Era zăpadă încă atunci când Adrian Oianu mi-a povestit despre pasiunea pentru design vestimentar şi obsesia de a găsi rochia perfectă pentru Ileana Cosânzeana. Primăvara se simţea în aer şi într-un bar din Bruxelles beam o bere, două, trei, cu Elena Popa, Constantin Cojocaru şi echipa de la Mansarde à Paris avec vue sur la mort, o întâlnire datorită căreia am respirat luni bune teatru. În Bucureştiul prăfuit de vară am stat la taclele cu Liana Buzea, cea care a iniţiat Let's do it, Romania!, iar spre toamnă, când dimineţile se trezeau acoperite de ceaţă, Claude Lelouch mi-a mărturisit că cinematograful i-a salvat viaţa.
Printre toate, 2010 a fost anul în care am devenit gingeriţă cu acte în regulă.
1. Spectacolele lui Radu Afrim. Unii mă cred maniacă, alţii sărită de pe fix, iar cei mai puţini dintre ei mă înţeleg. Descoperit abia prin 2006, pentru mine Afrim a fost o mare revelaţie - am reînceput să merg des la teatru, ca să caut detalii, poveşti din spatele poveştilor, idei. Doar anul asta am văzut opt dintre spectacolele sale, dintre care cinci în alte oraşe: Piatra Neamţ, Bruxelles, Brăila, Ploieşti, Cluj Napoca. Universul afrimiam e acelaşi, nici n-ar avea de ce să se schimbe, pentru că aşa şi aici însuşi regizorul se simte bine. În principal, ştiu la ce să mă aştept când ajung la un spectacol de-al lui Afrim. Dar continuu să merg pentru că în fiecare poveste mă regăsesc, pentru că în fiecare nou spectacol mă reîndrăgostesc de vreun actor, pentru că bucata aia de viaţă inventată de Afrim e uneori atât de reală, încât o poţi considera repetiţia pentru viaţa din afara sălii de teatru.
2. U2 - ultimul concert european din 360 Tour. Legenda spune că după ce vezi un concert U2 nimic nu mai e la fel. Acum, după ce am fost acolo pe stadion, vă zic că nu mai e doar o legendă. Cuvintele nimerite ca să descriu senzaţiile celor două ore de concert sunt puţine, ce am trăit pe Stadio Olimpico la Roma a fost intens şi de o frumuseţe aparte. Să fii unul dintre cei peste 80.000 de oameni care cântă la unison, să îi auzi vocea specială a lui Bono (Miss Sarajevo mi-a făcut pielea de găină) multiplicându-se până hăt, departe, între cele şase coline - a dream come true.
3. Întâlnirea cu Herta Muller de la Ateneu, disputa cu Liiceanu, modul agresiv şi totodată relaxat în care l-a umilit şi i-a câştigat publicul. Publicul lui. Nu-mi place abordarea pretenţioasă a lui Liiceanu; cred că oamenii deştepţi trebuie să rămână umani. Aşa era Herta pe scena - modest, dar elegant îmbrăcată, o doamnă în tot circul ăla creat de un popor în care nu şi-a găsit acasă-ul. Şi dezbaterile pe care le-a declanşat după, cu crearea de tabere şi de luări de poziţie. Iar scriitura ei, care mi-a frânt mai demult sufletul, mi-a dat senzaţia că numai din dureri putem scrie capodopere.
4. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Aş fi putut alege la fel de bine şi Marţi, după Crăciun sau Medalia de Onoare, dar am mai scris cu alte ocazii. Ujică mi-a zdruncinat un pic universul, ca vouă tuturor. Nu ştiu ce aş putea spune în plus faţă de tot ce s-a scris. Cred că e cel mai bun film al anului, că a avut parte de o lansare genială în Bucureşti - la Sala Palatului, cu eugenii şi pufuleţi şi cu mulţi mulţi puşti care descopereau o altă lume, cu biroul lui Ceauşescu pe care tronau colajele lui Ion B. şi cu cei peste 5.000 de oameni care aplaudau ca atunci. Pe acelaşi, scos de Ujică atât de uman din filmul ăsta, încât rămânea să te întrebi dacă nu noi, toţi ceilalţi, fuseserăm cei paranoici.
5. Întalnirile JTI: Sylvie Guillem. Doamna plutitoare mi-a încremenit corpul şi privirile cu mişcările ei hipnotice. A oprit timpul în loc o oră şi jumătate şi a lăsat aerul strâns sub cupola Teatrului Naţional să respire dans. Sylvie Guillem îi poate prea bine demonstra lui Newton că teoria gravitaţiei e o chestiune relativă.
6. Golden Flat & Co. Ne-a cam bântuit comunismul anul ăsta, ceea ce nu e neapărat rău, atâta timp cât o luăm ca pe o formă de vindecare. Expoziţia de la MNAC, pe care o mai puteţi vedea până pe 2 februarie 2011, ne reintroduce în casa copilăriei. Teoretic, ştiam că toţi avem aceleaşi lucruri în casă, dar vizitând expoziţia am realizat că trăiam multiplicaţi la infinit. Credeam că doar mama are, de exemplu, o scândură de călcat, pe care eu ocazional o foloseam drept birou (aşezată pe braţele fotoliului). Mama şi alte 10 milioane de gospodine. La Golden Flat & Co, apartamentul sărăcăcios al românului terorizat de regim prinde sclipirea de aur a epocii lui Ludovic, oricare ar fi el. Bonus: colajele lui Bârlădeanu şi scurtmetrajele lui Porumboiu.
7. Capete înfierbîntate - one man show Alexandru Potocean. Eram tare înghesuiţi în sala de pe Biserica Enei, dar după ce Alexandru Potocean şi-a început monologurile, nimic n-a mai contat. Piesa Michaelei Michailov are puterea unui scenariu de film, ceea ce creează o tensiune incredibilă printre spectatori. Iar interpretarea lui Alexandru Potocean e de calibrul oricărui mare actor, pentru că reuşeşte să te ţină în priză aproape două ore, schimbând haine, gesturi, personaje, poveşti, în doi metri pătraţi, de pe un scaun.
8. Van Gogh la Roma. Ajunsă la Roma, am dat buzna ca o nebună în Complexul Vittoriano. Lăsând la o parte că am urcat toate scările alea, ca să descopăr că intrarea pentru expoziţie se făcea pe lateral, cărând după mine zecile de haine pe care le dosisem în geantă (la Roma erau 27 de grade, iar la Bucureşti, 9), expoziţia s-a dovedit a fi magnifică. Cui îi place van Gogh are ce vedea, pentru că tablourile expuse fac parte numai din colecţii particulare sau din muzee de peste ocean - am numărat doar vreo şase exponate aduse de la Amsterdam. Se mai poate vizita până pe 6 februarie 2011, iar intrarea este 12 euro.
9. The Tiger Lillies la Sala Radio în Festivalul Viaţa e frumoasă, 2010. Am luat cu mine o bună prietenă şi duse am fost la clovni. Îi descoperisem pe bunicii simpatici de la The Tiger Lillies cu câteva săptămâni înainte de concert, târziu, ştiu, dar asta n-a ştirbit cu nimic bucuria evenimentului. Stăteam aproape de scenă şi vedeam cum se bâţâie găinile de plastic legate de elementele de percuţie, cum grimasele de clovni acaparează feţele nevopsite şi cum ultima notă muzicală trebuia să îi aparţină domnului Huge. Sublim. Când am ieşit din sală trebuia să ne aştepte un oraş nins, plin de luminiţe.
10. Dedublarea, la CNDB. Un spectacol care face mişto de toate regulile şi explicaţiile pe care le primeşti în şcoala românească. Mie mi-a amintit de presupunerile profei de română din liceu care găsea simboluri în orice text. Mădălina Dan râde inteligent de aceste supoziţii, iar spectacolul e o tragicomedie de la care tragi multe învăţăminte dacă eşti actor sau profesor sau dacă vrei să devii. Iar dacă nu ai legătură cu domeniul, o să te uiţi altfel la un spectacol după ce îl vezi pe ăsta.
***
PS: Topurile anului 2010 şi / sau dorinţele voastre pe 2011 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.