Lampa lui Aladin

"Nu există călătorii mai frumoase ca acelea proiectate pe marginea piscinei, în ştrandul oraşului tău". E o frază a lui Radu Cosaşu, din Maimuţele personale.
 
Pe aceeaşi pagină, personajul central călătoreşte fictiv prin fiordurile norvegiene, trece prin Gibraltar, se opreşte la Nisa, pleacă apoi la Veneţia, ajunge la Dubrovnic, urcă pe Acropole, vede Brazilia, savurează, pe rând, Napoli, Stockholm, Praga sau Viena, adoarme la Paris şi se trezeşte la Londra.
 
Mărturisesc că, fără a răsturna în vreun fel bornele originalităţii scriitoriceşti şi fără a-ţi promite marea cu sarea, ci doar combinaţii livreşti de Baltică şi de Mediterana, fragmentul în cauză are, pentru mine, cel puţin, un şarm de nedescris. E o pagină aproape perfectă de reverie adolescentină, de vară dumicată în vise de vacanţă, de evaziune într-o lume fără graniţe şi constrângeri, încă şi mai puţin plauzibilă la vremea scrierii cărţii ca acum, la vremea naufragiului meu între rândurile ei.
 
Ideea unui compendiu de fantezii călătoare ca unică supapă a imaginaţiei unui tânăr aparent încarcerat într-o existenţă a minusculelor stă în picioare şi azi, ba mai mult, are ecou în aproape oricine şi-a cumpărat vreodată bilete de avion în gând sau a tras fermoarul unor valize care nu există.
 
E interesant cum nevoia de a ne varia identitatea, de a supravieţui unui context tern, sau chiar apăsător, poartă în ea germenii nevoii de a ne varia spaţiul, poartă virusul unei mobilităţi neîngrădite într-un timp comprimat sau extins, după placul celui care visează.
 
Călătoria e o formă de libertate. Absolută, personală, aventuroasă. O formă de primenire a straturilor unui "eu" inevitabil îmbâcsit. De anulare a ceea ce nu ne place, de exacerbare a momentelor frumoase.
 
Trecerea imaginară dintr-un oraş în altul, bronzat sau palid, înfofolit sau răvăşitor de elegant are ceva din munca unui actor pe scenă. E o colecţie de roluri pentru care trebuie să-ţi pregăteşti costumele, decorul şi, nu în ultimul rând, vorbele. Un efort voluntar şi incredibil de plăcut şi, de ce nu, un moment de putere, de decizie, aşa cum, de multe ori, nu prea avem în viaţa reală.
 
Spre deosebire de călătoria concretă, care te îmbogăţeşte în primul rând prin surpriza (re)descoperirii unui loc şi a felului în care funcţionezi în el, periplul imaginar are, în primul rând, o valenţă de lampă a lui Aladin: te sustrage prezentului. Te duce undeva unde intuieşti că ţi-ar fi mai bine. Îţi dă voie să zaci sub un palmier, iarna, să colinzi bulevardele ample ale unui metropole, când pe lângă tine trec căruţe care lasă în urmă dâre lungi de noroi pe un drum nepietruit, să te visezi rafinat şi cunoscător în ale bucătăriei italiene, când propria cină abia se distinge prin pojghiţa de fum, mirosul de ars şi aburii de eşec.
 
Faptul că avem acest dar, de a apăsa pe un buton mental care să ne ofere alternativa, fie ea şi pasageră, ireală şi iluzorie, e o fluturare de baghetă care nu va înceta niciodată să mă uimească.
 
De curând, mi-am făcut obiceiul de a călători într-un album cu oraşe mitice ale trecutului. O dată la câteva zile dezgrop epoci apuse, mă amestec printre inuiţi, viziri, negustori de peşte şi negustori de sclavi la Bagdad, la Ninive, la Agra, la Isfahan, la Damasc, la Angkor, la Samarkand, după care cern câţiva ani - zeci, sute, mii - şi mă mut la Palermo, la Cairo, la Moscova, la Mexico City, la New Orleans, la Buenos Aires, la Londra, la Madrid.
 
Unde vreau. Cum vreau. Fără niciun bagaj. Fără paşaport. Întotdeauna cu bilet.
 
Nu am o piscină pe marginea căreia să fac planuri, aşa că plonjez în reverii... conştiente. Dau pagina. Îmi aleg destinaţia după poze. Nu închid ochii. Las locul ales să-mi crească în minte, de la ziduri de faianţă la temple de sticlă şi beton. Plec să-l cunosc.
 
... Şi nu mai e iarnă.