Arhitectura regală şi străzile ample sunt partea "văzută" a oraşului. Dincolo de ele, se ascunde însă un amestec de vechi, poftă şi lentoare. Pe străzile oraşului, cei mai frumoşi sunt îngerii suspendaţi. Îi vezi aninaţi de clădiri, la o plimbare. De un bleu-verde electric, te surprind cu aripile lor din piatră.
Madridul e printre puţinele oraşe din lume care seamănă cu Parisul (clădirile, statuile, traficul cultural), dacă nu iei în calcul oamenii - mult mai calzi, plăcut-gregari - şi ideea de a-ţi expune marfa şi plăcerea. Ce n-o să vezi niciodată în Paris, dar vei vedea oricând în Plaza Mayor din Madrid, sunt restaurantele cu vitrine largi din care poţi admira, în plină stradă, peşti imenşi, înfipţi în cârlige măcelăreşti, scoici sau creveţi afundaţi în fulgi de gheaţă, tradiţionalul jamón, rubensian, urechi de porc în sos roşu - mai ales iarna.
Iar dacă boema Parisului e un amestec de atitudine şic şi parfumuri pudrate, cea a Madridului combină aerul medieval şi relaxat-desfrânat al cartierelor libertine (Lavapiés, La Latina) cu un soi de flux-reflux al "nomazilor" - fie hipsteri degustători de narghilele şi ceaiuri, fie tineri artişti, fie vânzători ambulanţi de bijuterii ori piele. De fapt, în weekenduri, între cartierul La Latina şi Embajadores e un "rastro".
El Cascorro, un târg de zorzoane, cărţi şi haine, într-o piaţă din care ţâşnesc străzi în pantă; dacă te opreşti să le străbaţi lungimea cu privirea, la capătul lor se deschide în arcuri ample câte o (altă) parte a Madridului, îmbibată cu soare. Şi toate astea, la doi paşi de cele mai importante şi rafinate teatre şi galerii de artă.
Una dintre străzile ascunse ale oraşului, Calle de las Huertas, e pavată cu versuri din poezia şi proza spaniolă, dăltuite cu auriu în piatră, pe care negustorii ambulanţi le calcă în voie ca şi cum ar avea puterea să le rescrie povestea, în fiecare sâmbătă, când îşi aduc marfa spre vânzare. E doar o parte din ce stă în spatele grădinilor regale, a Paseo del Prado, umbrit de platani şi înţesat de turişti la fiecare intrare de muzeu.
Iubirea de viaţă, decadenţa
Madrilenii sunt gălăgioşi într-un fel aparte. Răsuflă viaţă şi nu le e teamă să spună asta: îi auzi râzând zgomotos, te-ntreabă câte ceva, deodată, şi sunt în stare să pălăvrăgească jumătate de oră - fără pauze şi fără să te plictisească -, până şi despre o valiză. În cafeneaua El Despertar / Trezirea (Calle Torrecilla del Leal, 18; metrou: Antón Martín), deschisă exclusiv noaptea şi proprietate a unui domn de 60 de ani, cu o barbă albă, lungă de aproape jumătate de metru, se ascultă jazz. Şi se vorbeşte tare.
O îndeletnicire care ar putea părea ofensatoare în oricare alt colţ de lume, dar aici ritmurile par a fi făcute să se împletească. Fascinantă e şi Nuevo Café de Barbieri (Plaza de Lavapiés, metrou: Lavapiés), cu coloanele ei ameţitoare şi ferestrele de peste trei metri, cu sticlă veche şi ornamentată.
Înăuntru se stă pe scaune sau canapele din pluş grena, faţă în faţă cu oglinzi suspendate şi se bea ceai (amestecurile de vanilie sunt regale) din ceşti de porţelan simplu, alb. Uneori, noaptea, madrilenii aleg să comunice cântând. Un soi de flamenco anonim şi emoţional, pe care-l folosesc, după o veche tradiţie, ca să-şi adreseze supărările sau bucuriile unii altora: femei cântându-le rostit partenerilor îşi ridică mâinile în mişcări frânte.
Liniştea, singurătatea
Liniştea nu e un lucru tradiţional al Madridului. Dar ea se insinuează între pereţii vechi ai unui cinematograf sau te înghite pur şi simplu, pe o margine de pod.
Cine Doré şi El Puente de los suicidas sunt două dintre locurile unde poţi tăcea. Intimitatea vine aici dintr-o stare de libertate amestecată cu plăcerea de a fantaza.
Îmi amintesc şi acum senzaţia de a vedea un Werner Herzog la cinemateca Cine Doré, într-o sală ca de operă, de culoare albastră, dantelată, în care abia dacă se respira. Dar şi respiraţia sugrumată în faţa liniilor tăioase de la El Puente de los suicidas care, cu răceală şi semeţie, întreţine legenda podului cu cele mai multe sinucideri din oraş...
La Madrid cu Ana-Maria Onisei
Ana-Maria Onisei este redactor la departamentul de Cultură al cotidianului "Adevărul". Publică, de asemenea, în revistele Tabu şi Esquire - reportaje, interviuri şi recomandări de carte - şi în săptămânalul Dilema veche - cronici despre evenimente culturale. A absolvit Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia Jurnalism şi a avut o bursă Erasmus la Universidad Complutense din Madrid, unde a locuit timp de şase luni.
Nu rataţi!
Cine Doré. Construit în 1923 şi situat pe strada Santa Isabel la numărul 3, în cartierul Antón Martín, salonul Cine Doré funcţionează astăzi în regim de cinematecă. Are un aer îmbietor şi nostalgic şi-o sală albastră cu pereţi dantelaţi, cu stucaturi originale. Rulează filme de la 1920, din "Nouvelle Vague", dar şi producţii recent premiate la toate festivalurile mari. Aici, programul online: http://www.mcu.es/cine/MC/FE/CineDore/Programacion.html
Nuevo Café de Barbieri. Una dintre cele mai vechi (şi decandente) cafenele ale Madridului, în Plaza de Lavapiés. Un interior înalt, susţinut de colane din marmură cafenie, patinată, lumină difuză, un ceas vechi - înţepenit în timp din 1902, la ora 9.15 -, zeci de hipsteri şi de sortimente sofisticate de ceaiuri.
El Puente de los suicidas. Noaptea. Pentru inegalabila senzaţie de grandoare şi stranietate.