Dumitru Bădiţa
Invitat la Săvârşin
Editura Casa de pariuri literare, 2010
*****
Desene animate cu poeţi
Ca orice exces, şi cel de cuminţenie e toxic. Dumitru Bădiţa trebuie că a simţit asta pe pielea lui - prea cuminte pentru o generaţie de băieţi răi şi fete date-n Paşte, interesat numai de poezie, nu şi de zgomotul şi furia promoţionale din jurul ei, a ajuns aproape un sabotor al propriei imagini; căci, într-o lume literară suficient de mediocră pentru a lua de poet numai pe cel care se îmbracă şi se poartă ca un poet, a nu face ostentativ pe poetul echivalează realmente cu o sabotare a propriei poezii. Aşa se explică de ce vocea uşor deprimată, dar paradoxal tonică, şi irepresibil ataşantă, din Poemele prerafaelite n-a prea găsit urechi s-o asculte; după cum tot aşa se explică de ce e absent din aproape toate antologiile, de la cele mai de demult până la cea mai recentă.
Sigur, poate fi chiar... poetic să fii absent din toate antologiile, precum floarea absentă din toate buchetele a lui Mallarmé. Însă, dacă pentru Bădiţa situaţia aceasta chiar nu pare frustrantă, pentru noi, cititorii ataşaţi de poezia lui de o melancolie ludică şi inteligentă, este. Ba chiar cu atât mai frustrantă, cu cât poetul nu numai că nu face nici un efort să iasă-n faţă, cum se spune, dar chiar se complace în conul lui de umbră ca peştele într-o apă nici prea caldă, nici prea rece. Unde mai pui că, spre exasperarea noastră, are criminala nepăsare de sine de a mărturisi asta şi public, într-un interviu din numărul 6/2009 al revistei Luceafărul: "E cea mai delectabilă situaţie, să ştiu că nu sunt monitorizat, fiindcă nu am promis nimic, nu m-am angajat în nicio direcţie şi pretind de la mine, ca poet, un singur lucru: să nu fiu un impostor."
Vestea proastă pentru Bădiţa e că acest al treilea volum al lui, Invitat la Săvârşin, are toate şansele să-i tragă clapa - să-l pună, adică, sub atentă monitorizare. Nu numai pentru că e cea mai bună carte a sa de până acum, dar şi pentru că-i ilustrează fără rest credoul poetic enunţat în acelaşi interviu din Luceafărul: "Mefienţa faţă de retorica grea, totalmente lipsită de ironie, a unor întinse câmpuri ale literelor române; asumarea în manieră soft a condiţiei de poet, fără învestirea orfică exaltată în perimetrul aceloraşi câmpuri." Cele două cărţi anterioare, unghii foarte lungi şi cumsecade (Vinea, 2005) şi Poeme prerafaelite (Pontica, 2008), se achitau doar pe jumătate de programul acesta minimal şi minimalist, observând exclusiv acea prevedere care vizează refuzul retoricii înalte şi agelaste şi exemplificând-o prin poeme nu numai antimetaforice, ci de-a dreptul antitropice, seducătoare aşadar nu prin frumuseţe, ci prin inteligenţa oarecum masochistă a şarjelor şi exerciţiilor autoironice. Acum, Bădiţa trece la levelul următor, acela privind condiţia de poet, mai precis asumarea ei într-o manieră soft, fără emfază, fără stil august şi revelat, fără poză orfică, fără, în fine, nimic care să-l diferenţieze pe individul numit poet de ceilalţi indivizi ai speciei. Odată puse aceste condiţii de restricţie, întrebarea devine inevitabilă: când nimic nu-l diferenţiază pe poet de ceilalţi, ce e poetul?
E o întrebare gravă, într-adevăr. Cum e, de altfel, toată cartea. Să nu ne lăsăm păcăliţi de tonul ei giocoso, ori de caracterul ludic al intrigii! E drept, Bădiţa se preface că scrie cronica unei ediţii a taberei de poezie de la Săvârşin, inventând situaţii absurde, relatând tacticos vorbele şi faptele patafizice ale celorlalţi poeţi invitaţi, precum şi conversaţia lui, nu mai puţin patafizică, cu Regele Mihai, descriind locuitorii şi cutumele unui Săvârşin harmsian - totul fără a zâmbi niciodată, fără a trage cu ochiul către cititor pentru a institui pactul comic, ca şi când pseudocronica taberei ar fi ţinută de un Buster Keaton paraşutat printre douămiişti. Textele de aici (nu le spun poeme, pentru că sunt mixate cu bucăţi în proză) au aparenţa unui cartoon generaţionist, în care caricaturile poeţilor populează caricatura Săvârşinului, însă muppetul care se mişcă prin lumea aceasta colorată, mopetele lui Bădiţa, să-i zic aşa, face pe raisonneur-ul pentru că vrea să-şi afle propriul rezon, să înţeleagă ce e cu el, să se dumirească dacă lumea aceea a poeţilor e şi a lui, dacă e, în sfârşit, şi el poet - şi, dacă da, ce anume înseamnă asta. Desenul animat cu douămiişti e de fapt un roman vizual despre o dramă identitară.
Nu e nevoie, de altfel, să deduci asta citind printre rânduri. O spune el însuşi pe şleau, într-un pasaj în proză: "[sperasem] să mă considere în final unul de-al lor. Potrivit teoriei mele, ceilalţi te fac poet. [...] Eşti validat. Instanţele exterioare îţi livrează o stare. Starea de poet. Unde este însă sediul acestei stări? În ce component al agregatului uman se instalează? În corp, în eu, în intelect, în sinele cel adânc? E de presupus că, venind din afară, se insinuează spre nivelurile cele mai subtile ale psihicului până când produce şi stăpâneşte imaginea de sine a individului numit poet. Până nu reuşeşte asta, nu renunţă. Individul validat public ca poet e o entitate fundamental îndatorată. De acum încolo, scrie şi se exprimă spre deliciul celor care l-au învestit. E o obligaţie. Cea mai mare teamă a lui e să nu dezamăgească. Oricând, instanţele exterioare îi pot retrage darul. De la un poem la altul. Cu atât mai mult de la o carte la alta. El continuă să scrie, dar lipsit de graţia celorlalţi, suportă condiţia de poet interiorizată în vremurile bune. Ca un şomer care ar avea de întreţinut un rege detronat şi falit." Un asemenea pasaj, de un vibrato susţinut, e suficient pentru a nu te lăsa să uiţi, pe tot restul lecturii, că opera bufă care ţi se desfăşoară sub ochi e generată de un program cât se poate de serios, aşa încât trebuie luată ea însăşi cât se poate de în serios. Ca un cartoon în care personajele au aparteuri decupate din Baudrillard şi încep să-şi pună întrebări despre condiţia lor de simulacre. Pentru ca, în secunda doi, întrucât scenaristul practică o "mefienţă faţă de retorica grea" la fel de radicală ca aceea a Laurei (Riding) Jackson din The Failure of Poetry, the Promise of Language, să abandoneze interogaţia deja prea retorică şi să se întoarcă la oile lor burleşti şi parodice.
Invitat la Săvârşin e, aşadar, o comedie serioasă, chiar foarte serioasă, ba poate chiar prea serioasă, dacă luăm în calcul şi sfârşitul, care face cât o Apocalipsă (nu spun mai multe, ca să nu fac pe spoiler-ul). În plus, poema aceasta bufă despre seriozitatea condiţiei de poet mai are o calitate esenţială: e una dintre puţinele cărţi douămiiste care îţi dau certitudinea că minimalismul nu e un efect al lipsei de imaginaţie.