Argument la Scene din viaţa unui duşman de clasă

Citiţi un fragment din această carte.


La 75 de ani, Ştefan Racovitză scrie despre viaţa sa, a prietenilor şi a familiei sale de boieri şi domni pămînteni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin aş spune "tipic": persecuţiile luptei de clasă încă din copilărie, apoi cele din tinereţe, emigrarea la maturitate - o nouă "încercare", sub un alt orizont. Între Câmpulung şi Geneva, anii din Bucureşti - tot atîtea "praguri". Ştefan Racovitză le evocă - scrie clar, cugetat, fără tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezentă, în primul rînd faţă de sine. "Corectitudinea politică" nu-i stă în fire, nici cînd scrie despre Occidentul de azi, nici cînd scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste 30 de ani; şi nici cînd scrie despre emigraţia ce îl înconjoară. Scenele din viaţa unui duşman de clasă privesc cititorul în ochi, aduc aminte de ceea ce nu trebuie uitat. O miză demnă, necesară, deschisă. (Gelu Ionescu)


Eram la Bucureşti, în anul 2001, invitat la unul din (parcă) cele două Forumuri ale Presei Româneşti de peste hotare. Intenţie bună, concept interesant, invitaţi români de marcă, mai ales politicieni, numeroşi jurnalişti, români şi din străinătate, cei mai mulţi dintre aceştia aparţinând minorităţile româneşti din ţările vecine; organizare lăsând cumva de dorit, pe la margini mai ales - iată decorul unui forum, una peste alta, reuşit. Trecând totuşi peste dezinvoltura cu care a fost tratată respectarea orarelor şi lipsa de punctualitate cu totul românească.

Printre jurnaliştii locali prezenţi era şi B., un talentat editorialist, comentator şi şef al unei cunoscute publicaţii bucureştene. Ne-am văzut, cred, de două ori. Contactul a fost bun şi cu urmări. A avut amabilitatea de a-mi publica trei-patru articole iar eu i-am oferit un abonament gratuit şi permanent1 la Căminul românesc. B. este numele fictiv al unei onorabile şi cunoscute personalităţi a vieţii publice româneşti. Fictiv pentru că important pentru aceste rânduri nu este identitatea lui B., ci ceea ce a scris ori a gândit. În ciuda unor diferenţe de perspectivă, B. se bucură de respectul meu pentru eforturile, competenţa şi îndărătnicia cu care mulţi ani a contribuit la asanarea bicisnicelor noastre mentalităţi.

Relaţiile mele gazetăreşti cu publicaţia lui B. erau banale: un colaborator, fie el episodic cum eram eu, îi trimitea articolele, iar aceasta le publica dacă îi conveneau. Să te numeri printre cei care semnează în publicaţia lui B. nu era ceva care să ţi se întâmple zilnic. Altfel spus, eram foarte onorat. Ceea ce nu m-a împiedicat să fiu uneori în dezacord cu ceea ce publica revista, dezacord exprimat în paginile revistei pe care o editam la Geneva. Nu o dată i-am trimis şi articole sau scrisori de cititor în care îmi exprimam acest dezacord. Ceea ce nu i-a plăcut lui B. De fapt de ce nu? Toate aceste critici au fost de fiecare dată formulate civilizat, evitând riguros orice atac personal. Fireşte, nu de aşa ceva era vorba. În principal îi reproşam o indulgenţă care mie mi se părea exagerată faţă de anumiţi autori sau actori politici ai timpului.

Nu le-a publicat, după cum orice articol trimis ulterior a fost, probabil, aruncat la coş. Bineînţeles, că după această rupere unilaterală a relaţiilor, am continuat să-i trimit (gratuit) publicaţia de care mă ocupam şi să rămân un credincios abonat (pe bani fireşte) al revistei lui B.

După publicarea în Căminul românesc a unui astfel de material mi-a trimes un substanţial şi foarte sec e-mail, de fapt o mustrare în toată regula. Dincolo de câteva reproşuri privind reacţia mea la un articol apărut în revista bucureşteană, am reţinut pentru acest "argument" doar câteva afirmaţii privind pe românii care au părăsit România sub comunism.

Pentru un cârcotaş ca mine, e-mailul lui B., lung şi dens, conţinea un număr considerabil de rupturi logice, uşor de combătut. O fac doar pentru un mic paragraf privind tematica prezentei lucrări. Iată-l aşa cum mi-a parvenit: Astfel, (...) "Am observat", scrie B., "că cei care au plecat demonstrează, mai totdeauna, că nu mai puteau trăi în România.

E punctul lor de vedere şi ei trebuie să şi-l susţină pentru că altfel ar ajunge să creadă că a fost o eroare plecarea, aşa cum dacă ai rămas în România trebuie să ai o justificare pentru această opţiune a ta. (...) Este autojustificarea lor. Eu nu o condamn, doar am observat-o.

În acelaşi timp, cred că se putea trăi în ţară - cu umilinţă, cu lipsuri, cu frică -, dar se putea trăi. Pentru că dacă sute de mii de români (ori poate un milion) au plecat, milioane au rămas în ţară. Şi au trăit, fiecare cum a putut. (...) Dacă însă oameni care făcuseră 17 ani de închisoare, precum Corneliu Coposu, au putut trăi în continuare acolo, de ce să cred că nu se mai putea trăi în România? (...) Să recunoaştem însă că majoritatea românilor au fost emigranţi economici. (...)"

Mi-a venit peste mână să cred că, după mai bine de zece ani de la colapsul comunismului, "umilinţa, lipsurile şi frica" pot, încă, părea aproape normale, sigur suportabile, unui jurnalist de calitatea lui B., despre care mai ştiu şi că este un scriitor talentat. Tot atât de greu de crezut mi s-a părut şi că d-sa poate băga astfel sute de mii de români fugiţi de comunism în oala emigraţiei economice care astfel exală un iz puternic de salam cu soia. Ca şi cum o ţară n-ar putea fi părăsită decât pentru că la colţ nu se mai găseau fleici, ţigări BT ori hârtie igienică. Emigranţi economici au fost italienii, irlandezii, ardelenii la începutul secolului trecut şi alţii cărora nicio administraţie naţională nu le refuza emigrarea. În aceeaşi categorie sunt şi "căpşunarii", termen devenit generic pentru a-i desemna pe românii lucrând în ţările Europei.

În România nu exista noţiunea de emigraţie, ci doar evadarea prin cumpărare, prin "încercarea" frontierelor ori prin defecţiune cu ocazia unei călătorii turistice sau în interes de serviciu. Pentru cetăţeanul de rând turismul, orice călătorie în Vest erau aproape prohibite.

Să vorbim de "emigraţie economică" ca de un numitor comun în România comunistă este un nonsens şi în acelaşi timp o reducţie regretabilă şi nedreaptă. Ca şi cum viaţa în comunism ar avea doar doi poli, represiune, deportare, tortură, închisoare şi moarte - pe de o parte şi viaţa "normală" pe de alta. O viziune binară care exclude orice ar fi între aceste ipostaze. Cine a evitat represiunea sau a scăpat de ea poate trăi "cu umilinţă, cu lipsuri, cu frică", normal adică, măcar potrivit lui B.

S-au refugiat în Occident intelectuali, scriitori, tehnicieni, specialişti de tot felul, jurnalişti (cazul meu), "foşti" şi copii de "foşti" (aşijderea), muncitori, dar şi copii de nomenclaturişti. Cred că nici acestora din urmă sintagma "emigrant economic" nu li se potriveşte, ba uneori poate chiar mai puţin. Au părăsit o ţară în care nu le lipsea nimic, şi cred că penuria din ultimii ani ai regimului nu i-a atins. Explicaţia este că nici ei nu mai puteau respira, nevoie care n-are nimic de a face cu dosarul de cadre.

Nu am fost un "emigrant economic". Locuiam într-un apartament confortabil şi relativ central, aveam un job care mă pasiona, eram bine plătit. Aveam de toate, inclusiv o Dacie 1300 nouă. Făceam vacanţe şi la munte şi la mare. Fusesem chiar - fericită excepţie - trimis în interes de serviciu în Cuba, cu două escale în lumea liberă, în Spania şi Canada, călătorie din care m-am întors. În mintea mea de atunci lucrurile păreau în curs de ameliorare, dar, mai presus de orice, eram proaspăt căsătorit.

Mai mult, despre viaţa din Occident nu ştiam nimic nemijlocit, nu-l vizitasem niciodată. Reamintesc că în anul 1977 din punct de vedere material nu se ducea lipsă încă de nimic, deşi atmosfera generală devenise irespirabilă.

N-am dorit să "demonstrez" niciodată nimănui că nu mai puteam "trăi în România", cu atât mai mult cu cât viaţa nu-mi era în pericol. Constatarea era de uz personal, nicidecum să fie trâmbiţată urbi et orbi.

Mai cred şi azi, aşa cum credeam când am făcut-o, că plecarea a fost cea mai bună soluţie şi nicidecum o eroare, aşa cum crede autorul mustrărilor cu pricina.

B. are pe de altă parte dreptate. Se putea trăi în dulcea noastră Românie socialistă şi multilateral dezvoltată. S-a trăit şi la Canal şi la Vorkuta şi la Aiud şi la Auschwitz şi la Treblinka. Mulţi deţinuţi s-au întors, doar de la ei ştim cum se trăia acolo, mult mai puţin de la directorii închisorilor sau lagărelor, ori de la administraţia penitenciarelor. Extind puţin amintind că se trăia şi în Germania nazistă, ca şi în cea "Democrată", şi în Uniunea Sovietică ca şi în China lui Mao, în Cuba lui Castro ori în Cambodgia lui Pol Pot, e drept "cu umilinţă, cu lipsuri, cu frică", scuzaţi eufemismul.

Altfel spus, ţineţi oameni buni capul jos, cât mai jos, în poală dacă se poate, şi iataganul partidului îl va cruţa. Ce mi-e poala, ce mi-e nisipul...

Rezultatul traiului acesta se regăseşte azi în distorsiunile mentalităţii noastre colective.

Fiecare evaluează o împrejurare după felul în care a trăit-o. Este şi cazul comunismului. După iritarea şi puţina simpatie, pe care le ghicesc în e-mailul lui B., arătate celor care, în opinia sa, constatând eroarea comisă, ar simţi nevoia de autojustificare, pot crede că d-sa n-a trăit decât cenuşiul comunismului românesc, nu şi abominaţiile fondatoare care, după atâţia ani, nu mai erau necesare. E drept că acestea fac parte dintr-o istorie revolută care nu se învăţa şi nu se învaţă nici azi în şcoli. Şi nu degeaba.

Pe parcursul acestui text nu am făcut altceva decât să încerc să-mi explic, mie întâi şi abia apoi celor care sper că mă vor citi, un parcurs care odată cu fiecare recitire, de fapt odată cu trecerea timpului, mi se pare că îmbracă semnificaţii noi, uneori chiar diferite. De unde şi perplexitatea, dacă nu inconfortul cronic care au însoţit scrierea dar mai ales necontenita ei revizuire.

Aşadar, volumul de faţă nu este o "autojustificare", ci povestea unei vieţi, uneori banală, alteori tristă şi sufocantă, pe alocuri chiar fericită, mai rar exaltantă, a unui individ aflat când nu trebuia într-o răspântie periculoasă şi care, departe de a fi un erou, a refuzat cu orice risc, în ceasul al doisprezecelea, să mai trăiască prin procură. Am convingerea că decizia care mi-a rupt viaţa în două nu are nevoie de nicio justificare. În locul unei vieţi trăite cu capul în poală am optat pentru o viaţă normală. Mulţumesc Cerului că am avut de ales!

*

Mulţumesc lui Gelu Ionescu nu numai pentru inspiratul titlu, ci şi pentru nenumăratele ore de stoică lectură, care se regăsesc toate în textul de faţă astfel mult îmbunătăţit.

(Ştefan Racovitză)