Scene din viaţa unui duşman de clasă

Citiţi argumentul acestei cărţi.


M-am născut la Bucureşti în toamna anului 1936.

Cu fantoma lui Marx suflându-i în ceafă, războiul se pregătea să ne bată în poartă. Pesemne plictisită să tot cutreiere un Apus care, în ciuda unor tentative nereuşite, nu o trata cu destulă reverenţă şi care, mai ales, părea să-i ignore pretenţiile universaliste, fantoma a intrat în România pe unde a putut, prin Est, traversând Nistrul, apoi Prutul şi Siretul. Purta rubaşcă şi avea paşaport sovietic.

Am avut astfel avantajul de a fi trăit şi asistat la multe dintre evenimentele care au făcut din secolul XX o răspântie a răului absolut: copil fiind la al Doilea Război Mondial, la instalarea comunismului în România, la ororile lui timp de treizeci de ani. Am fost actor al luptei de clasă, al lichidării ori marginalizării duşmanilor clasei muncitoare şi al exterminării programate a unei lumi, de pe urma căreia România nu şi-a revenit. Am trăit apoi şi ceea ce credeam a fi triumful său cu specialităţile cunoscute - planificarea şi organizarea penuriei generale, spălarea creierelor şi a memoriei colective - de fapt scoaterea României din Istorie. În fine, asist azi la nedemna şi interminabila degringoladă morală a Occidentului şi la grotesca tranziţie românească.

Neavând încotro, le-am suportat şi cunoscut din interior. Am fost spectatorul Războiului Rece şi în România şi în Occident. Am asistat, întâi perplex apoi euforic, la prăbuşirea Bizanţului roşu. Am trăit viaţa obişnuită a oamenilor din lumea liberă. Am văzut postcomunismul de aici din Vest, dar şi nemijlocit în România. Am fost martorul oripilat al apariţiei şi "înfloririi" terorismului politic european de extremă stângă, apoi al celui islamic, expresie a unui nou totalitarism, de astă dată verde.

De fapt un alt milenarism cu care Europa Occidentală, uşurată de glorioasele ei rădăcini religioase, ruşinată că mai îndrăzneşte să existe, s-a obişnuit repede, renunţând de la bun început să i se opună, ceea ce mă face uneori să retrăiesc vechi spaime pe care le credeam uitate. Cu corectitudinea politică eram familiarizat. Am trăit-o şi practicat-o silit în România, ca locuitor şi jurnalist, apoi într-o lume care, deşi liberă, a adoptat nesilită gândirea şi limba de lemn care, altfel spus, s-a înlănţuit singură.

Fac parte dintr-o lume dispărută, din ceea ce a fost elita românească interbelică, intelectualitatea, burghezia şi resturile boierimii. Nu m-am fălit niciodată cu lungul şir de generaţii care m-au precedat. Este o împrejurare în care n-am niciun merit. Dincolo de rătăcirile comune tuturor muritorilor, tuturor elitelor, înaintaşii mei au avut şi merite. Un fel de a doua natură m-a împins să mă tem de a-i face de râs. Strădaniile mele nu au reuşit întotdeauna.

Pe vremea luptei de clasă, resimţeam ceea ce cred că era datul primilor creştini ascunşi în catacombe - frica. Mai era însă şi acea îndârjire sumbră şi puţin masochistă de genul "mor eu vedeţi voi", izvorâtă din credinţă şi dintr-o apartenenţă blestemată, doar aceasta din urmă fiind cazul meu. Părinţii mei aparţineau unor vechi familii autohtone, cu rădăcini adânci în istoria Ţărilor Române. Venise însă vremea în care biografiile genitorilor furnizau agurida care avea să strepezească dinţii urmaşilor şi pe cei ai urmaşilor urmaşilor lor. În 1945, an al instaurării Guvernului Groza, aveam nouă ani, iar în 1949, an al exproprierii pământului, când proprietăţile agricole rar mai depăşeau 50 de ha, aveam 13 ani.

La zece ani, dinţii mi-erau deja strepeziţi în afara contactului direct cu strugurii acri mâncaţi de generaţiile care mă precedaseră.

Spre deosebire de alţii, soarta m-a ferit de închisoare, pe mine, nu şi pe alţi membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. În rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasă: alungarea din casă cu o pătură, o pernă, un cearşaf, o lingură, o farfurie, o cană şi un schimb de rufe de căciulă, domiciliul forţat în condiţii locative execrabile, foamea, când nu doar subnutriţia, desele arestări şi stagii prin închisorile timpului ale membrilor şi prietenilor familiei, şomajul adulţilor rămaşi "afară" sau, preferabil totuşi, utilizarea lor în munci fără raport cu calificările avute, umilirea şi persecuţiile, marginalizarea socială şi excluziunea, bararea accesului la şcolile permiţând intrarea în învăţământul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efracţie, ascunzând date redibitorii dintr-o deja foarte încărcată autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decât banalul.

Ce a fost mai puţin banal însă a fost pervertirea celor mai mulţi dintre noi, cei tineri şi foarte tineri şi mai târziu a tuturor generaţiilor. Trăiam cu toţii o autentică dedublare a personalităţii, un fel de duplicitate salvatoare. Era preţul integrităţii fizice, al supravieţuirii, plătit în detrimentul celei morale. Acasă rareori cineva blestema comunismul în mod explicit. Ceea ce trăiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii şi cunoscuţii, pedagogic vorbind, ajungea să ne facă să ne evaluăm singuri condiţia şi contextul. Vieţile fracturate ale părinţilor, unchilor şi bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru mulţi ani după gratii - noul element al confortului imobiliar -, trecerea de la o viaţă normală, ai mei trăiau decent, dar nu mai mult, la o sărăcie lucie când nu era mizerie sadea şi discriminare permanentă făceau mai mult şi mai bine decât pedagogia explicită a adulţilor, de altfel complet defazaţi faţă de ce li se întâmpla. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.

Apoi, discuţiile pe faţă, fără să fie interzise sau de tot evacuate, erau ocolite şi din prudenţă, copiii putând comite cu uşurinţă indiscreţii periculoase pentru părinţi care, ciumaţi fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor şi urechilor patriei. De unde şi o dublă retorică, simetrică cu dubla mentalitate, cea de acasă şi cea din afară, amândouă etanşe. Una trăiam acasă, alta la şcoală.

În familie eram impregnaţi de un trecut de care nu eram încă rupţi. Era paradisul pierdut, a cărui restaurare urma să fie asigurată de americani. Nu urmau ei să vină curând? Nu-i aştepta mai toată suflarea românească? Alta era la şcoală sau în public, unde nimic nu trebuia să transpire din ceea ce "eram" acasă, unde "ăştia" erau duşmanii noştri de care trebuia să ne ferim pentru că ne făcuseră rău şi continuau să ni-l facă. Cu alte cuvinte, una gândeam, alta spuneam.

Cam asta era lupta de clasă văzută dinspre cei ca mine. Doi ne ţineau şi alţi trei, patru ne cărau palme, pumni, ghionturi. Efectul principal a fost întâi frica, dublat apoi de o vigilenţă iepurească. Nu mai eram în stare să ne dorim altceva decât să supravieţuim. Trebuia să ne purtăm ireproşabil, să nu ne facem remarcaţi, să reuşim la şcoală, să intrăm în învăţământul universitar, să dobândim o meserie, să ni se piardă urma, să fim lăsaţi în pace.

Persecuţia permanentă, mentalitatea de ghetou astfel dobândită, lasă urme, cred, şi asupra curajului, sau asupra unui anume fel de curaj. Fără să fi fost un laş, îmi dau seama azi că ideea de a protesta ori de a mă opune organizat nici nu-mi trecuse prin cap, nici mie, nici multor altora ca mine. Paradoxal, eram, cred, cei mai siguri cetăţeni ai României comuniste. Au fost şi excepţii. Dintre copii şi tineri, unii au fost trimişi în Gulag pentru vini pe atunci gravisime, care însă într-o ţară normală erau de domeniul banalului, datorate unor carenţe parentale ori pedagogice, cel mult. Ei plăteau pur şi simplu pentru ceea ce erau, pentru faptul de a fi fost copiii părinţilor lor. Câţiva, puţini, au avut curajul sau inconştienţa, probabil pe amândouă, să protesteze la vedere sau să se asocieze unor acţiuni fără nicio şansă de reuşită. Arestaţi, bătuţi, schingiuiţi şi condamnaţi, destui din generaţia mea, printre care şi câţiva prieteni, unii foarte buni, sau cunoscuţi, au zăcut cu anii în puşcăriile sau în lagărele de muncă / reeducare ale comunismului timpuriu şi nu numai, purtându-se exemplar. Printre ei Marioana Cantacuzino (cunoscută ca scriitoare sub numele de Ioana Orlea), Ion Varlam, Mihai Sturdza, Radu Miclescu, Barbu Ollănescu-Orendi, Mihai Serdaru, Toma Varlam şi mulţi alţi "frontierişti", Colette Missir, Ileana Crătunescu, Dan Otulescu, Mihnea Ştefănescu, Ion Lugoşianu şi surorile lui, Dan Cantacuzino, Sandu Ghika, Şerban Rădulescu-Zoner, Mircea Slăvescu, Dimi Lecca, Dan Florescu, Gigi Kirculescu, Dimi Boutmi şi foarte mulţi alţii.

Ceilalţi, cei mai mulţi, din care făceam parte, erau sătui de foamete, mizerie, lipsuri şi marginalitate. Priorităţile mele erau altele. Altfel spus, conştiinţa mea politică nu mă depăşea. Cu aceeaşi stare de spirit am părăsit ţara. Sătul de tot ce trăisem, plecam scârbit, îndârjit şi hotărât să nu mă mai uit îndărăt. Eram convins că regimul comunist era etern şi că, pentru mine şi ai mei, exilul era singura salvare posibilă.

Viaţa mea în România a fost decisă şi ordonată de evenimente şi imperative asupra cărora nu aveam niciun control. Cu excepţia unor relativ rare şi scurte momente de acalmie, ea a fost suma persecuţiilor şi a discriminărilor la care am fost supus. Pentru o dată, voi fi şi puţin marxist, încercând să-mi povestesc viaţa şi din punctul de vedere al unor episoade ale luptei de clasă al căror protagonist am fost, fără voie, fireşte. Ele mi-au orientat şi decis viaţa, în mare măsură.

În amurgul unei vieţi deja lungi, privesc în urmă cu un calm mai degrabă relativ, dar cu memoria trează şi mai ales cu conştiinţa faptului că nu trebuie să uit ce am trăit şi că am datoria să spun şi altora ce mi s-a întâmplat, fiind convins că nu există adevărată libertate în afara memoriei care îi este consubstanţială. Atlantida mea, România antecomunistă, aşa cum a fost, va dăinui doar în amintirile, evocările şi mărturiile celor care s-au învrednicit să şi le încredinţeze hârtiei, întregind astfel ceea ce a mai putut fi salvat dintr-o lume bună pentru unii, rea după alţii. În ce mă priveşte, alta mai bună nu a fost. Încă.

Memoria funcţionează într-o logică binară. Este fie activă, fie în stand-by, stare în care, aparent măcar, se află de cele mai multe ori, şi nu întotdeauna întâmplător, atât în România, cât şi în Occident. Nu scriu pentru a face plăcere cuiva, eventual poate doar mie. Volumul de faţă este suma strădaniilor mele de a-mi păstra memoria în stare de veghe şi dacă se poate de a-mi desluşi viaţa. Întâi mie însumi.


O fantomă cu paşaport sovietic

Înţelegeam că pentru marxism istoria nu este altceva decât o cronică a luptei de clasă, un pomelnic al conflictelor sociale, altfel spus, un cadru imuabil, prefabricat, o cuşcă indestructibilă, cu zăbrelele sudate pentru eternitate, căptuşită pe dinăuntru cu inoxidabila sârmă ghimpată a ideologiei. Tot ce ţine de individ fusese straşnic zăvorât în această construcţie predefinită, rigidă şi exclusivă. (Cuşca amintită mă face să mă gândesc la tipologia brechtiană ori la intangibilitatea blindată a statisticilor Holocaustului, printre altele.)

Viziunea politico-socială a marxismului este reducţionistă, iar cea economică are prea puţin de a face cu lumea reală a producţiei materiale. Fiind anterior oricărui experiment, socialismul real este o şandrama ideologică imună genetic la orice argument care o combate. Ca toate utopiile, marxismul ignoră omul real. Dimensiunea sacră a acestuia, cultura, arta, ineluctabila evoluţie a ideilor ca şi celelalte variabile implicate în geneza, existenţa şi varietatea civilizaţiilor, creativitatea individului, incredibila lui diversitate biologică, etnică, culturală ori socială, toate sunt subordonate unei unice dimensiuni, cea a unei critici pseudoeconomice, improprie acestei funcţii.

Un exemplu: definirea Indiei din punctul de vedere al tiermondismului marxist militant. În această perspectivă, fabuloasa Indie nu va fi altceva decât un compendium de termeni socio-economici marxişti şi marxizanţi, de statistici ale foametei şi ale subdezvoltării, o răspântie a înfruntărilor ideologice, în vreme ce realitatea dă la iveală ceva imposibil de cuprins într-un astfel de cadru. Sunt trecute sub tăcere uluitoarea, fascinanta şi milenara ei cultură, filozofia şi arta acestei ţări, ca şi talentele ei, capabile oricând să o propulseze în fruntea clasamentului civilizaţiilor. De altfel, recentele ei progrese economice, sociale şi tehnologice nu mă vor contrazice.

Nici România n-a scăpat de logica procustiană a comunismului. Şi ţara, şi românii au fost, şi ei, băgaţi cu forţa în matricea marxist-muscălească din care au ieşit strâmbaţi pentru mai multe generaţii. Angelica prezicere a lui Silviu Brucan, cei 20 de ani de convalescenţă acordaţi stupidului popor român, mi se pare azi o ultimă intoxicare a unui personaj nefast, altfel spus, o provocare, dacă nu o vorbă de clacă.

România şi românii au stat aproape o jumătate de veac la ordinele acestei fantome din a cărei strânsură nu au scăpat de fapt nici azi, la mai bine de 20 de ani de la pseudorevoluţia din 1989. Viaţa mea (şi a alor mei) a fost otrăvită de răsuflarea ei fetidă, nu numai în cei 41 de ani trăiţi în ţară, ci şi în Occident, în noua mea existenţă de refugiat politic, de om liber, deşi libertatea acestuia seamănă mult cu cea a automobilistului pe autostradă. Fără consecinţe prea grave şi altfel fireşte, blestemul lui Marx m-a găsit şi la Geneva, unde nu voi ajunge decât peste mulţi ani. De el n-am scăpat nici azi, când am redevenit român cu acte. Mă gândesc la restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist, care în ce mă priveşte n-a fost un act reparatoriu, ci o mascaradă, ultima materializare a luptei de clasă. Chiar dacă pentru mine şi ai mei paguba n-a avut consecinţe dramatice. Pensiile obţinute în ţara de adopţie după o viaţă profesională, chiar trunchiată, ne permit să trăim decent. Iată, foarte pe scurt, povestea unei vieţi trăite sub nefericita zodie a marxismului, defel defunct.

Bran 1943-1948

Părinţii mei se instalaseră la Bran (judeţul Braşov) în1943. Veneau de la Bucureşti, unde trăiseră şi unde ne născuserăm noi, cei trei copii. Vara mergeam fie la casa bunicii materne de la Negrileştii Tecuciului, fie la casa de vară a bunicilor paterni de la Bogza, sat din apropierea Râmnicului Sărat, uneori la mare, la Tuzla, alteori la Sinaia, în casa unor rude ori prieteni ai familiei.

Mama acceptase propunerea Prinţesei Ileana, erau prietene din copilărie, de a-i da o mână de ajutor la spitalul pe care-l înfiinţase de curând aici pentru răniţii care veneau de pe front. Tata lucra la o fabrică de avioane de lângă Braşov căreia nu-i mai ţin minte numele. La început am stat cu chirie în casa dlui Chiţu, un harnic şi priceput tâmplar din Poarta, un cartier, de fapt o uliţă a Branului. Mai trăia, foarte bătrân, în anul 2000, cu mintea întreagă şi amintindu-şi perfect de foştii lui chiriaşi, de numele fiecăruia dintre noi.

Am trăit la Bran cinci ani. O dată sau de două ori am făcut drumul Bran-Bucureşti, prin Braşov. Prima dată în ataşul motocicletei viitorului meu tată vitreg şi a doua oară cu Buickul (Eight) al Prinţesei Ileana, condus de un aghiotant, Herr Biedermayer, un bărbat tânăr, înalt şi arătos, cu dinţii de sus ieşindu-i mult din gură. Deşi nu mai ştiu exact unde să o plasez, nici data exactă, călătoria mi-a lăsat două amintiri de neuitat. Prima a fost mult înainte de Ploieşti. Maşina s-a oprit în spatele alteia, ultima dintr-un lung şir, iar un militar în uniformă şi cu cască ne-a îndreptat către un câmp de pe dreapta şoselei. Deşi maşina era decapotabilă, dl Biedermayer n-a coborât capota şi nici nu a încuiat-o. După o vreme a început vuietul avioanelor de bombardament, americane, poate englezeşti. Erau argintii, zburau în formaţie şi lansau celebra beteală de aluminiu menită să bruieze radarele germane. Atunci sau altă dată am văzut şi faimoasele avioane cu dublu fuselaj, "Liberator" parcă se numeau. A urmat, odată cu ieşirea lor din câmpul nostru vizual, seria de explozii ale bombelor lansate deasupra rafinăriei şi sondelor din zonă. Le-am auzit preţ de mai multe zeci de minute, apoi liniştea a revenit aproape de la o secundă la alta. Atunci ni s-a permis să ieşim din câmp şi să ne reluăm drumul.

A doua amintire este legată de traversarea unui oraş, poate Ploieşti, după bombardament. O casă cu două etaje fusese retezată vertical de o bombă. Secţiunea astfel obţinută lăsa să se vadă jumătatea unei camere în care tablourile mai erau pe pereţi iar în jurul unei mese mai erau doar două scaune. În fine, la câteva case mai departe, pe peretele unei căsuţe fără etaj, o pisică fusese imprimată de suflul unei bombe.

Eram copii şi viaţa noastră nu era diferită de cea a copiilor din sat. Şcoala comunală, aflată vizavi de spitalul Prinţesei Ileana, era o clădire cum erau multe în satele României acelor ani. S-a numit o vreme Gimnaziu, avea şi două clase postobligatorii, a cincea şi a şasea. Closetele din curte erau ocolite până şi de ideea de igienă. Aceleaşi puteau fi întâlnite în toate şcolile săteşti ale patriei dar şi în gările secundare până la plecarea mea în 1978. Le-am regăsit de curând la dispoziţia turiştilor în vizită la Cetatea Hotinului, azi în Ucraina.

Recreaţiile erau pentru mine prilejul unor experienţe ori iniţieri, uneori exaltante. Primul era jocul cu "goagălele" (de la nemţescul Kugel, cred). Acestea erau nişte bile colorate din argilă arsă, cred. Se găseau la librăria dlui Unger, la piaţă sau la Braşov. Jocul era un fel de petancă în miniatură. Cine lovea o bilă în joc îi devenea stăpân. Ca şi ciocnitul ouălor de Paşti. Cel mai tare ou le lua pe cele sparte, până se dovedea că acesta fusese de lemn, prilej care se lăsa cu scatoalce, certuri şi cu recuperarea pierderilor.

Al doilea joc era cu "piulicea", un dispozitiv între artilerie şi pirotehnică. Dispozitivul central era o cheie cu tubul gol pe dinăuntru. De broască, de lacăt sau de cufăr. Cu cât era mai mare cu atât efectul exploziei era mai impresionant. Se răzuia cu briceagul, obiect nelipsit din buzunarul elevului român din acea vreme, tot fosforul de pe capetele chibriturilor până ce tubul cheii se umplea aproape de tot. Al doilea element era un cui care trebuia împins ca să intre în tubul cheii, adică să aibă un joc redus. Capătul lui ascuţit trebuia tăiat cu bomfaierul pentru ca secţiunea să fie cât mai netedă. Al treilea era o sârmă sau o sfoară groasă căreia la un capăt i se lega cheia, iar la celălalt cuiul, imediat sub partea turtită. După umplerea cheii cu fosforul de pe chibrituri, se potrivea cuiul în gaura cheii în care nu trebuia să intre mai mult de doi milimetri şi se proceda la explodarea dispozitivului. Cu o mişcare seacă, servantul piulicei trebuia să percuteze capul cuiului pe o suprafaţă tare, ciment sau piatră.

Iernile Branului erau lungi şi friguroase. Zăpada era nelipsită din decembrie până în martie. Mergeam la şcoală cu schiurile. Uneori, duminicile, eram traşi mai mulţi de o sanie cu cai sau de un camion de care se legaseră două frânghii lungi de o parte şi de alta. După-amiezile schiam pe dealurile din apropiere. Cum teleschiuri nu existau, cele două-trei minute de coborâre erau precedate de zece ori 15 de urcuş, cu schiurile şi beţele la spinare.

O prudentă întrerupere locativă de câteva săptămâni ne-a prilejuit o mutare din casa dlui Chiţu în "Casa de ceai" din parcul Castelului, culminând câteva nopţi chiar în Castel, găzduire oferită din toată inima de Prinţesa Ileana. Către sfârşitul războiului, Branul a fost străbătut întâi, în ordine, de trupele nemţeşti în retragere, apoi, într-o halucinantă debandadă, de cele ruseşti, pornite pe urmele primelor spre Berlin. Tancuri, camioane blindate, maşini rechiziţionate sau furate, grupuri de soldaţi printre care şi femei, căruţe cu cai şi coviltir au mărşăluit pe strada principală a Branului câteva săptămâni bune. Am împărţit ospitalitatea care ne-a fost oferită la casa din curtea Castelului cu o familie înrudită pe nume Bogdan.

A fost prima mea experienţă de viaţă în comun şi de promiscuitate. Casa, relativ mare, n-avea decât o sală de baie în care se afla singurul closet. Poate fiindcă participanţii au tratat totul cu eleganţă şi filozofie, dar mai ales pentru că experienţa a durat puţin, viaţa în comun n-a lăsat urme. A fost un fel de botez al comunitarismului locativ de mai târziu, care a otrăvit viaţa atâtor români.

Familia Bogdan era şi ea în refugiu şi, în afara episodului amintit, locuiau la Pensiunea Răşină din Poarta, o altă stradă-cartier a Branului, pe al cărei colţ cu strada principală era birtul dlui Moja, unde se mâncau cele mai mari şniţele vieneze din împrejurimi. Vizavi era papetăria dlui Unger, un sas pripăşit aici de mulţi ani. De la el se cumpărau toate cele necesare elevilor pentru şcoală, inclusiv creioanele marca Eberhart Faber, nume care mă impresiona peste măsură. Nu o dată m-am surprins pronunţând cu solemnitate acest nume de mai multe ori la rând. În cele din urmă, mama, lângă care apăruse deja viitorul ei soţ, şi-a construit o casă, pe un teren dăruit (vândut pe un preţ simbolic) cu acte în regulă de Principesa Ileana, la două aruncături de băţ de Castel, la poala Măgurei, muntele satului.

Pe acea vreme, Branul era încă o destinaţie estivală cu o reputaţie bine întemeiată. Printre atracţii, Braşovul, care era aproape, la 18 km, şi Castelul Reginei Maria care fusese moştenit de fiica ei, Principesa Ileana, azi parazitat de un infam mercantilism aflat sub zodia caninilor kitsch ai lui Dracula. Nicio cronică nu atestă că Ţepeş s-ar fi oprit măcar o noapte aici. Bucegii care încep unde se termină satul, aerul, fructele de munte ca şi brânzeturile locale contribuiau hotărâtor la o reputaţie meritată.

Aveau casă la Bran şi Barbu Slătineanu - bunicul arhitectului Şerban Sturdza, un bancher bogat pe nume Stoian (îmbrăcat mereu cu veston şi lavalieră, în a cărui casă este azi primăria), un marchiz (belgian parcă) d'Herbemont, un bătrân japonez la pensie, ca şi lingvistul şi academicianul Sextil Puşcariu, a cărui statuie se află în apropierea casei sale, "Căsuţa Verde", în care venea în fiecare vară cu familia. Îmi mai amintesc de o doctoriţă, dentistă, de origină elveţiană, Miki Berthiaumé, şi mai puţin de alţii, cărora încet-încet le uit numele. Veneau, mai ales vara, în case închiriate, familia comandorului Garoflid, cu ale cărui fete Sanda şi Lena sunt şi azi în contact, verişoara mea Nicole cu mama ei, Coca Racoviţă, născută Cavaliotti, văduva unchiului Nicuşor, ucis în apropierea Bucureştilor în propria maşină, un DKW decapotabil, de o bombă nemţească răzleaţă.