Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, roman,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, 232 p.
De la un roman la altul, puţine lucruri se modifică - şi într-o măsură nesemnificativă - în lumea ficţională a lui Radu Aldulescu. Excepţia ar fi putut-o ilustra Proorocii Ierusalimului (2004), în a cărui ecuaţie apărea şi Occidentul putred, Parisul pedofililor consumatori de puberi răsăriteni. Dar schimbând pe acest interval meridianul geografic, autorul îşi păstrează formula structurantă şi caracterizantă: o succesiune de secvenţe suculente, dezvoltate şi montate cinematografic, cu apariţii episodice de personaje secundare intersectând traiectoria comună a picareştilor eroi centrali.
Curiozitatea neliniştită a acestora din urmă, dorinţa şi tendinţa de a-şi lua lumea-n cap intră în opoziţie cu fixarea lor inevitabilă, cu înşurubarea într-o condiţie socială joasă şi într-un mediu (sub)urban sufocant. Senzaţionalul unor întâmplări, bine exploatat de un prozator realist în cel mai puternic sens al termenului, distonează aşadar cu o aşteptare continuă şi searbădă. Cu cât faptele expuse sunt mai bizare ori mai zguduitoare (în registrul perversiunilor sau al dramelor umane), cu atât tonusul protagonistului şi al romanului său este mai scăzut. În pofida aparenţelor de vitalitate epică, realismul lui Radu Aldulescu nu e unul strident, ci şters, cenuşiu, în culori stinse. Ultimii ani ai ceauşismului se potrivesc perfect, ca un timp mort, îngheţat, acestei modalităţi figurative şi simbolice, abia "tulburată" de Revoluţia din 1989 şi de convulsiile ulterioare. Mai strânsă şi mai coerentă decât adaptarea la noile realităţi postrevoluţionare este, la autorul "nouăzecist", viziunea sa deja coagulată la începutul deceniului trecut. Lucrurile se schimbă, în jur, într-un ritm accelerat şi după o dinamică imprevizibilă; nu însă şi în romanele lui Radu Aldulescu, toate, intens-statice.
Mirii nemuririi îmi pare cu o clasă sub celelalte. Evident, în comparaţie cu alţi prozatori de azi, Radu Aldulescu, care rămâne un profesionist al romanului, îşi păstrează întâietatea. Însă raportat la el însuşi, cel mai recent Aldulescu se prezintă în scădere de formă şi poate chiar într-o criză artistică. Primul simptom este lipsa de răbdare în prepararea conflictului, ca şi în detalierea tipologică a personajelor. Supraveghetor la o şcoală specială, "păstor" peste o "turmă" de copii orfani, Rafael Ogrinjan încearcă să-i protejeze pe aceştia de furiile unei colege sadice. Între cei doi adulţi se încropeşte o relaţie, pe cât de scurtă, pe atât de expediată de către autor. Nici dialogurile anterioare ale lui Rafael cu tovarăşul său de cămin Milică nu duc prea departe. Neconsolat fiindcă a fost părăsit de o femeie nărăvaşă, Milică va pleca din orfelinatul socialist, lăsându-l pe Rafael singur cu gândurile şi problemele lui.
Romancierul ar fi putut plonja eficient în această microlume a copiilor instituţionalizaţi, aşa cum o făcea în Proorocii Ierusalimului, unde le studia atent colegii de generaţie şi de "idealuri". Comportamente dezaxate, psihologii în derivă, morală adaptată, fantasme identitare juvenile, relaţionarea cu adulţii şi descoperirea lumii pe cont propriu: iată capitole distincte în romanul mai vechi, abia atinse, bifate în Mirii nemuririi. Un subiect consistent este închis înainte de a fi iniţiat cu adevărat.
Nici incursiunile prozatorului în promiscuitatea unui cerc de mahalagioaice nu sunt mai spornice. Din bârfa groasă a prietenelor Elenuţei (sora lui Rafael) nu iese mai nimic, sub raport artistic. Cu excepţia Mirelei (viitoarea nevastă a aceluiaşi Rafael), portretizările sunt sumare, fără inspiraţie; sau lipsesc. S-ar putea spune că nici nu avem în faţa ochilor siluete conturate de personaje, ci franjuri de bârfă repetitivă, fantoşele unor caţe dâmboviţene. De această totală inconsistenţă tipologică se salvează, literar vorbind, Mirela, tânără apetisantă şi femeie de două ori nefericită: o dată ca simplu accesoriu sexual pentru cei câţiva bărbaţi din viaţa ei; şi apoi, ca mamă de copii pe care nu e în stare să-i întreţină singură...
Părţile bune ale romanului apar odată cu Mărgărit, falsul paznic al unui lac bucureştean: un personaj memorabil, amestec de tupeu şi umilinţă, care îndură de toate, pe stradă, pentru a-şi îngriji acasă mama paralizată. Şi "aschilambicul", şi scenele în care acesta performează (bând cot la cot cu Rafael sau prostituându-se cu un ce câştig în faţa unor mafioţi de cartier) se ridică la înălţimea prozei lui Aldulescu: amestec, la rândul ei, de insolit individual şi tipicitate socială. După ce a fost cârpit live, pe o terasă plină de lume, de către "sobolii" mafioţi, Mărgărit ştie să le speculeze o coardă ascunsă, mai sensibilă. Ridicat să-i ia apărarea, Rafael va asista înmărmurit - ca şi cititorul - la trocul dintre presupusa victimă şi agresorii ei:
"- Oricum, Mărgărit e prietenul meu...
- Preten adevărat, de-adevăratelea, mânca-ne-ar p... Restu', Mărgărite!
- Am zis că să mai iau un rând, nea Gheţule, se smiorcăie Mărgărit.
- Atuncea du-te odată, mânca-ne-ai p... Nu mă ţine să mă usuc.
- Cred că-mi mai trebui' douăj' de mii pentru un rând de încă cinci halbe...
Nea Gheţu ţuguie buzele spre Rafael. Seamănă încă şi mai mult cu un sobol gras, cu guşa cotropită de reţeaua deasă a unei bărbi de-o săptămână.
- Mânca-ne-ar p... pretenu' ăsta al tău. Aşa face mereu. Dacă-i merge cu noi, el crede că şi cu Zizi. Eşti prost, Mărgărite? Vrei să-ţi ia ăla beregata cu sabia? Ie-n drept să te taie pân' la urmă. Datoria-i datorie.
Mărgărit dă din cap în ritmul intonaţiei sobolului bătrân, subliniindu-i parcă frazele.
- Aşa-i, nea Gheţule, mai ales că şi matale-mi eşti dator. Şi Adrian pe lângă matale.
- Aşa e! se repede Rafael să confirme, deşi nu ştie nimic de afacerile lui Mărgărit cu cei doi. Îi sunteţi datori!
Răzvănel îi aminteşte lui taică-său:
- Aţi dat în el, bă, îi sunteţi datori pentru alea două palme. Tu şi Adrian. Io unu nu m-am mânjit să dau în amărâtu' ăsta.
Sobolul bătrân se izbeşte cu palma peste frunte.
- Uitasem, Mărgărite, mânca-ne-ai... Datoria-i datorie. Acuma, două palme n-ar fi cine ştie ce.
- Ar fi-ncăput şi zece, nea Gheţule, îl linişteşte Mărgărit. Ştii că io nu mă supăr, da' am rămas cam pă scândură. De azi de la prânz umblu cu prietenu' ăsta al meu, şi el cu nişte probleme, nea Gheţule, am să-ţi povestesc io... Şi m-aşteaptă şi mămicuţa mea acasă cu ceva de mâncare. Ar fi trebuit să-i iau nişte pulpe de pui, mi-a comandat de-aseară, şi nişte mazăre la cutie, şi nişte banane...
- Ce mă bucur şi-mi place, Mărgărite, c-o ţii pe mă-ta pă trai bun.
- Ce să fac, nea Gheţule? Numa' pe ea o am, şi-altceva nimica. De op'zeci de ani, paralizată-n pat. Ca mâine moare şi rămân să-i plâng urmele - mămicuţa mia, sărăcuţa de ia, ce m-o mai aştepta şi io n-am cu ce să mă duuuuc la ia, ohhh...
Frântura de bocet îl face pe Adrian să se scuture frisonat.
- Îmi vine rău, bă, nu te mai văicări. Îmi vine să vărs. Ţine: o sută de mii. Pentru-o palmă, cred că-i destul. Să-ţi fie primit şi ţie, şi lu' mă-ta.
Mărgărit băgă banii în buzunar, încuviinţând mut. Uşor aplecaţi în faţă, cu coatele pe masă, el şi Rafael păreau să-i pândească pe ceilalţi trei, răstigniţi în scaune cu burţile răsfrânte peste brăcinarii şorturilor, relaxaţi, îmbuibaţi, mahmuri. Sobolul bătrân rupea anevoie:
- Nu ştiu, Adriene, mă f... Pentru mine-i destul o sută de mii. Pentru-o palmă... Scosese totuşi o bancnotă de o sută de mii şi o flutura peste masă. Nu ştiu, io muncesc din greu pă banii ăştia, nu-mi pică din cer.
- Hai, tată, dă-i, miorlăi Răzvănel, înduioşat parcă de soarta lui Mărgărit şi plângându-l totodată şi pe taică-său: să ştiţi că munceşte, toată ziua aleargă ca un cal ca să producă.
După lungi ezitări, în sfârşit, sobolul bătrân îi întinse bancnota lui Mărgărit.
- Că te-am auzit de mă-ta, mânca-ne-ai p... Îmi pare bine că ai grijă de ea. Da' să ştii că de banii ăştia încă-mi eşti dator." (pp. 179-180).
Dincolo de expresiile slobode, episodul are şi culoare locală, şi adâncime. Nu acelaşi lucru se poate spune despre restul. Dialogurile dintre personaje sunt de obicei lineare şi fără relief, confesiunile urmează, aproape toate, aceeaşi direcţie (trăim vremuri grele, oameni buni), iar motivaţia psiho-morală a acţiunilor fiecăruia e furnizată artificial. Accentele biblice, profetice sunt în mod vizibil supraadăugate pe materia destul de subţire a cărţii. Romanul "eroului" pasiv glisează pe romanul larg-social, iar acesta, pe acela politic la care ar trebui să fie aderent. Mirii nemuririi e mai curând un scenariu cinematografic acceptabil, decât un roman dens, greu la propriu şi la figurat, marca Radu Aldulescu.
Pe parcursul şi la finalul lecturii, se văd parcă grămăjoare de firimituri de la o masă epică mai bogată.