Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa era frumoasă / şi cîinele bolnav


Cristina Ispas, pe marginea unui volum de Nora Iuga

01.12.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nora Iuga
Dactilografa de noapte
Editura Casa de pariuri literare, 2010

Prefaţă de Cristina Ispas


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Viaţa era frumoasă / şi cîinele bolnav

S-a scris mult, şi înverşunat, la începutul anilor 2000, cînd debutau Elena Vlădăreanu şi, mai tîrziu, Oana Cătălina Ninu şi Miruna Vlada, despre influenţa pregnantă pe care a avut-o asupra poeziei lor opera Angelei Marinescu. Asimilată unui expresionism hard, Angela Marinescu nici nu putea lipsi din pleiada de influenţe, mai mult sau mai puţin asumată de noua generaţie, din care mai făceau parte Ion Mureşan, Mariana Marin şi Ioan Es. Pop. Deşi unii critici au considerat-o pe Nora Iuga, exponentă a aceleiaşi promoţii '70 ca şi Angela Marinescu, un reper tutelar la fel de important pentru "noua lirică feminină", autoarea Fetiţei cu o mie de riduri şi-a cîştigat mai degrabă prietene printre tinerele poete, decît propriu-zis emuli. Ceea ce este perfect explicabil. Poetele noului val îşi făceau debutul în plină angoasă postrevoluţionară, în vîrtejul tranziţiei, se simţeau încă datoare să lupte cu o societate confuză şi perversă, parcă lipsită de orice fundamente morale, iar revolta, deşi de genul feminin, s-a dovedit de cele mai multe ori mutilantă pentru feminitate. Simone de Beauvoir, în Al doilea sex, remarca că principala greşeală pe care o comit femeile (e adevărat însă că scriitoarea franceză făcea trimitere exactă la curentele feministe), atunci cînd se angajează în luptă împotriva bărbaţilor, este aceea de a uza tocmai de armele adversarului, feminitatea terminînd, culmea!, prin a fi repudiată. Revenind de pe aceste poziţii la cele două poete şaptezeciste, Angela Marinescu şi Nora Iuga s-ar situa exact la polii opuşi ai senzualităţii / sexualităţii: Angela Marinescu la polul hard, acolo unde senzualitatea se simte deopotrivă traumatizată şi traumatizantă, iar Nora Iuga la polul soft, acolo unde aruncată în joc este, dimpotrivă, feminitatea considerată slabă, frivolă, uşuratică, superficială, din perspectiva căreia singura traumă care se face simţită este cea a îmbătrînirii. De asemenea, dacă în cazul Angelei Marinescu poezia pare a fi rezultatul exacerbării vieţii interioare, extrăgîndu-se din intimitatea obscură a eului, Nora Iuga se lasă furată mai mult de construcţia caleidoscopică a lumii, de piesele ei disparate, de spectacolul extravagant şi grotesc, de tot ceea ce este bizar, excentric, de instantaneele excesive, simţindu-se cel mult captivată, dar niciodată captivă, mai mult alunecînd pe suprafaţa tuturor acestor oglinzi deformatoare, decît tăindu-se în cioburile lor. În timp ce miezul poeziei Angelei Marinescu este reprezentat de carnea tare şi dură, de sexul devorator, la Nora Iuga erotismul, care îi fecundează de la un capăt la altul opera, beneficiază de toate atributele deplinei feminităţi, pe care tinerele poete (mai puţin totuşi Miruna Vlada, care are ceva mai multe afinităţi cu poezia Norei Iuga decît colegele sale de generaţie) o resping.

În Dactilografa de noapte, perspectiva este cea care va fi reluată de către autoare şi mai tîrziu, în miniromanul Sexagenara şi tânărul, aceea a femeii ajunse la vîrsta senectuţii, caracterizată înainte de toate de o senzualitate explozivă, deşi rămîne în acelaşi timp perfect conştientă de propria detracare şi decrepitudine: "faţa ta caraghioasă rătăcită printre tarabe / ocolită de tocmelile muşteriilor / - nici un ştergător de parbrize / nu poate spăla aerul / de această imagine - / o doamnă bătrînă cu o tocă neagră / fără sex-appeal şi fără resurse / într-o piaţă cît burta căscată / în hoitul oraşului // ce vreţi / viaţa era frumoasă / şi cîinele bolnav" (băteam străzile seara la ora cinci). Ce trebuie spus însă de la bun început este că la Nora Iuga discursul nu alunecă niciodată în bezna patetismului, deşi de multe ori poate părea aşa, ci rămîne mereu luminat dintr-o parte, de obicei de o asociere inedită de termeni sau imagini, în tradiţie suprarealistă, denotînd interesul încă la cote maxime al eului lacom în primul rînd de realitate pentru propria implicare creativă şi totodată incapacitatea simţurilor de a se lăsa anihilate: "aveam douăzeci de ani / şi ultimul domn era aruncat la canal / aveam treizeci patruzeci cincizeci de ani / şi domnii se isprăviseră / băteam străzile seara la ora cinci / adulmecam după o dîră de naftalină / drogul perfect pentru o beţie aristocratică // veţi spune bătrîna asta îi imită pe tineri / bătrîna asta e mai ridicolă / decît un papagal pe rotile // ultimul succes a fost / împreunarea minciunii cu vulgaritatea / cele două maimuţe ale mortului". Deşi sub impresia fatalităţii, eul constructor al acestui univers romantic-decadent pare că mai mult descrie, decît simte, fatalitatea, acesta fiind de fapt efectul unei subtile tensiuni între jocul autoironiei şi cel al ironiei, ce ajung să se anuleze una pe alta, "dactilografa" dispreţuindu-se în egală măsură pe sine pentru decăderea fizică, dar dispreţuindu-i în acelaşi timp şi pe cei care o judecă numai după această carcasă uzată, pe care e nevoită s-o poarte peste tot, dar sub care ea ştie că se ascunde un elan vital debordant. De aceea, deşi lumea care se profilează în poemele Norei Iuga este o lume de jos, slabă, urîtă, o lume a circului scăpătat (circul, tîrgul etc. apar de mai multe ori în poeme), nu-i lipseşte totuşi strălucirea, datorată în primul rînd faptului că penibilul este întotdeauna asumat, devenind astfel inofensiv, inoperant ca element devorator al vieţii interioare: "profită de timp leonora / [...] fă o demonstraţie la trapez / fii o balerină ridicolă şi fără dinţi // îmbracă-ţi rochia neagră de măicuţă / e prea mult roz în catedrală / şi fiecare formă ca o piatră / se dă de-a dura în piaţa mare / superba călătorie continuă / navigăm în stînga lui zero". Şi tot de aceea bătrîneţea nu va fi niciodată asociată la Nora Iuga cu înţelepciunea, cu serenitatea, ci cu senilitatea, cu ridicolul, fiind mereu analizată mai înainte de toate din punct de vedere fizic (lucru implicit pentru o senzuală), în timp ce psihicul, animat mereu de acelaşi puternic ferment care este instinctul erotic, rămîne rătăcitor undeva în alte vîrste: "azi noapte l-am visat pe liiceanu / avea o cămaşă albă apretată / îngheţa totul în jur / "ai un creier frumos" / mi-a spus / vedeţi şi dumneavoastră / cu ce se poate lăuda / o femeie" (punct). Autoironia se ridică la cote maxime în asemenea versuri, deşi este limpede că tocmai "creierul" a rămas acum singurul capabil să menţină capacitatea de seducţie la cote acceptabile. Fără "creier", fără "minte", adică, în ultimă instanţă, fără eros sau fără poezie (de la un moment dat echivalenţa se impune), n-ar mai urma decît întunericul, moartea: "şi m-am pomenit că mi s-a scurtat sufletul / că mi-a ieşit din minte frumuseţea / că sînt o veşnicie fără calităţi" (noaptea ferigile).

"Creierul" nu dezamăgeşte însă, el se menţine în priză, rămînînd perfect cablat la energiile erotice care curg prin venele lumii, iar de aici rezultă poezia: "toate acele capete închise toţi acei zimţi îmbucaţi / la încuietoarea memoriei / - o femeie mică mătăsoasă ca o lăptucă / întinsă pe covertă printre marinari - / îşi lua îndreptarul ortografic ortoepic / şi de punctuaţie şi căuta cum se scrie un cuvînt". Poezia este locul unde totul se întîmplă încă, tărîmul unde realitatea, fie mediată, filtrată prin memorie, fie imediată, directă, se întîlneşte cu fantasticul, unde amintirile se întîlnesc, iarăşi în cel mai pur spirit suprarealist, cu fantezia. De altfel, suprarealistul însuşi prin excelenţă Gellu Naum este chemat şi el într-un poem: "tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gît un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie." Remarcam mai devreme că există în orice situaţie, oricît de teribilă, de dramatică poate părea ea, nu numai o scăpare pentru poetă, dar chiar o posibilitate de a bifa un moment extatic. Nora Iuga deţine această putere, care este totodată şi o credinţă, de a inerva cu viaţă chiar şi cel mai mort tablou.

În concluzie, nimic nu cred că defineşte mai bine poezia Norei Iuga decît aceste versuri: "Viaţa era frumoasă / şi cîinele bolnav". Chiar şi fanteziile propriu-zis erotice ale dactilografei de noapte, care sînt de fapt un fel de reactivări ale acelor fantezii pe care le putem numi deja clasice, femeia visîndu-se pe rînd prostituată şi călugăriţă ("nimic nu-şi dorise mai mult / decît să facă penitenţă-ntr-un bordel / şi după aceea şorţuleţul negru / cordeluţa mierea cîntînd cristalin / în confesional" (frumoasă încordată întinsă pe apă), femeie-soldat ("de fapt eram o femeie soldat / descindeam din romanele lui kundera / aveam vocaţia sacrificiului / îmi plăcea să pierd războiul // mi-amintescîntr-o vară / am avut deodată revelaţia / că cineva îmi scrie pe creier / atît de repede că nu apucam / să citesc tot şi rîndul / dispărea ca la cinematograf" (aici piciorul calcă în gol), femeie-pisică etc., vin tot în completarea acestei idei. "Clasicitatea" lor este încă un semn că erosul care hrăneşte poezia Norei Iuga nu este unul inductor de nevroză, insalubru, vinovat, ci unul salubru, inductor de energie pozitivă, ceea ce o şi singularizează pe poetă în peisajul liricii feminine (şi acest "feminine" este chiar necesar aici) contemporane. La fel cum o singularizează acea viziune a lumii care, deşi limitată, redusă la cadrul unei scene sau al unui tablou, nu trebuie luată drept o viziune întunecată. Pînă la urmă, după cum importantă este nu vîrsta femeii, ci pofta ei de viaţă, la fel de importantă este exclusiv energia care traversează încontinuu lumea, şi nicidecum dimensiunea ei: "şi nu ştiu rama acestui tablou / dacă strînge drama la centru / sau o trage spre margini". Atunci cînd nu eşti foarte sigur de centralitatea propriei drame, drama deja a trecut.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer