Pagini din sală

Mi s-a întâmplat de curând, într-o sală de teatru. Revelaţia bruscă a faptului că nu prea citesc dramaturgie, unde "nu prea" are valoarea certă de "aproape deloc".
 
Pentru cineva care îi trece fără rezerve pe Shakespeare, Tennessee Williams sau Eugene O'Neill pe lista autorilor care i-au rafinat, de-a lungul timpului, dieta literară, e puţin surprinzător.
 
Şi, totuşi, e adevărat.
 
Mă entuziasmează un text dramatic atunci când îl văd pe scenă, când constat că nu e redundant, când o voce bună scoate emoţiile sau sensul din el, mi le trece printr-o pereche de ochi, le face să-i deseneze expresii faciale şi le lasă să-i modeleze gestica. Îmi plac replicile gata montate pe un decor şi accesorizate cu un costum.
 
În parte, probabil că e o chestiune de... lene. Inclusiv imaginativă.
 
Mai este, însă, şi altceva. Textul dramatic e gândit ca suport al unui spectacol. E foarte versatil, foarte uşor de cârmit, ca o bărcuţă în derivă, de la o punere în scenă care să-l ridiculizeze la una care să-l facă să respire un aer nou, tare, alpin, aproape, de autenticitate viscerală, de frumuseţe neîndoliată de niciun compromis.
 
Îmi e aproape teamă când văd un text bun, interpretat. Teamă să nu-l aud spărgându-se ca un pahar scăpat pe gresie, cu vocea actorului eludându-i transparenţele printre sensuri făcute cioburi. În acelaşi timp, emoţia unei variante pline, care umple cu stare, cu înţeles şi nuanţă nervii şi nervurile trupului care se desfăşoară pe scenă în muzică şi falduri de stofă, în cuvinte şi riduri mariate cu degete care curg prin aer, desenând teamă, iubire, speranţă, oroare, singurătate, prietenie, dezamăgire e... e unică. E o poveste turnată în clepsidra a câteva ore menite să-ţi acordeze simţurile, mintea, sensibilitatea. Să te facă să "suni" mai bine.
 
Mi-am dat seama cât de mare poate fi satisfacţia consonanţei tuturor acestor lucruri acum câteva zile, la premiera piesei Îngropaţi-mă pe după plintă, de Yuri Kordonsky, după romanul lui Pavel Sanaev. Spectatorial, poţi trăi un text poate mai intens, mai alert, mai legat şi mai versatil ca în pagină. E efectul de opium al scenei, atunci când sala se umple de viaţă, în extremele şi delicateţurile ei, descuamate, parcă, aşa, ca o piele de şarpe, sub ochii unui public care îi e martor din fotoliu.
 
Serviciul făcut paginii, într-o asemenea situaţie, e imens. Cum am experimentat şi starea opusă, ştiu că se întâmplă des şi ca un text bun să moară sugrumat, tot pe scenă, în clişee bolovănoase şi emfază inutilă, sub privirea unui public de astă dată neputincios, poate chiar jenat şi, în cele din urmă, văduvit inclusiv de o lectură care ar fi putut fi frumoasă.
 
Am ajuns să cred, însă, că textul dramatic e unul cu miză imediată. E ca o maşină proiectată pentru impact. Doar în coliziunea dintre versiunea scenică şi spectator ştii dacă rezistă şocului sau nu.
 
Scriitura lui e orientată direct spre mine, privitorul, care consimt să iau parte la lectura unui cititor primar - regizorul. El îşi asumă, alături de actori, scenografi, sound designeri responsabilitatea unei chimii - cea dintre mine şi cuvântul la care am ales să ajung nu direct, ci mediat.
 
E un fel aparte de a citi. Şi pentru regizor, şi pentru actor, şi pentru mine. Unul mai riscant. Cu demaraje, viteză excesivă, parcări complicate şi veşnica posibilitate de accident.
 
Cititul acesta, cu adrenalină, direct dintr-un fotoliu aproape invariabil roşu e felul cel mai frumos în care te poţi apropia de un text dramatic. Aşa cred. Aşa am ajuns să cred. E cel mai sincer, mai direct, mai în spiritul scrierii lui. E răspunsul onest la invitaţia autorului de a lăsa literatura să-ţi iasă din minte şi să se mute pe scenă. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că s-ar putea să vrei să o aplauzi la sfârşit, altfel decât imaginar, şi ar fi păcat să n-o onorezi cu prezenţa.