Un roman despre dezrădăcinare are, întotdeauna, o doză de previzibil. O are şi acesta. O poveste despre mutilări interioare, despre imense spaţii goale, imposibil de umplut, despre observaţia punctuală, momentană, a unei minţi care descoperă un chip nou şi searbăd al lumii de ieri, cu grimase la fel de groteşti şi de neînţeles în Germania, patria adoptivă, ca în "cealaltă ţară".
Ce surprinde, ce emoţionează însă palpabil ca pietricica zvârlită într-un ochi de apă, în urma căreia se nasc pe oglinda cenuşie nelinişti concentrice, e stilul. E felul în care se construieşte un univers de tăceri dureroase ca o carne sfâşiată din spaţiile dintre obiecte, din hăurile dintre oameni, din gesturile lipsă, din lacrimile care nu vin pe întuneric, din hainele "adunate din pomeni", din mâinile care scotocesc febril în coşurile din supermarket-uri, din sărutările "cu ochii deschişi şi buzele uscate" ale cuplurilor din metrou, din zgomotul maşinilor de raşchetat, din mirosul ţigărilor "din cealaltă ţară", din nasturi cocliţi şi cearşafuri mototolite, din voci de funcţionari şi cămine pentru repatriaţi.
Recunosc că m-a lăsat fără grai combinaţia de abilitate şi delicateţe prin care angoasele tramei se strecoară pe nesimţite în structură, în succesiunea planurilor, în economia vocilor, în punctuaţie. Ce oferă Herta Müller cititorului e un aparent discurs minimalist, în spatele căruia stau proporţii, reacţii, catalizatori şi combinaţii dozate cu minuţia unui chimist. Armăturile pe care se construiesc tăcerile personajelor mustesc de nuanţe, decantate până la deplina puritate rece, de farmacie, a sentimentului niciodată numit, ci pur şi simplu transportat, în integralitatea lui percutantă, în mintea celui care dă pagina, gârbovit cu totul de temerile eroinei.
Sunt puţine lucruri mai grele decât să scrii o carte din tăceri. Herta Müller o face. Vorbeşte abia schiţat, în cuvinte puţine şi mai mereu aceleaşi despre teama de singurătate, de îmbătrânire, de stagnare, de eşec, de sine. Pe un ton alb, lipsit de tremur. Non-explicativ. În spatele lui există, ca un corp viu, ca o lighioană eliberată în subconştientul celuilalt sugestia că tu, cititorul, ştii foarte bine despre ce e vorba. Nu ai nevoie de prea multe cuvinte.
Călătorie într-un piciore una din acele scrieri care te epuizează emoţional dintr-un gest. Brusc. Ferm. Incomod.
Ca mâna eroinei care fură, la un moment dat, de pe un şantier o tăbliţă pe care scrie Pericol de cădere în gol. O duce acasă şi şi-o agaţă deasupra patului. Aşa cum alţii au postere, icoane sau tablouri. Ca pe un accesoriu al propriei vieţi, onirice şi reale, surghiunite pe un teren accidentat, printre hârtoape cotidiene şi inevitabile.
Te trezeşti vibrând la arhitectura acestei tăceri acute, a acestei muţenii schilodite şi îndelung modulate aşa cum textul nu o face niciodată. Nu declarat, nu emfatic.
Inundat de textul unei mari scriitoare, te laşi în voia curentului, care te duce într-o bulboană de stări, de agresiuni ale vieţii cumva transformate într-o apă liniştită, în ciuda potenţialului lor furtunos. O apă murdară, e adevărat, dar calmă. Lină.
În trenuri şi în avioane, în magazine second-hand şi pe stradă se scurg liniştit vieţi sufocate de spaime, mâini ale căror degete se întrepătrund fără să se atingă, în fapt, deloc. La doi paşi de tine. Aici şi în oricare altă ţară. Peste tot. Molcom şi fără sens. Greoi. Penibil. În cuvintele puţine ale unei tăbliţe de pe un şantier.
