Amulete

Colecţionez elefanţi. De când mă ştiu. Sunt animalele mele amuletă. De jad, de alabastru, din lemn de tek, de abanos, din te miri ce. Nu am superstiţii legate de ei. Îmi plac şi gata.
 
Am aflat relativ recent că, dacă-i ţii cu trompa spre fereastră, ai noroc la bani. De-atunci i-am orientat pe toţi în sensul prosperităţii. Încă aştept rezultatele. Între timp, mi-am cumpărat unul de tweed, o jucărie confecţionată, parcă, dintr-un kilt scoţian. Stă lângă laptop-ul meu. Ne înţelegem destul de bine.
 
Imagistic, îmi dau o stare de calm, de siguranţă. Probabil şi pentru că mi-i aduc aminte din copilărie. Sunt un reper. Mult timp, am crezut că e o ciudăţenie a mea. Ei bine, iată că nu e.
 
Unul dintre cei care au speculat literar efectul de liniştire pe care imaginea elefantului o are asupra majorităţii oamenilor a fost Rudyard Kipling. De la turma-regiment care străbate jungla lui Mowgli la Dumbo, un personaj pe care-l asociem aproape întotdeauna cu Disney şi mai puţin cu autorul lui de drept.
 
Una din cele mai frumoase, însă, e Povestea puiului de elefant, Elephant's Child. O poveste pentru copii, din vremurile în care elefanţii nu aveau trompă. Nu aveau şi pace. În vremurile acelea, puiul de elefant, curios din fire nevoie mare, avea câte-o întrebare pentru fiecare din rudele lui, de la mătuşa-struţ la unchiul-girafă. Că de ce îşi ascund capul în nisip, de unde le vin petele şi alte minuni, până a ajuns la întrebarea fatidică: ce mănâncă crocodilul la cină? După îndelungi certuri cu familia ultragiată de o asemenea curiozitate periculoasă, puiul de elefant pleacă singur, până la malul fluviului Limpopo, să afle singur răspunsul la grozava întrebare. Acolo se confruntă direct cu sursa misterului, temutul Crocodil, care ţâşneşte dintre ape şi îşi înfige colţii în nasul puiului de elefant, care de bună seamă ar fi pierit în adâncuri dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Babuinul şi Pitonul, Hipopotamul şi Girafa, Struţul şi părinţii-elefanţi, care l-au tras vârtos spre mal, până când nasul puiului s-a lungit, s-a transformat în trompă şi, uite-aşa, l-au scăpat de nenorocire.
 
Îmi place foarte mult povestea asta. Care e pentru copii. Şi care, cumva, reiterează credinţa africană în memoria elefantului, în natura lui aproape umană, care-l face să-l apere pe cel iubit indiferent de vârstă, de hybris, de revoltele şi curiozităţile lui.
 
Când dă de necaz, lângă puiul de elefant e o junglă întreagă. O familie care nu-l lasă pradă crocodilului. Îl bodogănesc, e adevărat, îl ceartă şi-l ironizează. Şi, în cele din urmă, îl cadorisesc cu o trompă, să-şi aducă aminte că, atunci când îi ies în faţă colţi ascuţiţi, gâlcevile trecute sunt, cu toatele, uitate. Oricât ar greşi puiul de elefant, oricâţi crocodili ar avea de înfruntat, pentru orice fluviu Limpopo există şi un acasă unde se poate întoarce oricând. Există iubire. Există speranţă.
 
Şi regula asta e valabilă pentru toţi elefanţii. Fie ei de alabastru, de abanos, sau de tweed.