Ana Blandiana, Patria mea A4. Poeme noi,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 152 p.
Pînă la finalul pregnant care, ca în multe alte pagini ale volumului, adînceşte deodată o dimensiune sau o răstoarnă spectaculos pe cea deja construită, pînă la această descindere dumnezeiască printre hoardele de orbi şi surzi pe role, să observăm dispunerea destul de previzibilă a semnelor. Pe de o parte: role, căşti, monitoare, aşa-zisul progres tehnologic. Pe de alta: frunzele care cad şi păsările care pleacă, natura pe care omul (post)modern nu o mai percepe. Creaturi nemaisimţind, nemaivăzînd, nemaiauzind Creaţia din jurul lor şi care îşi reduplică formatul şi structura, generînd serii de alte mecanisme. Formula biblică este adaptată în acelaşi mod grav şi, cum să zic?, corect al Anei Blandiana: "Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea acestora"...
De fiecare dată, practic, cunoscuta poetă se vede şi servită, şi deservită de o ideaţie clară şi de un tutelar spirit geometric. Acesta din urmă construieşte foarte bine textul, îl organizează pe diferitele lui paliere şi niveluri, ameninţînd însă, cu cît este mai marcat şi mai eficient, să usuce intelectual lirismul - şi să îndepărteze tocmai poezia. Pe role e astfel o admirabilă lecţie de sens, dar nu şi un poem care, la mai multe lecturi, să semnifice diferit şi plural. Traseul lui este neîndoielnic ingenios făcut şi profesionalismul autorului care îl iniţiază şi îl conduce se vede imediat; însă textul se închide o dată cu prima lectură. Parcurgîndu-l, l-am înţeles; şi înţelegîndu-l fără un efort teribil, l-am epuizat. Unde alţi poeţi ai generaţiei \'60 (de la Nichita Stănescu la Dimov şi Ileana Mălăncioiu) se joacă sau se luptă cu limbajul, căutînd continuu şi forţînd limite, Ana Blandiana (ca şi atît de popularul Sorescu dinaintea Liliecilor) performează într-o limbă comună din care evadează "local" şi "punctual", prin frumoase metafore şi analogii ce tulbură, cîteva clipe, publicul larg. Să mai cităm şi să mai citim un poem, o Rugăciune la nivelul cel mai înalt din Patria mea A4: "Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocîrliilor şi al bufniţelor,/ Dumnezeu al rîmelor, al scorpionilor/ Şi al gîndacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învăţat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va întîmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înţeleg ce-ai simţit/ Cînd ai stabilit proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Cînd ai aşezat într-un cioc cîntecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/ Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii călăi,/ Egal de vinovat faţă de toţi/ Pentru că pe toţi i-ai pus/ În faţa faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărît singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanţa menţinută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi seamănă."
Mai în glumă, mai în serios, autoarea însăşi face, în creaţia sa, ceea ce îi reproşează Creatorului că a făcut în a Lui. Şi ea ştie "dinainte tot ce i se va întîmpla" unui poem, fiecărui poem pus pe hîrtie, cu proporţii stabilite şi cauzalităţi subliniate. Chiar felul indirect în care marele personaj apare aici spune ceva despre modalitatea de reprezentare care, ea, aparţine poetei noastre. Dumnezeu e un fel de arhitect mai cu majusculă sau, pe aceeaşi linie de calcul simbolic, un Inginer. Primele patru versuri enumeră cîteva categorii de vietăţi: de zi şi de noapte, de aer şi de pămînt, de exterior şi de interior. A fost nevoie de această subîmpărţire, pentru ca secvenţa "i-ai învăţat pe fiecare altceva" să capete greutate. Dar adevărul e că nu prea capătă... Ideea o preluăm, ajutaţi de schema distributivă, însă privirea poetului nu decupează nici realitatea lumii, nici imaginarul ei, nici "democraţia naturii" (recunoaşteţi sintagma?), nici secretul de linii şi proporţii, "the fearful symmetry". Vizionarismul e complet absent din Patria mea A4, ceea ce nu constituie un defect în sine, dar pare curios măcar în cazul unei poezii în care se angajează un dialog cu Dumnezeu.
Poemul devine discurs, însă fără atuurile de spaţii largi ale discursivităţii. E un discurs concentrat, în care simbolurile se aşează (nu se aşează: sînt aşezate) pe aproape fiecare termen. Toţi termenii sînt la fel de importanţi; şi importanţa lor se obţine în acelaşi fel. Atît de mare e această presiune de simbolizare pe centimetru pătrat, încît Ana Blandiana nu mai sesizează că, de pildă, "ai aşezat într-un cioc cîntecul" sună rău, degajînd efecte de umor involuntar. Poeta este prinsă într-o nouă secvenţă enumerativă, de data aceasta analogică. După libelule şi fluturi de noapte, ciocîrlii şi bufniţe, e rîndul acum pentru o enumerare pe treapta a doua, cu atribuirea şi distribuirea de roluri de către o Divinitate meticulos-inginerească: "ai aşezat într-un cioc cîntecul" (puritate, vitalitate, speranţă) "şi în altul croncănitul" (nenoroc, boală, moarte), "şi-ntr-un suflet crima" (nu mai trebuie decodat) "şi în altul extazul" (la fel). Cîntecul nu este sonor aici, după cum croncănitul nu e funebru, crima nu revoltă şi nici nu se ispăşeşte, iar extazul e... deloc extatic. Formele poeziei sînt austere, textul făcînd din aproape fiecare termen un operator simbolic sau conceptual prin care să poată avansa. Formula de modernism poetic a autoarei pare preparată după o reţetă de farmacie şi e accesibilă ca una de bucătărie: "ai stabilit proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor", "pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii călăi", "egal de vinovat faţă de toţi", "pe toţi i-ai pus/ În faţa faptului împlinit"... Paradoxal, finalul de efect, care are la Ana Blandiana funcţia de a completa accelerat (şi, uneori, de a răsturna complet, tot printr-o mişcare bruscă) dimensiunea poemului, abia acest final anunţă o poezie originală, puternică, memorabilă: "Balanţa menţinută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi seamănă.". Din păcate, anunţul făcut nu se întoarce, retroproiectiv, spre versurile anterioare. Şi chiar asupra încheierii am unele rezerve. Fiindcă poeta îşi execută ruptura de plan şi vine cu al doilea simbolism într-un final "tare" la modul tardiv. Imaginile de pînă aici sînt prea convenţionale şi contrapunctul lor prea voit-insolit, pentru ca ele să comunice la un nivel de profunzime, într-o altă structură de adîncime decît cea a desfăşurătorului didactic.
Neputînd ieşi din gama ei de cerebralitate, poeta face din fiecare text un parcurs simbolic şi un proces reflexiv. Cititorul va fi invitat să urmărească raţionamentul, care forţează puţin, şi numai la exit, ceea ce el ştie bine din experienţa comună. Cunoscînd succesul deplin al acestei formule, Ana Blandiana are evident şi conştiinţa limitelor pe care ea le înfăţişează, o dată şi încă o dată, în Patria mea A4. Ca atare, autoarea încearcă (dar în acelaşi mod serios, grav şi îngrijit) evadări într-o senzitivitate feminină, prin care liniile atît de bine trasate ale poeziei să se mai şi piardă. În Animal Planet, al treilea poem de maximum din această atît de elegantă apariţie editorială, personajul care spune eu închide ochii, "are senzaţia că..." (deşi "ştie că..."), îşi aminteşte şi îşi imaginează, recunoaşte că-i va fi plăcut să mîngîie, îşi astupă urechile pentru a nu auzi zgomotul morţii; ca şi nările, pentru a nu intra în ele mirosul de sudoare "neruşinată" a criminalilor. Senzorialul intră însă, matematic, într-o aceeaşi linie de semnificare, unidirecţională şi univocă, de la stînga la dreapta, de la o strofă la alta, prin toate versurile (unele indiscutabil frumoase, dar prin care se vede lucrătura), pînă la ruptura adusă de ultimul. Animal Planet, deci: "Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfîrtecînd căprioara,/ Iar eu, închizînd ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-n opaiţul vieţii/ Trebuie pus mereu sînge,/ Sîngele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vînători,/ Deşi îmi plăcea să mîngîi urechile lungi/ Şi mătăsoase ale iepurilor/ Asvîrliţi, ca pe un catafalc,/ Pe faţa de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morţii/ Şi de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz."
O altă lecţie decît cea a Arhitectului sau a Inginerului Constructor, şi care vine (şi tot ca predat-învăţatul unei lecţii) prea tîrziu.