Adrian Oprescu, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate,
prefaţă de Gabriel Liiceanu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 368 p.
Fără a generaliza, să spun că prefer din capul locului (deşi impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui om care a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unor dramatice episoade biografice - vanităţii imaturităţii scriitoriceşti, ce-şi stabileşte ca obiectiv suprem publicarea cu orice preţ. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani cu Tortura pe înţelesul tuturor, Adrian Oprescu împinge şi mai mult, în faţă, momentul primei cărţi, publicând Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate la borna 78.
Distanţa consistentă între anii de închisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a detenţiei îl ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile în perspectivă şi într-un mod stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea faţă de figurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi, brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe într-o silă, aşa zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii.
Pe de altă parte, publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi scăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de moda rememorărilor zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri în serie, autovictimizante şi autoeroizante. În anii '90, s-a ajuns la un exces depoziţional şi testimonial, la o supraofertă de existenţe văzute dintr-un unghi propriu şi livrate celorlalţi cu garanţia obiectivităţii depline. Din păcate, depoziţiile nu s-au suprapus, unele nici măcar nu s-au intersectat. Cam toţi au vrut să figureze în loja de onoare a caracterelor nepătate, acoperind cu un zgomot de fond mai degrabă eticist decât etic glasurile izolate şi parcă ruşinate ale adevăratelor victime...
Astfel că, oricât ar părea de ciudat, momentul debutului atipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atât de lunga aşteptare, autorul scapă de zgura unui gen care s-a cerut pe piaţa românească de carte şi se adresează, totodată, unei generaţii ce vede regimul comunist numai din afară, din exterior. Această nouă generaţie de cititori nu a trăit comunismul, ceea ce implică, desigur, riscul necunoaşterii şi al idealizării. Dar nici nu se simte parte a tabloului istoric, element component al situaţiilor şi mecanismelor descrise. Un cititor foarte tânăr de azi, pe care comunismul cu lozincile lui şi anticomunismul cu clişeele sale îl lasă rece, e posibil să traverseze mai bine epoca descrisă de Adrian Oprescu, decât cei care au trăit-o efectiv şi decât autorul însuşi. Neinfluenţat de noxele ideologiei unice, ale Adevărului şi Dreptăţii cu majuscule simbolic-discursive, el ia din aerul prezentului o doză de relativism şi se lasă convins nu de exerciţii retorice pe o temă dată, ci numai de acele demonstraţii din aproape în aproape, "matematice", inatacabile.
Controlul documentar al unor astfel de mărturii fiind de obicei greu de făcut, onestitatea nefabulatorie a foştilor deţinuţi reprezintă condiţia indispensabilă. Atunci când există, ea nu oferă automat şi textura paginii, ceea ce dă culoare, substanţă şi semnificaţie episoadelor de închisoare. Există victime reale, dar care nu au darul expresiei suferinţelor îndurate, după cum există impostori ai suferinţei, cu talentul de a o inventa literar.
Fără plasticitatea şi umorul negru al lui Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu îşi accesează aproape inginereşte anii de tinereţe "petrecuţi" după gratiile regimului popular. Are un concept şi o schiţă de lucru, un plan de la care nu se abate digresiv şi o cât se poate de logică împărţire a materialului biografic cu care operează. Într-o compartimentare strictă şi într-o expunere lineară, respectând succesiunea momentelor fără a le amesteca în apele memoriei afectiv-asociative, Vărul Alexandru... începe cu Colţul meu de rai (amintiri din copilăria burgheză, lipsită de griji), continuă cu Căderea în infern (arestarea şi detenţia) şi se încheie printr-un Epilog postconcentraţionar. Finalul cărţii e la fel de exact, just şi clarificator ca începutul ei. "Amintirile mele clare încep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic.", ne avertizează autorul în prima frază, grăbindu-se să adauge, ca precizare introductivă: "Numai că, pe vremea aceea, totul era supradimensionat, totul părea imens." (p. 27). Pe ultima pagină, închiderea este simetrică, inversă, dinspre optimismul tâmpiţel al tinereţii spre înţelepciunea septuagenarului care îl reproiectează în contrast cu grozăviile traversate: "Şi-am izbucnit în râs. Un râs sănătos. Eram singur cuc. M-am simţit dintr-odată optimist şi fericit. Nu aveam nici un motiv să fiu aşa. Nici măcar unul. Nici o poartă din viaţa pe care o puteam zări în faţa mea nu era deschisă. Dar eram tânăr." (p. 363).
Acestea fiind reperele între care se aşează cele trei secţiuni şi "poveştile adevărate" grupate (crono)logic, centrul de greutate şi de interes al cărţii se află în secţiunea mediană. Secvenţele din paradisul copilăriei sunt subţiri şi irelevante, documentar-literar, în raport cu cele ulterioare, din împuţiciunea fizică şi morală a închisorii. Şi totuşi, preistoria infantilă a acestei experienţe teribile are rolul ei în economia cărţii. Printre episoadele "copilului universal", cu şotiile şi spaimele lui, cu îndrăznelile şi timidităţile vârstei, se întrevede mereu o anumită alcătuire familială şi socială, uneori prezentată direct. Stâlpii "vârtoşi" ai unei porţi de pe conacul de la Cezieni, casele făcute la începutul secolului trecut şi vila executată de meşteri italieni, pivniţa încăpătoare şi acareturile în bună rânduială, camerele de patru metri înălţime, hota masivă de lemn şi căruţa, şareta, docarul, faetonul, trăsura, sania aşteptând cuminţi anotimpul şi condiţiile de utilizare, uşile solide şi bine încuiate de care micul protagonist şi vărul lui Alexandru, pedepsiţi, nu mai pot să treacă: totul arată o întocmire a averii, o cuprindere şi o firească aşezare a vieţii într-o matcă.
Lucrurile se fac cum se cuvine, se stăpânesc cu grijă şi se dau mai departe, cu unele distorsiuni familiale (un unchi ce moşteneşte partea lui de avere nu se comportă ca un boier, ci ca un ins avid să o mărească), dar într-o curgere lină şi amplă a existenţei comunitare. Un val de respect rural acompaniază trecerea bunicului - adevăratul spirit de boier - în trăsură, alături de nepotul încântat: "Traversam văioaga care ne ducea în sat şi intram pe uliţa principală. Lângă fiecare poartă erau bănci făcute din scânduri ţintuite pe patru ţăruşi înfipţi în pământ. Fiind sărbătoare, pe bănci şedeau sătenii, în straie strămoşeşti, frumos colorate. Era obiceiul să stea «la taină», pentru că, în afară de horă pentru cei mai tineri, altă distracţie nu aveau. Pe măsură ce trăsura se apropia de ei, îi vedeam, de o parte şi de alta a uliţei, cum se ridicau în picioare. Era salutul lor. Bunicul ridica pălăria şi o balansa de sus în jos. Era răspunsul lui la salut, care se ţinea până se termina satul. Eu priveam înapoi la cei ce se aşezau iar la taină, după trecerea noastră. Ridicatul şi aşezatul sătenilor era ca un val ce străbătea satul şi ne însoţea prima parte a călătoriei." (pp. 57-58).
Senzaţia de trăinicie a lucrurilor, a aşezării şi a casei o poate avea numai memorialistul de azi, nu şi copilul din trecut. Tot acest supliment descriptiv şi valorizator, oferit prin rememorarea atentă a vieţii de familie şi a ritmului ei, este opera celui care, o dată cu instalarea comunismului, a pierdut totul. Străbătând un acelaşi drum, la vârste diferite, el poate compara cele două realităţi (interbelică şi postcomunistă), constatând fotografic dezastrul istoriei: "Când străbăteai câmpurile, pe vremea copilăriei şi chiar a adolescenţei mele, peisajul era complet diferit de cel de astăzi. Cum adică, nu era acelaşi?, se vor întreba cei care îl văd astăzi. Nu era acelaşi şes întins la nesfârşit? Ba da, ca întindere era acelaşi, dar arăta altfel. Şi arăta altfel pentru că era ca o încăpere mobilată cu gust pe lângă o hală pustie şi cu geamurile sparte. Peste tot erau presăraţi copaci: meri şi peri pădureţi, nuci, ulmi, stejari, liziere de salcâmi, crânguri, haturile cu arbuşti şi tufe, vizuini de iepuri, cuiburi de prepeliţe şi potârnichi. Când munceau la câmp vara, ţăranii aveau locuri umbrite, unde să mănânce şi să tragă un pui de somn. Copacii, haturile, crângurile şi, în special, lizierele de salcâmi reţineau în troiene zăpada viscolită. Ea se topea încet primăvara şi intra în pământ. Dacă venea o ploaie torenţială, apa băltea pe terenuri, între haturi, care jucau un rol important. Dispărea apoi fără să facă pagube, fiind înghiţită încet de pământ. Şi pe atunci verile erau secetoase în câmpie. Dar recoltele tot erau bune. Astăzi, copacii, crângurile, arbuştii au dispărut şi în locul lor, pe kilometri de suprafeţe necultivate, pe pârloage, au apărut pungile de plastic pe care vântul le bate de ici-colo de la un an la altul. De asta când, după şaizeci de ani, am refăcut drumul de la Caracal la Cezieni, nu am mai recunoscut nimic din peisajul pe care îl străbăteam în copilărie, în trăsură, alături de bunicul îmbrăcat în costum alb de buret." (pp. 60-61).
Dacă în descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este prea direcţionat-didactic, destul de previzibil, de la un punct încolo, în ceea ce-şi aminteşte, Căderea în infern îi prilejuieşte numeroase pagini remarcabile, întreţesute strâns cu episoadele dramatice lăsate în urmă. Dar, iată, nu de tot... Spaţiul deschis şi gospodăreşte amenajat, precum şi interiorul plin de surprize, dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spaţiu comprimat, pus parcă în menghină, o dată cu vieţile cobailor disponibili. Sentimentul că nimic rău nu se poate întâmpla pe întinderea şi în atmosfera patriarhală a Cezienilor e înlocuit de spaima (întâi viscerală, apoi raţională) că absolut orice se poate face, în penitenciar sau la Canal, cu cei întemniţaţi din motive politice, cu motivaţii contextuale şi pretexte absurde, pe o aceeaşi platformă de supunere, înfricoşare şi batjocorire a omului.
Tânărul student, săltat de la cursurile Academiei Comerciale în dimineaţa lui 15 octombrie 1949, îşi va pierde, gradual, inocenţa. Procesul în sine merită urmărit în carte. Autorul implicat va admite la un moment dat, într-un fel de aparté cu lectorul, că "îi înjurasem tare şi fără rezerve", primind pentru aceasta de la ei doi ani de închisoare. Numai că tot el, comparându-şi pedeapsa cu ale altora, care realmente nu făcuseră şi nu spuseseră nimic "duşmănos" la adresa regimului, va considera că a scăpat ieftin. Intrând astfel în logica strânsă de sistem deviat a socialismului de stat, protagonistul va avea strania senzaţie de alteritate a propriei "vinovăţii" şi a propriei persoane. Privindu-se din afară, cu obiectivitate, şi raportând cuantumul personal de suferinţă la cel pe care-l înregistrează în dreptul unor colegi de detenţie, el nu mai poate avea acea neagră jubilaţie a scufundării fostei victime în vechea ei durere.
Pe nici un segment al evocării experienţei lui carcerale, autorul-personaj nu se plânge live şi nu-şi plânge de milă, retrospectiv; nu se vaită şi nu-şi blestemă zilele, soarta, ţara. Memorialistul are o abordare "tehnică" şi o accesare metodică a infernului prin care a trecut. Iar deţinutul din 1949-1951, studiat atent şi translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, în filele "poveştilor adevărate" publicate după şaizeci de ani, nu urmăreşte supravieţuirea cu orice condiţie, ci rezistenţa cu orice preţ.
Nuanţa este foarte importantă, în spectrul extrem al zilelor şi nopţilor de arest, şi apoi în anotimpurile petrecute printre politicii scheletici şi greii de drept comun. Scenele pe care Adrian Oprescu le conturează prin reconectare la întâmplările trăite sunt pe cât de bogate în detalii, pe atât de impregnate de semnificaţia pe care, încă din momentul iniţial, o iau. Studentul aruncat în închisoare vede bine lucrurile şi faptele şi caută să le priceapă cât mai rapid, în conexiunile şi - mai important - în rădăcina lor. Nu se lasă orbit de suferinţa fizică şi nu poate fi deposedat de simţurile lui (inclusiv cel moral), de care continuă să se folosească pentru a înregistra închisoarea, adică infernul, şi a o înţelege ca atare.
Inocenţa, echivalând cu încrederea deplină în instituţii şi în oameni, în valori şi în principii, şi-o pierde în trepte; numai că treptele acestea sunt dese şi coborâtoare. Cu cât este pus în situaţii mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un număr oarecare dintr-un şir, ca un zero, cu cât primeşte pedepse mai crude şi e torturat mai primitiv-rafinat, cu atât subiectul nostru şi obiectul lor va cuprinde mai bine, pe toate axele şi dimensiunile sale, democraţia populară în care se încăpăţânează să supravieţuiască.
Ca şi Tortura pe înţelesul tuturor, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate recuperează şi reproiectează cvasi-cinematografic istoria exterminării deţinuţilor noştri politici şi, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri de rezistenţă izolată la oroarea cu program. Într-o epocă a criminalilor (era ticăloşilor, cu formula lui Marin Preda), în care "derbedeii" întruchipează Statul şi Puterea, iar elita ţării este tratată ca o clică putridă şi decimată în închisori, mutaţiile şi hibridizările morale, contaminările şi inversiunile au un efect mai pervers şi mai profund decât o teroare istorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist care să o ambaleze. Tânărul şi, aparent, necoptul intelectual găseşte foarte aproape de el un reper, îl vede pe un Ion Chiţu simplu, bun şi dârz, care rămâne aşa cu orice risc, chiar de va fi să ajungă "schelete" şi să dea ortul popii. După lungi sesiuni de... comunicări ştiinţifice, dialoguri în care-l instruieşte pe curiosul său tovarăş de suferinţă, "domnişorul" cu carte, eroul nostru, îl recunoaşte pe Chiţu drept adevăratul erou, adevăratul model. Îi dedică, peste ani, un capitol în această carte; şi îi acordă, în prezentul dramatic al trăirii ei, o încredere nelimitată. O încredere pe care, vai!, o retrage multor intelectuali cu pretenţii de ieri şi de azi.
În mod semnificativ, scena care urmează, şi pe care o redau aproape integral, pentru fineţea psihologică a observaţiei şi acuitatea morală, vine după întâlnirea esenţială cu Ion Chiţu. După ce a dat noţiunii de curaj şi ideii fundamentale de bunătate înfăţişarea concretă, aspectul câtuşi de puţin spectaculos al unui ţăran pe nume Chiţu, Oprescu se poate studia cu şi mai multă ascuţime, se poate evalua şi mai sever. Desprins ca o conştiinţă liberă şi interogativă de chiar gesturile pe care le face, de laşităţile şi complicităţile omeneşti, puzderie în condiţii de închisoare, el se observă şi se penalizează într-o memorabilă scenă a autojudecăţii: "Prima roabă a fost încărcată. Am luat-o şi am urcat cu ea prima pantă. Când am ajuns la cea de-a doua, care era mai povârnită, am simţit că nu mai pot să împing. La fiecare încercare, roaba venea înapoi peste mine. Singura soluţie era să o răstorn acolo unde mă aflam. Cum mă oprisem într-un echilibru nu prea stabil, mi-am ridicat într-o doară ochii în sus, spre capătul taluzului. Eram leoarcă. Dar când mi-am ridicat privirea, am transpirat şi mai tare, de data aceasta cu o sudoare rece. Proiectat în lumina soarelui, care-i amplifica şi totodată îi lichefia contururile, un tip de doi metri, blond, musculos şi cu mustăţi galice, mă scruta cu o privire de oţel. Era Muscalu, brigadier şi criminal. Avea în mână o bâtă. Misiunea lui era să-i frângă în două cu bâta pe cei ce răsturnau roaba unde nu trebuia, să-i pună să o reîncarce şi s-o suie la locul cuvenit. Am făcut un efort disperat şi, simţind cum îmi plesnesc venele pe tâmple, am reuşit să urnesc roaba şi s-o duc până sus. Nu ştiu de ce m-am pomenit că aşteptam din partea lui un semn de complicitate la isprava mea, ceva nedefinit, o încurajare poate, dacă nu chiar o fărâmă de admiraţie. Dar haidamacul privea de-acum în altă parte. Nu-l mai interesam. Şi deodată m-a cuprins ruşinea faţă de ce simţisem. Descoperisem la pândă în mine, în noi, dacă nu resursele pactizării cu cei care ne chinuiau, cel puţin disponibilitatea comunicării cu ei, dorinţa oarecum laşă de a-i domestici în folosul nostru şi de a le smulge bunăvoinţa. A fi în formă, mi-am zis, înseamnă şi altceva decât să te ţină fibra fizică. Cea mai expusă era, pare-se, fibra invizibilă a fiinţei noastre, cel mai uşor se topeau sau se atrofiau muşchii nevăzuţi ai sufletului." (pp. 232-234).
Practic, întreagă această pagină detaliază, din unghiul unei experienţe personale, o propoziţie de deschidere, destul de enigmatică pentru cititorul postcomunist: "Săpam şanţul Canalului". Lectorul de ultimă generaţie nu prea ştie ce înseamnă Canalul, prinde cu dificultate sensul activităţii date (a săpa şanţul Canalului), iar în curând va avea probabil nedumeriri şi asupra verbului "a săpa". A săpa? A săpa şanţul Canalului? Când, unde, cum? De ce? What does it mean?
Departe de intenţia mea să fac un profil caricatural al tinerilor din anii 2000. Unii dintre ei ştiu deja, cu o uimitoare maturitate, tot ce trebuie şi nu trebuie să ştie. Dar oricât de inocenţi sau de ignoranţi, de opaci sau de insensibili ar fi alţii dintre ei la lecţiile de istorie recentă şi la dramele generaţiilor precedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani de închisoare şi Canal, 1949-1951, Republica Populară Română, vor înţelege.