Gatsby

Nu pentru că e notoriul erou american, cavaler contrabandist al Visului care-l transportă dintr-o existenţă provincială şi anonimă într-o aristocraţie potentă financiar şi intoxicată de consumerismul extravagant al anilor 1920. Şi nici pentru că s-ar fi scris atât de mult despre maniera lui de a se automitologiza, de a inventa un eu care să-l transforme pe băiatul sărac al tinereţii lui, respins de o moştenitoare bogată, într-un campion al mondenităţii la patru ace, misterios, dezirabil, eligibil, controversat.
 
De fapt, mi-e greu să spun exact de ce am o atât de mare slăbiciune pentru personajul fetiş al lui Francis Scott Fitzgerald. Marele Gatsby. De ce e mare? Pentru că se reinventează. Parcurge distanţa de la umilul Jimmy Gatz la impecabilul Jay Gatsby în timp record. Şi, în toată această cavalcadă spre succes, în arivismul lui condimentat de mitomanie şi acrobaţii la marginea legalităţii, încape o surprinzătoare doză de inocenţă.
 
Nababul Gatsby e un construct cultural. E suma unor vicii dobândite, a unor gulere de cămăşi fără cusur, a cupelor nocturne de şampanie, a diplomelor inventate, a petrecerilor antologice, a replicilor ca de film. E o fantezie croită după gustul adolescentin al unei fete răsfăţate. Marele Gatsby e un magician al metamorfozei, care crede cu tărie că fericirea se cumpără, cu condiţia să ai suficienţi bani şi să cunoşti oamenii potriviţi. Suntem în America, ţara tuturor posibilităţilor, tărâmul unde valorezi cât câştigi, universul în care Gatsby îşi face rost de un nume, o educaţie şi un trecut prezentabil în virtutea iubirii. E trist şi fascinant, ingenuu şi pervers, pragmatic şi cuceritor de idealist. Gatsby e "visul oricărui băiat de şaptesprezece ani". Un parvenit şarmant, un visător cu talente în ale contabilităţii.
 
Că totul se încheie în eşec şi gratuitate, că Visul se dovedeşte a fi o utopie, că nici măcar Marele Gatsby nu e intangibil sunt, în cele din urmă, ingredientele unei finalităţi previzibile. Gatsby, însă, rămâne un personaj etern consumat de fanteziile lui, de proiecte interioare, de o lume imaginată, de o viaţă făcută din lapte, miere şi jazz. Într-un fel, e un artist dedicat operei lui. O identitate potrivită unei existenţe ideale. Poate de aceea îmi şi place. Pentru elanul lui creativ, minuţios strunit să plămădească din sinele unui tânăr sărac un fel de Galatee atotamericană, capabilă să strălucească în orice nucleu social şi să fascineze, durabil şi găunos, pe oricine.
 
E extrem de... dual. De fals şi, în acelaşi timp, de proaspăt, ca în fantezia lui Jordan Baker, o jucătoare de golf care tranzitează romanul. Pentru ea, New York-ul, legendarul Big Apple, e minunat vara, când toată lumea e plecată şi oraşul devine un avatar al senzualităţii, aproape răscopt, aşa încât îţi vine să întinzi ambele mâinii, să prinzi cine ştie ce roade minunate care stau să-ţi pice în palme.
 
Cam aşa trăieşte şi Gatsby. Într-o vară perpetuă, cu o mască perfectă pe chip, într-o împărăţie a abundenţei. Peluza lui aproape albastră, petrecerile nesfârşite la care, poate, va veni şi ea într-o bună zi, să vadă ce a devenit umilul Jimmy Gatz, aura de putere, oraşul care musteşte de posibilităţi, de bani, de dragoste, de moarte sunt toate parte din legenda lui. Ameţitoare. Narcotică.
 
Extravagant, ambiţios şi aproape ireal, Gatsby închide, în eu-l lui artefact, una din cele mai glamour pagini ale ficţiunii americane. E o extremă. Emblematică pentru o epocă zbuciumată şi pentru imaginaţia care, de-atunci, curge în valuri de şampanie pe tema eternei "poveşti de succes", transformându-l pe adolescentul îmbătat de puterea curentului împotriva căruia înoată în... Marele Gatsby.