Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Englezii o fac cel mai bine


Cătălina Miciu

27.06.2011
Ginger Group, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

În acest text nu veţi găsi poveşti despre: Westminster Abbey, mic-dejun englezesc, vreme ploioasă, London Eye, Banksy (din păcate), smog, plimbări pe Tamisa, Harrods, ceaiul de la ora 5, schimbatul gărzii la palat, veveriţe prietenoase (şobolani cu coadă stufoasă, if you ask me), double deckers & the tube, taxiuri negre şi domniţe în flip-flopşi, cabine telefonice şi nunţi princiare.

Desuet din partea mea să vă povestesc abia în 2011 de cât de minunată e Londra, dar nu mă pot abţine, jur, nici eu nu credeam ce mi-au tot zis toţi prietenii - că ar fi mama capitalelor, oraşul cosmopolit prin excelenţă, blablabla. Londra de fapt e o experienţă pe care, evident, fiecare alege să o trăiască aşa cum crede de cuviinţă. Eu m-am limitat la chestiuni de ordin cultural şi gastronomic (pe stomacul gol gândesc cu greu), că sunt snoabă şi avidă de prostii de genul ăsta.

Aşa că iată-mă ajunsă pe Luton, aproape ucisă la primul contact cu strada, amuzată şi înamorată de şoferul care m-a întrebat cu cel mai suav accent britanic: "Where you're going, darling?", şi încântată peste măsură (măsura mea e mare) de primăvara de pe insulă - boscheţii galbeni, minunaţii boscheţi galbeni, erau înfloriţi şi lumea nu putea fi văzută decât prin lentilele ochelarilor de soare.

Prima oprire (fie, a doua, dacă luăm în considerare şi cele câteva ore petrecute pentru plăceri vinovate pe Oxford Street) a fost la Tate Modern. Hala aia industrială, transformată în spaţiu de artă contemporană, e o oază de linişte şi bucurie nemăsurată. Brâncuşi lipsea de acolo, dar aveau în vizită sărutul lui Rodin, văzut într-o toamnă la Paris. Şi vreo două portrete de-ale lui Andy, plus o instalaţie cu seminţe de floarea-soarelui realizate din porţelan şi pictate manual (Ai Weiwei, forever love pentru asta şi multe altele). Şiii... retrospectivă Gabriel Orozco (aici ar fi multe inimioare - My Hands Are My Heart şi tot restul).

Fish and chips, înfulecaţi la un pub pe malul Tamisei, cu ştiri despre Japonia pe fundal - tot mai bun e crapul prăjit al mamei, asortat cu cartofi tăiaţi cubuleţe, presăraţi cu telemea. Dar The City, cu blocul glonţ, se vedea excelent de acolo şi ale aluneca uşor pe gât.

Au fost apoi câteva ore, sau zile, de trândăvie sălbatică prin oraş - am refuzat să folosesc o hartă, iniţial am uitat să iau, apoi m-am obişnuit fără. O porţie de Jan Gossaert, aterizată dintr-o renaştere uleioasă, apoi o porţie de National Portrait Gallery, cu Ida Kar şi ale ei portrete de scriitori (Murdoch, Ionescu, şi iară inimioare - am devenit excesiv de romantică), E.O.Hoppé şi NY-ul străzilor secolului trecut. Şi peste toate, ca o zână a modei, fashionista prin excelenţă - Isabella Blow, mirifică apariţie de păsări şi şobolani împăiaţi.

Pierdută prin Shoreditch, am înfulecat alene cel mai bun curry din viaţa mea, iar madame-ul din mine îşi făcea loc la suprafaţă cu fiecare atenţie a chelnăriţei. Aici, în toaleta cu mozaic alb, negresa de o frumuseţe baker-iană cânta Torn a lui Natalie Imbruglia şi avea să concureze la două ore distanţă în mintea şi urechea mea cu vocea de la Hercules and Love Affair, concert trăit prin pori şi degete bătute ritmic pe o balustradă.

Verdele oraşului creştea aripi în mine şi aşa condusă am băut un prosecco în Soho, am văzut Norwegian Wood / Pădurea norvegiană la Odeon Covent Garden, poezie curată şi deşert al sufletului, am gustat terină de porumbel şi m-am înfruntat regeşte într-unul dintre restaurantele lui Gordon Ramsay. Desertul era îngheţată de ghimbir şi străzile pietruite şi aglomerate ale Londrei îmi masau tălpile şi lungeau orele.

În orele astea întinse am văzut cum ştie Keira Knightley să joace teatru şi cum marii actori răsplătesc la final publicul cu aplauze - mai multe poate într-o altă poveste despre Children's Hour, spectacolul cu care Ellen Burstyn debutează la Londra. În orele astea deşirate am văzut instalaţii desprinse din New York-ul anilor '70, oraş iubit, ani doriţi, Laurie Anderson şi Trisha Brown la Barbican Centre. În orele astea greşit numerotate am înţeles de ce Londra e ce e şi de ce niciun alt oraş nu poate fi aşa.

Acasă în Londra a fost o cameră excesiv de dezordonată, înglobată în rotocoale de fum, cu treziri în ciripit de păsărele şi porridge pregătit la microunde.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer