Ilie Constantin, Pânda sufletului (L'âme aux aguets),
antologie de poezie 1960-2008, prefaţă de Eugen Negrici,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 264 p.
Am scris de mai multe ori despre poezia lui Ilie Constantin, reeditată în ultimii ani în câteva antologii de autor nu foarte diferite una de alta. Adnotând versurile din cea mai recentă, Pânda sufletului (L'âme aux aguets), constat că observaţiile prilejuite de lectura poemelor sunt aproape identice cu cele de la Mulţimea singurătate, antologia din 2003. Sumarul fiind relativ acelaşi, înţelegerea şi interpretarea textelor nu pot varia prea mult, într-un răstimp atât de scurt. Şi totuşi: există în lirica poetului "şaizecist" lucruri care nu se lasă cu uşurinţă fixate şi înseriate, un ton, o modalitate, o atmosferă ce rezistă cu brio - chiar şi într-un registru al delicateţii - comentariilor critice prea rezolute.
Aş spune că este chiar lirismul acestei poezii intens-meditative, un anumit lirism ce se desprinde din momentul Blaga, se sincronizează cu revoluţia imaginativă şi lexicală a lui Nichita Stănescu, pentru a rămâne suspendat, apoi, în propria condiţie imaterială, eterică. Cel puţin până la pragul volumului de graniţă L'ailleurs (inspirat tradus Înaltăpartele), experienţa poetică a lui Ilie Constantin mi se pare pe cât de semnificativă artistic, pe atât de omogenă tematic. Problematica e inclusă.
Practic, de la nivelul fiecărui text la cel al ansamblului care le cuprinde pe toate se înregistrează o aceeaşi navetă de sens, pe un complex sonor eufonic. Miza autorului este dublă: în planul ideaţiei şi în cel al expresiei propriu-zise, cu rafinate intercondiţionări şi ajustări. Se poate spune că orice poet procedează aşa, marca distinctivă topindu-se în generalitatea manifestării lirice. Adevărat, numai că unii, la o extremă, lasă forma goală a poemului să se dezvolte din ea însăşi, expediind sensul pe un plan secund; în timp ce alţii, la extrema opusă, ajung la silogisme versificate, la raţionamente mai degrabă logico-filozofice decât poetice. Primii sunt inspiraţi, bolborositori, profetici; ceilalţi, uscaţi şi didactici. Zona de mijloc, a întâlnirii şi contrabalansării celor două tendinţe, e mai dificilă, dar profitabilă estetic. Să vedem, după atâta teoretizare, câteva poeme caracteristice pentru lirismul bine conţinut al lui Ilie Constantin: "Nici amintirea vântului nu bate/ pe orizonturi de ocean deschis./ Oprită-i nava de singurătate./ Văzduhul stă ca-n pleoapa unui vis./ Carne şi lemn aşteaptă galeş zorii./ Sirenele de nicăieri nu vin./ Adorm pe vâsle lungi navigatorii./ Legat sunt de catarg ca de-un străin." (Catarg); "Năvala nordului se abătu/ fără durere, cum ceruseşi tu./ În brazi ea coborî ca o povară/ dorită şi-aşteptată de cu vară;/ tot ce mişca încetini treptat.// În nevedere munţii s-au mutat,/ de parcă doar în vise umbra lor/ s-ar fi-nclinat spre noi ocrotitor./ O, eu ştiam mai de demult că nu-s/ decât obsesii-forme în apus,/ întrerupând la orizont sever/ ca o tradiţie uitatul cer.// O lume se aşază din înalt/ legând tărâmul viu de celălalt:/ adaos din adaos, orb şi mut,/ pământul cu uimire a crescut.// Atâta somn se cerne peste noi,/ spre vis sunt trecători adânci şi moi,/ aproapele, departele, pe rând/ trec peste gene, se-mpreună blând.// De ce mai sunt?/ De ce nu m-am întins,/ trunchi negru nins, lăsându-mi întradins,/ ca flacăra din rug cu freamăt larg,/ să se desfoaie sufletul, zbătut/ în vântul nou: o pânză la catarg/ târând spre cer carena mea de lut?" (Năvala nordului); "Anii îţi păruseră drum,/ lumea - o insomnie de paşi.// Azi, încremenit te priveşti/ de parcă ai fi în afara ta/ şi în toate părţile:/ eşti doar o larvă care alunecă/ pe gheţarul abrupt al luminii.// O îndurare nedemnă implori, şi ea vine;/ paşii din nou spornic te amăgesc.// Până când gheţarul însuşi îmbătrâneşte,/ devine o scoarţă opacă de arbor;/ iar tu în plâns de molid te îngropi/ ca într-o galbenă raclă." (Ambră). Şi, cel mai reprezentativ pentru modul simbolic coerent şi "integrat" al autorului, Desprinderea de ţărm: "Niciodată nu vei porni cu adevărat/ de aici, din hotarul etern,/ legănat şi şters şi iar viu, unde/ mareele cern pietre de hotar.// Poţi fi un catarg solitar/ în mijlocul mării,/ cu orizontul rotindu-se încet/ pe nisip, iar umbra e sufletul lucrurilor,/ dislocat de lumină.// Dar tu niciodată nu vei fi/ în singurătatea valurilor./ Luna acolo îşi caută/ locul din adâncul oceanului,/ rupt şi nevindecat.// Tu vei rămâne aici, la hotar,/ simţind în carnea ta cum doare/ nevindecata rupere a Lunii.".
Abia odată cu exilul parizian, Ilie Constantin îşi va descoperi literalmente biografia. Volumele de început (şi cele mai bune) vin cu acest decor epurat, esenţializat la maximum, în care experienţele fundamentale ale eului se eliberează de factorul timp. Marea şi ţărmul cu nisip, catargul corăbiei din noua-vechea odisee, copacul şi fântâna ca o axă verticală pe orizontala terestră se desprind de realitatea înconjurătoare, de care poetul le-a izolat, pentru a participa la un scenariu transfigurator. Privirea este curăţată de toate "impurităţile" care ar putea-o stânjeni, iar percepţia e intensificată, în aceeaşi direcţie a viziunii şi în acelaşi sistem de semne.
E remarcabilă, în multe pagini ale antologiei de faţă, ştiinţa poetului de a-şi delimita şi a-şi marca teritoriul. Elementele concrete, contondente, de o materialitate agresivă, sunt învăluite într-o reţea de asociaţii lirice care le scade din densitate. Faptele se petrec mai lent sau încremenesc, pur şi simplu, într-o aşteptare indefinită. Tot ce mişcă încetineşte treptat, navigatorii adorm pe vâslele lor, "văzduhul stă ca-n pleoapa unui vis". Iată un vers splendid. "Spre vis sunt trecători adânci şi moi", sună un altul, de aceeaşi factură. Sunetele se sting, culorile se şterg, contururile lumii devin fluide. Realitatea, aşa cum este ea percepută şi reconfigurată de liricul modernist, se cufundă în apele somnului şi ale uitării.
După care (ca la un mare poet român, romantic şi clasic în aceeaşi măsură), un ochi interior se deschide pentru a fixa, în marea de aparenţe volatile, esenţele. Reflexia lasă loc reflecţiei, ridicată la o treaptă aşa-zicând inumană. Apar personaje şi avatari (neguţătorul de săbii, tăietorul de lemne, luntraşul, "duhul fărădelege", "zeul cel singur") care, trăind în lumea oamenilor, se sustrag regulilor de uzură şi moarte ale acesteia. Timpul nu curge şi pentru ei. Astfel se citesc Desprinderea de ţărm sau Ambră, în care anii par un drum, iar lumea, "o insomnie de paşi". Precum în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, eul se va contempla din afară, şi nu dintr-un singur punct, ci din toate părţile deodată. Din multiplicitatea lumii, poetul a extras numitorul comun, pentru a-l redistribui acum în "jocul unghiurilor de materii", în mai multe universuri decât cel ce ne conţine. Trec lumi prin lumi face din răscruce un operator simbolic cu n dimensiuni. Gândită astfel, intersecţia devine... abisală: "În jocul unghiurilor de materii/ e cu putinţă ca în alte lumi/ fiinţa mea să iasă-n vârstă nouă:/ să fiu un lent bătrân, ori poate plânsul/ unui copil în alt văzduh, să fiu/ un salt de fiară, şi să fiu inele/ de şarpe, ori să răspund obscur/ într-un neant ce se repopulează./ Mi-e trupul o răscruce, întâlnirea/ a două sau mai multe universuri,/ mă rătăcesc în labirint de lumi./ Dar moartea mea? Îmi va fi dat să cad/ în toate lumile deodată, toate,/ cum în sisteme de oglinzi opuse/ trec lumi prin lumi şi alte lumi prin lumi.".
Versurile acestea care cu explicaţiile lor destabilizează şi mai mult cititorul apar în volumul Clepsidra din 1966. De foarte tânăr, Ilie Constantin gândeşte sintetic, figurează poetic şi crede, după toate aparenţele, în metempsihoză.