lumea pusă pe hîrtie, asupra excluderilor şi deposedărilor din sfera existenţială. De fapt, tocmai trauma rupturii iniţiale de un mediu resimţit ca familiar explică şi dificultatea considerabilă a reintegrării. Nu trebuie să fii psihanalist ca să observi cele două versante, interdependente, ale problemei Manea, un capitol important al problematicii evreieşti şi româneşti deopotrivă. E suficientă puţină curiozitate la lectură, e nevoie doar de puţină empatie omenească pentru a pătrunde (de la o distanţă postfactuală, totuşi) în nucleul nevrozei "bătrîne". Cu cît versantul deportării şi eliminării fizice a duşmanului "de rasă" a fost urcat, în marş, mai rapid, cu cît vectorul deposedărilor simbolice a fost parcurs, în diferite regimuri politice forte, într-un ritm mai susţinut, cu atît revenirea şi reintegrarea subiectului sînt mai complicate.
Aceste complicaţii, Norman Manea le sugerează încă din titlul de efect Întoarcerea huliganului, dar un cititor mai puţin avizat asupra semnificaţiilor celui de-al doilea termen (de la Mircea Eliade la Mihail Sebastian şi retur) le poate rata, fără o lectură directă. O referinţă mai generală şi o echivalare uşor de asimilat de către un public larg, indiferent de limba şi de lecturile lui, e aceea care îl înscrie pe Norman Manea în familia dislocată şi disruptă a intruşilor. Personajul August Prostul, cu care scriitorul se identifică obsesiv, pentru a intra şi a rămîne în opoziţie cu Clovnul Alb al Autorităţii (multe majuscule simbolice) este o asemenea apariţie "ridicolă" în contextul învingătorilor bine aşezaţi în scaunele banchetului comun. Intrusul lui Manea, ca şi cel al lui Preda, ar trebui să plece cît mai departe şi să nu ne mai tulbure cu problemele lui confortul comunitar. Cititorule de bună credinţă românească, te rog, spune-ne în deplină sinceritate: nu-i aşa că Norman Manea, măcar pe anumite fragmente, ţi s-a părut sîcîitor şi perturbator de linişte interioară, un martor al unor întîmplări vechi, de care nu ai cunoştinţă, sau pe care vrei să le uiţi, sau să le ignori? Te-a enervat, te-a iritat, ţi-a stricat dulcea linişte acest musafir nepoftit şi nedorit, acest intrus? That\'s it.
Apare aşadar o a doua relaţie de interdependenţă, după cea dintre rana necicatrizată a excluderii şi imposibilitatea reinserţiei protagonistului. Cu cît mediul e mai ostil sau mai refractar la vocile apărute din depărtarea temporală şi geografică pentru a vorbi despre ceea ce am făcut şi n-am făcut noi, cu cît acest August Prostul, un incorigibil trouble maker, ar merita, în opinia noastră, să rămînă la locul lui şi să ne lase în pace, cu atît el se încăpăţînează să ne viziteze şi să ne reviziteze (şi la propriu, dar mai ales la figurat) cu memoria lui exactă şi neiertătoare. Norman Manea se dovedeşte un martor inconvenabil şi un arhivar minuţios al Istoriei noastre comune, pe care o recompune din firele unor istorii personale, familiale, de comunitate sfărîmată. Atenţia sa la fapte şi detalii, la conturul lor real, nu romanesc, merge pînă acolo încît îşi înregistrează pe magnetofon mama bătrînă şi bolnavă, ori îi cere tatălui, aflat şi el la senectute, un fel de autobiografie condensată. Martorul se încarcă de mărturiile altora şi le duce mai departe, către acei receptori ce vor putea ieşi la un moment dat din habitudinile lor de confort socio-moral, pentru a empatiza cu suferinţa altora - şi, în primă instanţă, pentru a o înregistra.
Într-un singur rînd şi în numai unul din cele cîteva romane din care se compune Întoarcerea huliganului, Norman Manea iese din această logică testimonială şi din arhiva traumei. Capitolul se intitulează, elocvent, Începutul dinaintea începutului şi el deschide a doua mare secţiune a cărţii, Prima întoarcere (Trecutul, ca ficţiune). Sînt amintiri solare care, rămînînd şi în anii cei mai grei luminoase, nu constituie de fapt amintiri personale. Ci episoade, întîmplări, frînturi de viaţă cotidiană din lumea mică a unor Burdujeni şi Iţcani bucovineni, de pitoresc lingvistic şi, cum am spune azi, multicultural. Sînt anii dinaintea naşterii lui Noah, viitorul scriitor Norman Manea, un interval de belle époque interbelică în care evreii nu se mai simt ameninţaţi, ci respectaţi şi chiar iubiţi; şi în care bunicul librar Avram se abonează la gazetele bucureştene, indiferent de orientarea lor, pentru a le citi toţi cei interesaţi din comunitate. Aproape simbolic, librăria lui se numeşte Librăria Noastră. Iar în acest tîrguşor "veşnic ca cerul", cu "drumul cu plopi" pe care entuziastul Avram cară singur ziarele de la gară, fiica mai mică şi mai plină de energie a librarului (bătrîna oarbă de peste jumătate de veac) se va mărita cu un contabil corect, pedant şi ceremonios, care vine cu bicicleta din Iţcani s-o viziteze pe aleasa lui din Burdujeni. Nu departe, e "oniricul Fălticeni"; nu foarte departe, se află Cernăuţiul, "Viena acelui capăt de lume". Aici şi acum pulsează paradisul imaginat de scriitor şi trăit de părinţii lui încă tineri, de bunicii încă în putere. Aici este "începutul dinaintea începutului", e capitolul ce va fi urmat imediat de Anul huliganic, e lumea cum ar trebui să fie, e viaţa noastră aşa cum n-a mai fost niciodată după aceea.