141

Poate fi... un tramvai. Un număr de stradă, de bloc, de cameră la hotel.
 
CXLI.
 
I se poate spune şi aşa. Şi atunci, clar, se sustrage prezentului cu electricitate, transport organizat şi locuinţe dotate cu lift.
 
Nu că ar fi mai puţin valabil în contemporaneitate.
 
Personal, am avut întotdeauna faţă de el sentimente ambigue. Presupun, însă, că şi în epoca în care îl respingeam pe motiv de presupuse endorfine arborate ostentativ, ceva ceva tot îmi plăcea la el.
 
"Pe drept îţi spun că nu cu ochii te iubesc."
 
Aşa începe sonetul 141. (Bingo! E un sonet.). Şi evoluează în aceeaşi notă, plauzibilă, de anti-odă. E un sonet de iubire şi nu e. Un monolog ţâfnos al unui îndrăgostit plictisit, sau obosit, sau amândouă. Un poem în care nimeni nu are ochii ca stelele, nimeni nu e vrăjit, nicio frumuseţe nepământeană nu bântuie visele nimănui şi, în general, niciun îndrăgostit nu împietreşte răpus de farmecele iubitei pe pragul unei uşi care nu se mai deschide.
 
Nici poveste. Iubita din sonetul lui Shakespeare (am uitat să spun - e de Shakespeare!) e plină de defecte. Mai există una, asemănătoare ei (o fi aceeaşi!) în sonetul 130. Are ochi şterşi, buze de culoare incertă, incomparabile cu sângeriul coralului, păr aspru ca sârma, mers apăsat, care ar ruşina orice zeiţă, o voce comună. Versul nu o îmbracă în cuvinte frumoase ci, din contră, îi caută lipsurile, le amendează, le dezveleşte lumii cu cruzime. Aşa cum nu ar face un îndrăgostit.
 
Cam aşa se petrec lucrurile şi în 141 (sonetul, adică). Unde nici urechile nu sunt plăcut gâdilate de auzul vocii ei, nici atingerea ei nu trezeşte de fiecare dată aceiaşi fiori. Unul după altul, cele cinci simţuri se declară cinic neîmbătate de vreun elixir amoros (am spus (am spus?) că nu e un sonet clasic de iubire).
 
Îmi plăcea ironia lui jucăuşă, muşcătoare, neîmblânzită de vreun epitet mângâietor, îmi plăcea verbul şfichiuitor, neîndulcit, atipic epocii lui, subjugat doar de bălăceala voluptoasă într-o declaraţie de neiubire.
 
Numai că se întâmpla ceva, în 141. Ceva care-mi pica şi nu-mi pica bine. Pe care-l înţelegeam şi nu-l înţelegeam. Care uneori mi se părea magistral şi, alteori, o teribilă capitulare.
 
Nesimţitoare la argumentele celor cinci doage care strunesc o minte ascuţită şi la lipsa de extaz a tot atâtea simţuri, o inimă fără logică, fără venin, iubeşte (fără vreo brumă de explicaţie) ca pârjolită de ciumă. Iubeşte fără ochi, urechi, atingeri, gusturi, fără înţelepciune, cu dureri şi spaime, cu totul, o altă inimă, un alt trup, un alt spirit neidealizat.
 
Pentru că nu e motivată de vreo virtute a fiinţei dragi, iubirea din 141 e una "păcătoasă". Nu pentru că trece de simţuri şi raţiune, ci pentru că nu e tocată în motivaţii nobile, în imagini fermecătoare, în... poezie, până la urmă, unde poezie înseamnă inclusiv convenţie, previzibil şi manieră.
 
Aşa cum era ea, înspăimântătoare, acoperită de bube şi de păcat, ca o ciumă, iubirea asta, iubirea din 141, stranie şi fără mângâieri, mi s-a părut mereu neaşteptată, reală şi copleşitoare.
 
Genul de molimă pe care-l duci cu tine în tramvai, în apartamente de bloc unde ajungi cu liftul, în tot ce e inexplicabil şi puternic, sau inexplicabil de puternic, în viaţa fără epitete şi foarte, foarte rar, într-un sonet.