Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu,
Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc,
prefaţă de Radu Cosaşu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 216 p.
În epoca internetului şi a tot felul de gadget-uri electronice cu viteză de propagare comunicaţională, s-ar părea că dialogul, ca într-o carte a lui Mihai Şora, s-a generalizat. Dar e vorba mai mult de un zgomot de fond, decît de o comunicare reală; iar micul comerţ de informaţii de toată mîna şi de noutăţi depăşite a doua zi domină net schimbul de argumente şi polemica de idei.
Astfel că, pentru proiectul unei cărţi dialogate, încă-tinerii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu aleg o formulă retro, a genului epistolar, fie şi cu autodistanţare ironică. Ceea ce ne desparte poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul lui Manuc şi debutează ("s-au iscat", spun cei doi, în stilul lor parodic bătrînesc şi cronicăresc) chiar sub această emblemă bucureşteană şi românească, şi chiar de ziua noastră naţională. Din acest punct fix pornind, din centrul de greutate şi intersecţie al lumii caragialiene, epistolarul de faţă, finalizat după patru ani, a trecut prin diferite forme şi a apărut, în progresia lui, pe mai multe suporturi. E o peregrinare ea însăşi simptomatică pentru condiţia de (in)stabilitate a pieţei culturale autohtone. Mai întîi oral, schimbul de idei devine epistolar şi e tipărit, într-o rubrică lunară, în Suplimentul de culturi; de aici trece în paginile Observatorului cultural; ultimele scrisori sînt publicate în Noua literaturi; iar epilogul, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este postat pe blogul lui Vasile Ernu... Pentru că scriitorul mai tînăr pare obsedat de circularităţi simbolice, s-o notăm şi pe aceasta. În epoca dialogului generalizat, un dialog substanţial începe la o cîrciumă şi îşi are punctul final pe un blog.
Din fericire, rămîne cartea, care pune întreaga întreprindere "într-un orizont de sens", cum ar spune Ernu. O carte de mici dimensiuni, dar extrem de plină; şi o lectură, deopotrivă, delectabilă şi provocatoare intelectual. Citind-o, cu tot cu prefaţa purtînd semnătura şi marca Radu Cosaşu, nu o mai poţi lăsa din mînă. Aştepţi, o dată cu cel ce a lansat o întrebare, răspunsul celuilalt la ea - şi apreciezi, nu mai puţin, calitatea parantezelor, a digresiunilor. La Stănescu, e de admirat în primul rînd arta dezvoltării unei teme, într-o tratare concentrică ce avansează prin foraj analitic şi deschideri comparatiste ori interdisciplinare. La Ernu, dimpotrivă, avem o adevărată artă a fugii de subiect şi de responsabilitatea "punctuală" a comentării lui. Scriitor experimentat obligat să răspundă întrebărilor unui critic avizat, Ernu va dezvolta remarcabile strategii ocolitoare.
Altfel spus, la ofensiva tematică a amicului BAS, amicul Bazil vine cu o contraofensivă problematică. Criticul procedează sistematic şi, cum am spus, concentric. Scriitorul o ia de departe şi rămîne acolo, într-o zonă proprie pe care o gestionează foarte bine. Stănescu lansează îndemnuri uşor ironice ("adu-ţi aminte de Durand") şi degajă, încă de la început, acidităţi profesorale ("sînt sigur că-ţi aminteşti în detaliu De bello gallico"). Invitaţia lui, mereu reluată, în explicitul formulării şi în filigranul paginii epistolare, este "haide să intrăm...". Unde? În straturile Textului (cu majusculă), fie el de Joyce sau de Gogol, Tolstoi ori Platonov. Pentru critic, a nu fi citit o carte despre care totuşi vorbeşti este inconceptibil; şi după ce parcurge Hagi-Murad ori Jucătorul, se osîndeşte la vedere (e "imbecil", "idiot") pentru uşurătatea cu care le menţionase anterior. În schimb, Ernu, cu o glumă, o paranteză şi o eschivă, se îndepărtează cu relativă uşurinţă de astfel de puncte fierbinţi, prea fierbinţi, ale epistolarului şi de asemenea complicaţii interioare ce ar trebui, în viziunea lui, puse în ecuaţii mai largi.
E aici o surprinzătoare încrucişare de roluri etno-caracterologice şi temperamentale. Maximalismul slav, acel pe viaţă şi pe moarte al oricărei experienţe, e absorbit de Bogdan-Alexandru Stănescu în experienţa fondatoare a Artei. Iar stilul lejer-digresiv, colorat şi "fugitiv" al regăţenilor caragialieni este preluat, pentru a fi abundent ilustrat, de către intelectualul venit din spaţiul ex-sovietic. Două fragmente edificatoare. În primul, amicul BAS analizează impecabil un Watteau: "Haide mai departe. Priveşte atitudinea mîinii stîngi a satirului, modul în care îşi ascunde, monstruos, indexul. E un rezultat al încordării, o continuare a tensiunii care intră în trup prin mîna dreaptă, cea care descoperă/ dezvăluie. Priveşte trunchiul pe care se sprijină cotul satirului, aflat, la fel, în continuarea piciorului adormit al nimfei: un organism la fel de monstruos precum satirul pătruns de dorinţă / spaimă, dar care încearcă să iasă din frame-ul concupiscent. Poate o aluzie la inevitabilul final? Ce anume descoperă satirul lui Watteau? Un umăr, William, un umăr, un tablou. Completează kitschul unui trup grăsuţ, bun de frămîntat, pe care-l priveşte cu oroare / dorinţă, dar acoperă ceea ce ar trebui să priveşti în fapt. Dă zoom pe chipul satirului! Ai luat expresia lui drept anticipare a plăcerii? O băloşenie de discotecă? Nu, tati, făptura e terifiată. Priveşte sub trupul nimfei: ai o altă creatură monstruoasă care încearcă să fugă din tablou. Cum de doarme nimfa sub acei nori apocaliptici? Nu doarme, vînează... venator... Vezi rîtul făpturii? Ai în faţă unul dintre cele mai sinistre tablouri din istoria picturii..." (p. 103). De remarcat, la acest fost discipol al lui Cornel Mihai Ionescu, profunzimea şi subtilitatea analitică, într-un contur de High Culture în care şi inflexiunile colocviale au rolul lor de pigment. În cheia de interpretare oferită, "sinistrul" tablou ar explica perfect şi un roman ca Îngerul de gips al lui Nicolae Breban, conflictul epic inaparent şi relaţia, la prima vedere absurdă, dintre doctorul Minda şi Mia Fabian. Dar (ca să formulez o întrebare nepusă din epistolarul Ceea ce ne desparte), cu cine să mai vorbeşti, astăzi, despre corespondenţele dintre un tablou de Watteau şi un roman brebanian? Tînărul critic, cu cît încearcă să ridice şi să menţină nivelul, cu atît se va adresa unui cerc mai restrîns de lectori.
Şi acum să vedem un fragment tipic pentru un Vasile Ernu aflat, pe culoarul post-sovietic, în mare formă: "Apropo, Stalin a scris, într-una din şedinţele de partid, un bileţel pe care i l-a strecurat lui Anastas Mikoyan, specialistul în comerţ al PC. Ştii ce scria pe bileţel? Pun pariu pe ce vrei tu că nu ghiceşti. Informaţia e din surse sigure. Pe bileţel scria, negru pe alb, aşa cum îţi trimit eu pe Messenger cîte o invitaţie la ciorbă: «Dragă Anastas, împrumută-mi, te rog, 200 de ruble pînă la primul salariu». Semnat: «Koba». Cînd am citit chestia asta, m-am minunat şi am zis: pînă şi tătuca Stalin a înţeles care este soarta funcţionarului şi a suferit. Îţi dai seama ce chinuitor trebuie să fi fost pentru el să stea la fiecare şedinţă de partid şi să-i vadă faţa de armean a lui Mikoyan, el, georgian fiind, şi să se gîndească la împrumut. Apăsător. Problema mea însă nu e asta. Problema mea e alta: la ce naiba îi trebuiau lui Iosif Vissarionovici 200 de ruble?" (pp. 85-86). Amicul Bazil, scriitor deja rutinat, are instinctul scenelor, replicilor, amănuntelor senzaţionale şi, aşa zicînd, multisemnificante. Faptul că tătucul popoarelor, omnipotentul Stalin, are nevoie de 200 de ruble este în sine nemaipomenit. Iar forma de împrumut în care îşi procură banii (el, Dumnezeul roşu al lagărului socialist) oferă suplimentare delicii sadomasochiste. Ernu va specula că lui Stalin îi trebuia această sumă pentru a-şi cumpăra nişte cărţi, într-o perioadă în care "citea destul de mult şi era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii" (din nou, ironie gustoasă). Dar mai interesante şi mai provocatoare decît teoriile şi speculaţiile "ultimului eretic al Imperiului" sînt aceste forme de expresie bine rulate şi structuri narativ-posesive în care el excelează.
Căci vivacitatea intelectuală a lui Vasile Ernu e în strînsă legătură cu capacitatea sa, neobişnuită, de a prelua şi asimila idei, cu tot cu transformarea lor în probleme. Cei doi amici îşi împrumută, iarăşi, datele propriului rol jucat. Cu atenţia concentrată pe formele artistice şi jurînd pe Joyce, criticul va dezvolta un discurs literaturocentric, cu "epifania seculară" a scriitorului şi "intruziuni ale sacrului textual în vulgaritatea zilnică". Atent mereu la probleme, la regăsirea lor în chiar întîlnirea ideală dintre societate şi artă, dintre tensiunile unei epoci şi literatura ei, Ernu se va livra ca o interfaţă artistică şi scriitoricească. Îi reuşeşte, în toate scrisorile, un discurs mobil, superficial şi seducător despre lucrurile cu adevărat importante. Ca să rezum insolitul schimb epistolar de personalităţi: în timp ce îndîrjit-seriosul Bogdan-Alexandru Stănescu se scufundă în arta pură, relaxatul şi aproape fluşturaticul Vasile Ernu vorbeşte pe larg despre experienţa de Gulag a lui Şalamov...
Cărticica lor este aşadar mai mult decît o sumă de pagini şi o coabitare de perspective. E un produs comun în care fiecare autor îşi defineşte şi îşi confruntă valorile cu ale celuilalt, căutînd, prin subiectele de discuţie, noi căi de atac şi vechi puncte de rezistenţă. Dacă am citi numai contribuţia unuia, efectul ar fi pe jumătate: deoarece, intrînd în logica de repere şi avans proprie unei gîndiri producătoare, n-am mai asista la toate aceste întretăieri de argumente şi schimbări de plan ori de registru. Epistolarul îi desparte, programatic şi aproape ostentativ, pe cei doi amici pasionaţi de literatură, pentru a-i oferi dimpreună, îmbrăţişaţi într-o luptă antică, unui public din cele mai diverse categorii. Volumul lor va fi probabil un succes de critică, dar şi de librărie.
Disputa iniţială pornise, la Hanul lui Manuc, de la o chestiune de întîietate competiţională. Cine este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor: Gogol (cum spune Ernu) sau Joyce (cum spune Stănescu)? Ce carte frumoasă ieşită dintr-o premisă falsă... Oameni buni, sînt nevoit să intru în discuţia voastră pentru a vă corecta eroarea. Nu Gogol şi Joyce se luptă pentru primul loc în proza lumii, ci Tolstoi şi Dostoievski. N-aţi ştiut asta? Nu-i nimic, poate că a venit timpul s-o aflaţi.