Daniel Cristea-Enache
Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu,
în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, 2011.
Destructurarea poeziei de viziune e făcută, în cîteva texte pline de litere date cu majuscule, la un nivel de voită facilitate versificatoare. Un poem ca Asasinare demonstrează însă că Nichita Stănescu reuşeşte - atunci cînd îşi doreşte - să densifice orice, inclusiv o vocală iniţiatoare. "Fiecare literă are fiinţe/ în ea,/ şi nefiinţe". "Să-l omorîm cît mai repede pe A,/ să-i eliberăm pe închişii lui", adaugă de îndată poetul, parcă grăbit să treacă la acţiune, lichidînd literalitatea goală pentru a scoate la iveală tot ce colcăie sub formalismul alfabetic.
În restul exemplelor, dimpotrivă, izbeşte tocmai formalismul. Mirosind a înger, Steaua scrisă, Şi adevărată, - şi jucată, Lăuntrul ochi sau Împotriva cuvintelor (din Un pămînt numit România) plus alte poezii chestionabile ca atare operează cu glumiţe verbale la îndemîna oricui, complet nevinovate sub raport artistic. Reformatorul limbajului nostru poetic cade, demonstrativ, mult sub ştacheta peste care în atîtea rînduri se arcuieşte cu un minim efort. I-a fost probabil mai dificil lui Nichita Stănescu să-şi improvizeze stîngăcia decît o asemenea regie, aproape transparentă, care o vehiculează sub ochii cititorului. Acesta trebuie să vadă, pe viu, că literele fac cuvintele şi cuvintele pot compune imagini deconcertante, metafore puternice, viziuni copleşitoare. Niciodată invers.
Lecţia rimbaldiană este întoarsă pe dos ca o mănuşă. La Nichita Stănescu, literele sînt izolate şi lăsate, ca să zic aşa, singure. Fără atele şi cristale poetice, fără sinestezii, fără privirea transfiguratoare a scriitorului, ele nu au cîtuşi de puţin plasticitate. Sînt inerte şi pseudo-funcţionale, moarte încă din faşa constituirii enunţului. Poezia veritabilă nu le serveşte în nici un fel;după cum nu se lasă compusă şi servită de ele. "Atacul" din această direcţie asupra formulei vizionare consacrate eşuează vizibil, printr-o inconsistenţă a dezarticulării lirice atent construită de poet.
Imaginiletemporar abandonate în favoarea vocalelor şi consoanelor vor reveni în forţă, în multe alte poeme din În dulcele stil clasic. Nichita Stănescu cel prea bine cunoscut îl reacoperă pe acesta nou, silnic "alfabetizat", impunîndu-se în numeroase file din consistentul volum. Operaţiunea de reinventare eşuează, cu un oftat de uşurare al autorului care s-a străduit să (nu) facă poezie cu false majuscule. Luate în sine, literele ce încropesc substantivele şi verbele oferă doar un simulacru liric: "Mă cîrpesc cu vorbe, cu substantive,/ îmi cos rana cu un verb./ Nobile paleative/ de serv// Îţi scriu cu trupul meu viaţa/ şi mersul stelelor ţi-l scriu/ Vocala cea mai lungă este aţa/ cu care mortu-l cos, de viu.// Căci trebuie să dăm şi mărturie,/ altfel nimica n-ar mai fi,/ în dulce scriere tîrzie/ ţinînd alături morţi şi vii.// Tu ombilic din care curge/ vorbirea numai altor guri/ fără să ştim unde ne duce/ în care dalbe viituri// Încît nu ştiu cine trăieşte -/ cuvîntul poate, poate trupul/ Zăpada albă, Doamne, poate,/ sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...".
Iată un Testament cu ritm fluctuant şi prozodie dezechilibrată, dar întru totul simptomatic pentru efortul poetului de a da cuvintelor îndosariate morfologic greutatea unor experienţe sau a unor viziuni. Cusăturile, cîrpeala se justifică numai în măsura în care ele sînt transferate din text în ceea ce depăşeşte textul: în ceea ce îi dă înălţime şi adîncime. Avem aşadar surpriza unui Nichita Stănescu anti-textualist, anticipator şi repudiator al postmodernismului pe suprafaţa accidentată a aceluiaşi volum. O "dulce scriere tîrzie" ce sesizează, deopotrivă, savoarea deosebită a "vechiturilor" poeticeşti şi alexandrinismul fad al versificărilor ultrasubtile. Cum va concilia poetul cele două tendinţe contrare, aceea de recuperare a stilurilor anterioare şi aceasta, nu mai puţin manifestă, de respingere a uscăciunii intelectuale?
Printr-un culoar de el însuşi îngustat la maximum, Nichita Stănescu reuşeşte să se strecoare şi să iasă la lumina unei noi vîrste artistice, în modul care l-a consacrat. Şi anume, mergînd în sensul naturii sale poetice, orientîndu-se după propriile intuiţii, urmîndu-şi instinctul. Filozofarea, care l-a tentat ca pe orice autodidact (şi din care s-a salvat, în 11 elegii, prin forţa reprezentărilor abstractului), va fi lăsată deoparte în destule poeme din În dulcele stil clasic. Citînd cîteva dintre ele, vom face cunoştinţă cu noul - realmente noul - Nichita Stănescu: "Scoate-mi pielea de pe mine/ poate vrei o amforă,/ poate vrei să bei dulbine/ Doamnă Verde Camforă.// Poate că le este sete/ ale dumneavoastror plete,/ poate că vă sînt uscate/ paişpele cel de carate// Poate că vă este talpa/ nepupată mult prea alba/ şi nesupt vă este sfîrcul/ şi mult prea puţin - prea multul// Beţi din cupa mea de piele/ Doamnă, numai vinuri grele/ Doamnă, numai vinuri roşii/ Doamnă, numai vinuri verzi/ Doamnă, numai vinuri albe/ căci vă stau covor sub talpe/ şi la mînuri stau inel,/ vîna mea vă e cercel.// Pînă cînd şi vîna mare/ care e spînzurătoare,/ caldă jugulara mea/ chiar şi ea vă e sanda./ Doamnă, beţi din amforă/ Doamnă Verde Camforă// Capie şi scabie,/ teacă vă sînt sabie/ care atîrnaţi de şoldul/ zeului ce doarme-n Nordul/ inimii şi Precistii,/ maică-mi şi maică-ti." (Dulce cupa mea de piele); "N-ai să vii şi n-ai să morţi/ N-ai să şapte între sorţi/ N-ai să iarnă, primăvară/ N-ai să doamnă, domnişoară// Pe fundalul cel albastru/ din al ochiului meu vast/ meteor ai fost şi astru/ şi incest ai fost, prea cast// Uite-aşa rămînem orbi/ surzi şi ciungi de un cuvînt/ Soarbe-mă de poţi să sorbi/ «S» e rece azi din sînt." (N-ai să vii). Şi această splendidă închinare la stema eroticii eminesciene: "Atît de mîndru ea mergea/ şi-atît de galeş, singuratic./ Vedere mult prea mult-avea/ albastru ochi al meu apatic./ Atît de tandru mirosea/ cînd nara mea de bot de cîine/ mult lungă o adulmeca/ şi azi şi mîine./ Atîta viaţă amărîtă/ stătea în ea mai rîsă-plînsă/ atîta lapte de cucută/ aş fi băut de doruri însă/ ea s-a fost dus, ea s-a fost dus/ doar de la mine/ şi doar o vorbă nu i-am spus/ în veşnicie." (Atît de mîndru ea mergea).
Poetul se simte maturizat într-un mod accelerat, puţin îmbătrînit în sfera eroticii, ca şi în cea a culturii. El are acum percepţia propriului traseu şi conştiinţa faptului că este precedat de alte limbaje şi coduri culturale. Acestea învăluie nişte situaţii fundamentale şi cîteva gesturi tipice (îndrăgostirea, căderea în genunchi în faţa iubitei, sărutul umil-cavaleresc depus pe graţioasa mînă, suferinţa dulce a iubirii, declamată retoric la picioarele fiinţei adorate), însă păstrează, faţă de codul propriu poetului neomodernist, o distanţă ce merită străbătută nu numai înainte, ci şi înapoi. De asemenea, nişte note diferenţiale care ar trebui speculate. Din acest punct se poate vorbi despre postmodernismul creaţiei lui Nichita Stănescu. Autorul "şaizecist" nu mai ţine să-şi mărească avansul faţă de trecutul poeziei româneşti, asemeni moderniştilor puri convinşi de superioritatea platformei lor. El nu mai vrea să depăşească prin distanţare şi delimitare arhiva lirică amoroasă. Efortul - şi reuşita - lui este să o redeschidă şi s-o proceseze din nou, să o integreze creator.
Nimic brutal, violent, superior ironic ori sarcastic la modul avangardist în această focalizare non-modernistă a unei tradiţii poetice autohtone, de altfel, firave. Posibilitatea rupturii e ocolită cu prudenţă, cu o grijă paternă pentru siluetele predecesorilor şi stihurile lor cam nevolnice. Cînd vechile forme nu au nici măcar un crîmpei, o unitate de expresivitate involuntară, poetul nostru, devenit al lor, aruncă în joc întreaga sa combinatorie funambulescă. Aceasta ajunge să ne zăpăcească şi să ne aprindă imaginaţia, din spaţiul unor texte formal închise, perfect ritmate şi rimate. Miza lui Nichita Stănescu este, în toată această clasă de poeme pe note date, să demonstreze că poate intra în absolut toate tiparele. Că poate interpreta orice melodie, ca un violonist de geniu cu vioara lui ascultătoare.
Versurile privesc deci înapoi, către cele deja arhivate, şi pornesc întotdeauna invers: de la sunetele finale bine potrivite către restul fluid al enunţului. Rima, fără a fi exotică, mereu insolită, ca la Dimov, punctează şi împerechează versurile în asocieri extravagante, absurde, extinse "firesc" la nivelul strofei şi al poemului. O tematică şi o simbolistică nu mai există, precum în fazele anterioare, de lirism centripet şi poetică explicită, ale lui Nichita Stănescu. Aruncînd deasupra cuvintelor o plasă muzicală, el se lasă angrenat într-o relaţie erotică mai intensă şi mai voluptuoasă decît cea cu domnişoara apelată. Nu micile obiecte domesticite ori accesoriile intime le celebrează şi le fetişizează acum poetul, ci chiar versurile sale, de o încîntătoare gratuitate.
Logica succesiunii, minima cauzalitate şi finalitatea poemului sînt abandonate din start sau pe parcurs. Cînd ceva ori altceva dă semne că s-ar putea închega şi articula într-o semnificaţie anume, autorul destramă imediat eboşa, verificîndu-şi, într-un adevărat delir enumerativ şi asociativ, resursele nelimitate de improvizare. Renunţînd la înţelegerea prin decriptare a textului (pistă falsă în volumul de faţă), vom admira acrobaţia de imagini şi sunete a poetului, splendida elocvenţă, multiplu asociativă şi pur eufonică, a unor versuri care nuînseamnă nimic. Miezul operei lui Nichita Stănescu, nucleul incandescent şi iradiant al poeziei lui cosmogonice a fost spart, fărîmiţat şi împrăştiat peste tot. Îl putem căuta cu lupa pe întinderea noii poezii, însă reconstituirea centrului şi a întregului nu mai e posibilă. Lumea poeziei lui Nichita Stănescu s-a schimbat, înainte ca admiratorii săi inerţiali să prindă de veste.