Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Cetăţile fortificate din Ardeal


Anca Şerban

20.06.2011
1001 călătorii
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prejmer, prima oprire
 
"We find that after years of struggle that we do not take a trip; a trip takes us."
(John Steinbeck)
 
Prejmer - ploaie măruntă de toamnă, cu ceruri gri deasupra noastră. După cele 10-15 minute de vizitare a bisericii fortificate (atât cât îţi ia să te învârţi prin curte şi prin biserică), o iau la întâmplare pe una dintre străduţe; case frumoase şi liniştite, o frunză mică ce levitează în faţa ochilor mei, probabil agăţată de firul invizibil al unei pânze de păianjen, un căţel mic şi negru ce aleargă bezmetic şi fericit pe strada pustie. Pe drum trece o bătrână pedalând pe bicicletă, imagine pe care n-ai s-o vezi prea curând în Bucureşti - iată, îmi zic, ceea ce în alte ţări civilizate este un lucru obişnuit şi comun, ceea ce în Bucureşti se încearcă a se promova ca o alternativă pentru o viaţă mai sănătoasă, adică mersul pe bicicletă, poate fi întâlnit undeva la ţară, pe o uliţă, ca un lucru absolut firesc pentru o femeie la vreo 70 de ani. Lângă cetate, pe un petec de iarbă verde, nişte căţei se luptă pentru teritoriu - câştigătorul, un câine mare negricios, urcă în autocar de vreo 15 ori la rând şi aşteaptă, încrezător, o bucată de pâine, o firimitură, ceva. Dar uşile se închid şi noi plecăm mai departe...

 
Hărman, muntele mierii
 
Când am ajuns la Hărman am avut, pentru o secundă sau două, senzaţia că ne-am întors din greşeală la Prejmer - bisericile seamănă atât de bine între ele încât iluzia este completă, lucru care nu-i chiar aşa de surprinzător, ţinând cont de faptul că istoria ambelor cetăţi e strâns legată de prezenţa Ordinului Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei. Hărman mi s-a părut a fi un sat ceva mai mare decât Prejmer şi cu mai puţină culoare locală - casele se înşiră ordonat şi monoton pe străzile lungi, parcul de lângă biserica fortificată are aerul provincial al parcurilor din oraşele mici româneşti, cu miri ocazionali care pozează în poziţii nefireşti şi relativ stupide. Nu prea ai de ce zăbovi prea mult la Hărman, şoseaua care traversează comuna îţi reaminteşte că te găseşti într-o lume aflată în continuă mişcare şi că trebuie să porneşti iute la drum. E frumos însă gardul ce împrejmuieşte biserica fortificată, cu arbori îngălbeniţi ce fac de strajă din loc în loc, frunze răsfirate peste tot şi zidurile vechi, vechi de tot, de pe vremea când nu exista nici şosea, nici maşini, doar nişte cavaleri rătăcitori pe ale noastre tărâmuri.

 
Merele lui Cristian
 
"A garden. I've stolen a garden. But it may already be dead, I don't know."
(The Secret Garden)
 
Până când am ajuns la Cristian vremea s-a îndreptat de tot şi n-a mai fost decât o zi minunată de toamnă, cu tot cortegiul de culori şi fructe răsfirate şi miros de frunze uscate. Biserica din Cristian are aerul unei grădini secrete îngrijite cu mult drag; chiar şi din afară îşi păstrează o aură romantică, poate şi pentru că pe lângă biserică trece un pârâu cu 2-3 podeţe şubrede deasupra lui, cu arbori înalţi prin preajmă. În curte mulţi meri de diferite soiuri, cu fructe dulci ce putrezesc prin trifoi netulburate de nimeni. Pe ziduri iedera a lăsat hieroglife numai de ea înţelese, iarba e grasă şi necălcată de picior de om, florile înconjoară biserica din toate părţile. Urc în turn, urcuş greu căci turnul e înalt şi semeţ, cu scări abrupte din lemn; cumva reuşesc să ating balustrada proaspăt vopsită în negru, dar nu contează, priveliştea e spectaculoasă de acolo, de sus, se văd până şi munţii în depărtare. Bătrâna care are grijă de biserică se plânge că nu mai are cine să vină la slujbe, comunitatea e mică, oamenii împrăştiaţi prin lume, însă biserica e proaspăt renovată cu sprijinul celor plecaţi în Germania, merele frumos strânse grămadă într-un beci, lângă sforile de ceapă dulce, şi zidarii meşteresc de zor undeva, în curte.

Cristian
 
E frumos la Cristian, îţi vine să te apuci de cules mere roşii sau galbene şi să citeşti despre aventurile cavalerilor mesei rotunde, la umbra unui zid.
 
Sâmbăta la Sâmbăta de Sus
 
La Sâmbăta de Sus nu există nicio biserică fortificată, dar există o mănăstire şi hotelul acesteia unde am dormit o noapte. Până să se lase seara am vizitat mănăstirea - foarte bine îngrijită, de altfel - şi pentru că aerul curat de munte mi-a dat migrene, mi le-am tratat cu o plimbare prin complexul mănăstirii şi până în pădure. Sunt nişte bălţi în spatele clădirilor principale, cu covoare groase de frunze galbene în jur şi peri încărcaţi de fructe (niciodată nu am simţit toamna aşa, ca în excursia asta, cu atâtea fructe care zăceau în iarbă, neculese de nimeni, într-un exces de belşug, uitasem, pur şi simplu uitasem cum e să culegi un măr de pe jos şi să-l mănânci, fără să trebuiască să îl cântăreşti şi plăteşti înainte). În jur, doar munţii, acoperiţi de coroanele aurii şi roşietice ale copacilor, o ceaţă ce plutea vag, aer curat şi tare. În pădure puzderie de ciuperci, albe, negre, vineţii sau maro, muşchi verde ce acaparase bolovanii mari şi trunchiurile copacilor, întreaga vegetaţie vie foşnind sub picioarele mele. Am luat cina la restaurantul mănăstirii, pentru mine (şi nu numai) a fost o premieră să fiu servită de călugări bărboşi cu şorţuri albe ce ne certau cu asprime că nu ne-am aşezat unde trebuie; am avut ciorbă pe masă şi cozonac şi apă în ulcior, free wireless şi carduri de acces pentru camere. Am adormit aproape instantaneu şi am dormit vreo 11 ore.

 
Copiii din Ungra
 
La Ungra era încuiată poarta şi unii dintre noi au sărit gardul - de fapt ne-am strecurat printr-o despărţitură - în timp ce alţii au căutat omul cu cheia şi apoi am intrat cu toţii împreună în incinta bisericii. Biserica fortificată din Ungra este cam părăsită, enoriaşii nu mai sunt, veneticii îi sar gardul şi o vandalizează. Doamna care îngrijea biserica s-a plâns de toate acestea şi i-a alungat afară pe cei 5-6 copii care vroiau să dea buzna în curte ca nu cumva aceştia să îşi ia nasul la purtare. Curtea bisericii are un aspect fragil şi învechit ca un trandafir pus cu grijă la uscat între filele unei cărţi vechi. Câteva tufănele, câţiva pomi aproape golaşi şi, desigur, turnul de la intrare. În zidurile bisericii au fost ascunzători pentru grânet, acum astupate, pe vremea când grânele trebuiau pitite bine de cotropitori ca să nu mori de foame în iernile lungi. Gazda ne arată unde a fost turnul pentru slănină, ne spune de ce a fost înălţat zidul care împrejmuieşte cetatea, ne face turul micului muzeu în care se găsesc obiecte ţărăneşti, biblii vechi cu copertă de os, unelte şi păpuşi cu obraji bucălaţi. Nu se plăteşte intrare la Ungra, dar se acceptă donaţiile ce sunt folosite pentru conservarea unui lăcaş de care nu se mai îngrijeşte nimeni.

 
Pe tăpşanul de lângă cetate copiii s-au dezlănţuit acum, nu mai joacă fotbal pentru că au un auditoriu nou pe care vor să îl impresioneze, se rostogolesc la vale unii după alţii chicotind şi trăgând cu ochiul la noi, se îngrămădesc unul peste altul într-o veselie molipsitoare; doi dintre ei au nişte bice mici din care pocnesc, iar altul se chinuie să umfle la loc mingea dezumflată şi toată lumea râde în hohote. E grozavă fericirea asta a copiilor de clasa a treia şi a patra, copii cu haine zdrenţuite şi feţe murdare, care se rostogolesc pe coama unui deal.

 
E multă sărăcie la Ungra, se vede pe străzi şi pe feţele oamenilor, se vede că-s un pic altfel, că stau pe prispă şi cască gura la maşinile care trec, că venirea unui autocar cu turişti din Bucureşti e un eveniment, însă oamenii au fost cu toţii săritori, dincolo de curiozitatea lor ţărănească, au găsit-o rapid pe doamna care avea cheia de la biserică, copiii foarte mici au pozat fericiţi în poarta vreunei case, iar babele fotografiate s-au alintat, de la atâta atenţie primită. Biserica din Ungra e mai puţin cunoscută şi poate va avea cea mai rea soartă, dintre toate bisericile vizitate până acum, soarta unui loc care alunecă încet, dar constant, în uitare, un loc pe care îl vor mai vizita doar copiii, în zilele lor libere de joacă şi râsete fericite.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer